Obosit de mine însumi şi de lume
Şi prăbuşit, mă mir,
că îndrăznesc la Pomul Vieţii să mai sper.
Iubit, chiar renumit şi totuşi fără nume,
Tânjeam să moştenesc un colţ de cer.

Dar, iată-mă înfrânt, mereu înfrântul,
Căutător de toate, de nimic,
Căutător de pace, de perle, de avântul
Ce, fără rost l-am risipit, de mic.

Da, iată-mă înfrânt şi ruşinat,
Cu lecţia mereu aceeaşi, ne-nvăţată,
Mereu absent, mereu întârziat,
Târându-mi inima-ngheţată.

Un munte de ocară-mi stă în cale,
Un zid de îndoieli şi de furtuni.
Voinţa mea încearcă să se scoale
Şi prea aştept, prea nu aştept minuni.

O, Dumnezeu al milei şi-al răbdării!
O, Paradis dorit, visat, pierdut!
M-aş prăbuşi de tot sub gheţurile uitării,
Dar steagul Crucii mă tot strigă, mut.

Şi zic: O, ia-Ţi Tu Domne împărăţia!
Sunt mulţumit că în curând vei reveni,
Triumfător şi drept şi dominând vecia,
Chiar dacă eu, acesta, voi pieri !

Dar cum să pier? O voce mă tot cheamă,
Spunându-mi că sunt încă fiu dorit,
Şi nu-i nevoie să aştept cu teamă
Căci îmi va lua Isus întreaga dramă,
Chiar azi, atât de-aproape de sfârşit.

Mă scol, plecând cu sfântă cutezanţă,
Pe calea care urcă tot mai sus.
Şi, din trecut răzbind, îmi dă iarăşi speranţă,
Lumina revenirii lui Isus!