În veacu-acesta sumbru de întuneric groaznic,
Tu, Doamne, cu răbdare, ne pregăteşti de Praznic;
Şi-n timp ce cu noroaie ne-mproaşcă cel viclean,
Tu ne găteşti serbarea la malul de mărgean.

Iubirea Ta curată e-un soare mult mai mare
Decât ce beznă neagră ar vrea să ne-mpresoare;
Şi mult mai sclipitoare e slava Ta de vis
Decât e defăimarea cernitului zapis.

Şi crucea de pe umeri, Isuse, ni-e mai dragă,
Decât comori cât munţii, şi-arginţi cât lumea-ntreagă.
Ne-ai dat atâta slavă, atât noian de har,
Că parcă tot amarul e-un dulce de nectar.

În mijloc de batjocuri, eşti lângă noi într-una;
Ne-mbraci cu Adevărul, mai tare ca minciuna;
Compui dintr-o furtună un tril de ciocârlii;
Suspinul şi durerea, le schimbi în simfonii.

Şi-aşa cum în adâncuri de şisturi discordante,
Cărbunele devine filon de diamante;
Aşa lucrezi Tu, Doamne, în ghemul de pământ
Ceva ca o minune, ceva frumos şi sfânt...

...O operă sublimă, ceva ce nu-i din fire,
Ceva din alte sfere, din zări de nemurire;
Ne faci prin toate-acestea, să fim Mireasa Ta,
Cea nobilă, curată, ca fulgii albi de nea.

Şi-atunci când în mărire vom sta fără cuvinte,
Uimiţi de strălucire, la malurile sfinte,
Vom spune poate-n şoaptă, că tot ce-am îndurat,
Tot drumul plin de lacrimi, O, da... s-a meritat!