Înşelătorul înşelat
Genesa 29

Oameni sensibili doar la ban
Sunt mulţi. Aşa era Laban,
Pe când Eliezer venise
Şi pe Rebeca o peţise

Pentru stăpânul său Isaac.
Aşa cum mulţi din evrei fac,
El i-a trimis daruri bogate,
Zece cămile încărcate

Cu tot ce-avea mai preţios.
Şi la fântână,-acolo jos
Când a-ntâlnit-o prima dată
Eliezer, pe mândra fată,

I-a dat bijuterii în dar
(Aşa cadouri se dau rar)
Brăţări, verigi de aur, toate
Cu pietre scumpe încrustate.

Primind un dar aşa bogat,
Rebeca mult s-a bucurat.
A alergat iute spre casă
Împodobită şi voioasă

Şi-a povestit ce s-a-ntâmplat.
Laban, fratele ei, îndat’
A înţeles că cel ce-o cere
Pe soră-sa, e om cu-avere,

E om cu stare, om bogat
Şi-atunci, pe loc, a alergat
Cu mare zor pân’ la fântână.
Luându-l pe străin de mână

I se-adresă cu glas duios:
“O, de ce stai aicea, jos?”
(Avea gândul doar la brăţară)
Dar zise: “De ce stai afară?

Vino la noi, nu te sfii!
Eu toate le voi pregăti
Să găzduieşti la noi acasă!”
Şi cu purtarea lui, aleasă

Atâta l-a înconjurat,
Încât Eliezer i-a dat
Şi lui din darurile-aduse.
Apoi, Eliezer le spuse

Cum Domnul l-a călăuzit
Aşa încât, a întâlnit
Lângă fântâna cea străveche
Pe a stăpânului pereche.

Cu toţi au fost surprinşi plăcut
Şi-mpreună-au recunoscut
Că Domnul a lucrat în toate
Deci, dacă vrea, Rebeca poate

Să plece, dacă-i e pe plac
A fi mireasa lui Isaac.
Rebeca acceptă îndată
Şi-a fost pe loc planificată

Plecarea către Canaan.
De-atunci, trecu an după an
Şi-a fost mireasă,-apoi soţie
Având frumoasă căsnicie

Căci s-au iubit şi s-au plăcut
Şi împreună au avut
Şi doi băieţi, născuţi odată.
Rebeca a fost încântată,

Iară Isaac, chiar fericit.
Şi pe băieţi ei i-au numit
Esau, primul venit pe lume,
Iar celuilalt i-au zis pe nume

Iacov.Băieţii au crescut
Şi fiecare a avut
Preocupări deosebite.
Iacov, cu treburi liniştite

Şi tot pe lângă corturi sta,
O ajuta pe maică-sa.
Esau-năvalnic ca furtuna,
Era plecat întotdeauna

De-acasă,de la cortul lor
Căci devenise vânător.
Dar într-o zi, nimic nu prinse
Şi-atât de tare flămânzise,

Încât, lui Iacov i-a cerut
Din ciorba lui, căci a făcut
Acasă, cât a stat cuminte,
Gustoasa lui ciorbă de linte.

Iacov i-a dat, dar i-a cerut
În schimb, dreptul de-ntâi născut.
Apoi, cu-nşelăciune mare
-I fură şi-o binecuvântare

Căci la evrei, drepturi avea
Cel care primul se năştea.
Dar înşelat de propriul frate,
Esau şi le-a pierdut pe toate.

Furând dreptul de-ntâi născut,
Tânărul Iacov s-a temut
De-a fratelui său răzbunare.
Crezând că el o să-l omoare,

S-a hotărât cu mama sa
C-ar fi mai bine de-ar pleca
La neamul ei, în altă ţară
De unde să se-ntoarcă iară

Când frate-său s-o linişti.
Plecă Iacov. Călători
Cum bănuiţi, o cale lungă
Dorindu-şi mult ca să ajungă

Nu prin străini, nici la vre-un han,
Ci chiar la unchiul său, Laban.
Da, cunoştinţa noastră veche,
Un şmecher fără de pereche.

Acum era deja bărbat,
Cu fete mari, de măritat.
Şi chiar din ziua când sosise,
Iacov se şi îndrăgostise

De cea mai mică. Se numea
Rahela şi fata era
Mai mândră şi mai graţioasă,
Însă era şi mai frumoasă

Ca cealaltă, ce se numea
Lea,care nu prea vedea.
Laban şi-o dorea măritată,
Dar ea nu prea era curtată.

Iacov, v-am spus, se-ndrăgosti
Din clipa-n care o-ntâlni.
Tot la fântâna cea străveche
Îşi găsi sufletul pereche.

Laban a vrut ca să i-o dea
Doar de slujeşte pentru ea
Muncind din greu, fără vreo plată,
Numai ca ea să-I fie dată.

Şi s-a făcut la oi cioban,
Muncind făr-a primi vre-un ban
Nu doar un an sau doi, ci şapte!
Dar el le îndură pe toate

De dragul ei, c-o iubea mult
Şi astfel vremea a trecut.
Da-n noaptea nunţii, i-a fost dată
Fără să ştie, ori să vadă,

În locul fetei ce-o iubea,
Cealaltă fată! Da, Lea!
Ştiu că veţi zice: “Nu se poate!”
Da-n Orient, fetele toate

Pe vremuri,(ca şi-acum), purtau
Un văl pe faţă şi erau
Acoperite-n întregime.
Şi-având aceeaşi înălţime,

Iacov habar nu a avut
Noaptea cu cine-a petrecut!
El nici nu îşi închipuise
Că unchiul său îl păcălise.

Şi uite-aşa s-a întâmplat:
Înşelătorul fu-nşelat!
Trezindu-se de dimineaţă,
Când fata n-avea văl pe faţă,

Văzu că nu-i Rahela cea
Care la pieptul lui dormea.
Ci era Lea, cea mioapă!
Simţi pământul cum se crapă

Sub el. Apoi s-a-nfuriat
Şi lui Laban i-a reproşat.
Socrul i-a zis că -ntâia fată
Trebuie prima măritată,

Că nu avea cum să i-o dea
Lui pe Rahela. Deci s-o ia
Pe Lea ca primă soţie
Şi-apoi,Rahela o să-i fie

Dată pentru alţi şapte ani
Cât va munci, tot fără bani.
Aşa a fost. Anii trecură
Şi lui Iacov i se născură

Copii, aşa cum a visat
Şi cum vrea orişice bărbat.
Venise vremea , să muncească
Şi pentru el, s-agonisească

Şi el pentru copiii lui
Şi deci, îi spuse socrului
Că va munci, dar vrea simbrie
Şi că salariul lui să fie

În următorii câţiva ani,
Nu cum ştim astăzi noi, în bani,
Ci-n mieii care se vor naşte,
Căci Iacov tot la fel, va paşte

Marile turme, lui Laban.
Aşa făcură-n primul an;
Iacov se întrecu pe sine
Şi luă mieluţele seine.

Dar lui Laban nu-i convenea.
Şi-atunci, simbria i-o schimba,
Dându-i mieluţele bălţate.
Şi miei bălţaţi, oile toate

Năşteau, că Iacov născocea
Câte ceva să fie-aşa.
Şi mieii toţi ce se născură
Tot în simbria lui trecură.

Aşa, Iacov se-mbogăţea
Însă Laban se-nfuria
Şi clocotea de-atâta ură.
I se părea că Iacov fură,

Dar n-avu-ncotro. A-nţeles
Laban că Iacov e ales
De Dumnezeu, care-l iubeşte,
De-aceea se îmbogăţeşte.

Şi l-a rugat deci, să mai stea
Mai multă vreme-n slujba sa.
Pe lângă Iacov, i-a mers bine
Şi lui Laban. Puteri divine

Pe Iacov îl înconjurau
Şi chiar îl binecuvântau.
De-aceea, n-ar fi vrut să plece
Şi-apoi, Iacov muncea cât zece!

…Şi încă şase ani s-au dus.
Dar într-o zi, Iacov le-a spus
Nevestelor, vestea cea mare:
Să fie gata de plecare

Pentru că-n zori, a doua zi
Cu tot, cu turme şi copii
(C-avea, copii, vreo treisprezece!)
În mare taină o să plece.

Şi fără ştirea lui Laban
Plecară înspre Canaan.
Când a aflat de-a lor plecare
Mânia lui Laban fu mare.

Cu arme şi cu fraţii lui
Luă urma ginerelui.
Era decis să se răzbune,
Dar Dumnezeu în vis îi spune

Să nu îi facă vreun rău
Lui Iacov, protejatul Său.
Şi iată,doar aşa se face
Că au ajuns cei doi la pace.

Aşa că până la sfârşit,
Cei doi bărbaţi s-au despărţit
În pace, fără nicio ură.
Chiar şi un legământ făcură.

Fiindcă pe Domnul s-a bazat,
Iacov scăpă nevătămat
Şi s-a întors bogat acasă
Şi c-o famile frumoasă.

La fel şi noi să procedăm:
Pe Dumnezeu să ne bazăm!
Chiar de vom fi priviţi cu ură
De ceilalţi, Dumnezeu se-ndură

De noi şi ne va proteja,
Ba chiar ne-o binecuvânta.
Să n-alergăm la răzbunare!
Doar Dumnezeu e cel ce-o are!

Dar cum spuneam şi la-nceput,
Sunt mulţi “Labani” pe-acest pământ!
Vor să rămână lângă tine
Numai dacă le merge bine.

Sunt serviabili şi drăguţi
Numai atunci când îi ajuţi,
Apoi te-nşeală şi te fură
Şi-n inimă îţi poartă ură.

Un bine cât de mic îţi fac
Doar daca li-i totul pe plac
Şi dacă doar, din întâmplare,
Câştigul lor ar fi mai mare!

Doar când te-ajută Dumnezeu
Stau şi ei primprejurul tău.
Altfel, chiar dacă ţi-ar fi rudă,
De tine nu mai vor s-audă.

De-aceea, Doamne, te rugăm
Lângă “La-bani” când o să stăm,
Fereşte-ne de răzbunare
Şi dă-ne mai multă răbdare

Ca să-i lăsăm în mâna Ta
Pe cei care ne-or înşela.
Şi-am vrea să ne fereşti, stăpâne,
De tot ce-i rău în astă lume.

Să nu fie-n al Tău popor
Vre-un spirit al “Labanilor”,
Să n-ascultăm de-a legii fire,
Ci să trăim doar în sfinţire.