Porni noiembrie să treacă
Cu o răceală în îndemn,
Cu sărutări de promoroacă
Depuse-n frunzele de lemn.

Apa în râu e mai domoală
De parcă timpul cătinel
Înțepenește-n oboseală
În strălucirile de-oțel.

Lovinduse-n uscata larmă
Și sunătoare din frunziș
Razele picură cu teamă
Cu o-nghețare de tăiș.

Încearcă frunzele să zboare
Peste sprâncenele de vânt,
Dar numai ciori din zburătoare
Mai croncănesc înspre pământ.

O toamnă la sfârșit de toamnă
Cat un răspuns mulțumitor
Ce oare Viața-așa mă-ndeamnă
Cu ochii înspre viitor?

Ce iscodește avântată
Cu sufletul de peceneg
Căci zarea-i prea îndepărtată
Doar cu privirea s-o-nțeleg?

De ce nu se mai potolește
Ca timpu-acesta moleșit
Precum e apa-n râul veșted
Ori ca văzduhul zgribulit?

Unde mă cheamă și mă-mpinge
Îmbărbătându-mă concis
Să nu mă pierd după înfrângeri
Și să nu-mi pierd măcar un vis?

Nu prea pricep ce vrea să-mi spună
Cu-argintul trâmbiței în glas,
Dar tot ne ținem împreună
Fără oprire de popas.

Îs puse frunzele pe fugă
Pe drumul aspru și pustiu –
Sunt doar un mic cuvânt de rugă
Într-un noiembrie târziu.