Regretul toamnei


Toamnă, ce frumoasă eşti!
Îmbrăcată-n rochia maro de seară...
Nostalgică, peste umăr iarăşi mă priveşti,
Ca şi cum ar fi ultima oară.

Tristă te retragi într-un ungher,
De melancolii cuprinsă...
Dar şi de-o fericire-nvăluită în mister,
Ca zâmbetul de Monalisă!

Câteodată vrei ceva să-mi spui,
Şi văd că-ţi face mare bucurie
Când îmi laşi în urma ta gutui
Ca felinare-n drumul spre vecie!

Alteori plângi atâtea frunze-n calea mea,
Oare nu cumva rodul ce-mi lipseşte?
Şi scapi în ochii mei culori de catifea,
Nu pentru că lumina mea păleşte?

Mă tot uit în ochii tăi căprui,
Poate aşa, am să-nţeleg durerea ce-o ascunzi...
Însă treci pe lângă min’ fără să-mi spui
De ce taci toamnă, de ce nu îmi răspunzi?

Şi totuşi, de ce atâta întristare?
Se prelinge pe faţa-ţi ruginie...
Oare nu cumva te doare,
Că nu ne-om revedea şi-n veşnicie?

10.11.2012