E toamnă iar şi orologiul bate,
Într-o cadenţă surdă, timpul meu,
Se-agaţă de minutul ce se scurge
Şi fremătând în unda care curge,
Mai cere un răstimp lui Dumnezeu.

E toamnă iar şi-n ruginii vibraţii,
Atins de un crepuscul milenar,
Simt despărţirea ce mi-e pregătită,
Un ram pleşuv şi-o frunză veştejită,
Un rod schilod, închis într-un hambar.

E toamnă iar şi-n dimineţi febrile,
Gândesc tăcut în mintea mea de humă:
“Prea greu a fost momentu-nmuguririi
Şi mult prea scurt răstimpul pârguirii,
Căci roua-ades s-a transformat în brumă. ”

E toamnă iar. Cu dor de înălţare,
Udat de ploi, primesc imbold să lupt,
Rup învelişul ce mă ţine strâns
Şi-apoi răzbat, în chip de lujer plâns,
Tot spaţiul sideral, urcând spre soare.

E toamnă iar şi anotimpul curge,
Precum secunde într-un timp finit,
Un orologiu bate în neştire,
E-un dangăt, un moment de tânguire,
Un subterfugiu-al unui veac hibrid.

E toamnă iar şi vremea plumbuită,
Mai cerne-n mine picuri vineţii,
Eu strig în noapte dorurile mele,
Le fac mănunchi şi le ridic la stele
Şi-aştept Isuse drag, ca să revii.

28/10/12, Barcelona-Lucica Boltasu