,,Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sînul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. Şi ucenicul acela s-a răzemat pe pieptul lui Isus, şi I-a zis: Doamne, cine este?” (Ioan 13: 23-25)

Una din greşelile pe care le facem, adesea, în legătură cu timpul de părtăşie cu Dumnezeu, este că ne concentrăm doar asupra rugăciunilor de cerere, uitând că cel mai important lucru, este să ne desfătăm de dragostea Lui şi să ne exprimăm dragostea noastră pentru El. Conform apostolului Pavel, întărirea noastră în putere în omul dinăuntru, şi umplerea noastră cu toată plinătatea lui Dumnezeu se realizează experimentând dragostea lui Dumnezeu: ,,..Iată dece, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentruca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Ef.3:14-19)

Ucenicul Ioan, obijnuia să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus. Drept urmare a ajuns să fie numit ucenicul pe care-l iubea Isus, şi nu este greşit să spunem, că acest lucru, a contribuit substanţial în a face din el apostolul iubirii.

Dragostea este o forţă, iar cea mai mare dragoste este dragostea lui Dumnezeu. Cei care se lasă copleşiţi de ea, primesc putere pentru trăire şi pentru lucrare. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii, însă nu toţi sunt gata să se aşeze în braţele Lui şi să stea culcaţi cu capul pe pieptul Său. Dumnezeu nu aleargă prin lume, după oamenii ocupaţi cu o mie şi una de treburi, ca să le ofere dragoste. El îi aşteaptă în intimitatea cămăruţei, pe cei care îşi fac timp pentru El, şi care Îl iubesc mai mult decât lucrurile pe care I le-ar putea cere.

În cele ce urmează, doresc să vă prezint câteva din consecinţele care se răsfrâng asupra vieţii noastre, atunci când învăţăm să stăm, în intimitate, culcaţi pe pieptul lui Isus, pentru a primi dragoste şi pentru a o oferi.

1. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul lui Isus, devenim fericiţi.

Dumnezeu vrea să fim fericiţi. El este preocupat de fericirea noastră. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10) Fericirea este o dimensiune a belşugului pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi. În părtăşia intimă cu El, primim ingredientele fericirii: bucurie, dragoste şi pace. Acolo simţim mâna Lui puternică care ne ţine, aripa Lui caldă care ne protejează, privirea Sa dulce care ne pătrunde şi îmbrăţişarea Sa delicată cu care ne copleşeşte. În părtăşia cu Domnul ne simţim luaţi în braţe, mângâiaţi, iubiţi aşa cum nimeni nu poate să o facă.

Ceea ce avem de făcut, este să punem un timp special pentru Domnul, în care să nu fim preocupaţi de nimic altceva decât de El. În acel timp, nu trebuie să lăsăm nici măcar cererile şi mijlocirile să ne distragă atenţia de la persoana Sa. Cuvântul lui Dumnezeu, lauda, adorarea, cântarea şi meditaţia sunt de mare ajutor în a experimenta dragostea lui Dumnezeu. Trebuie să cultivăm acea atitudine, în care realmente să ne decuplăm de tot ce este în jur, să ne abandonăm cu totul în braţele Sale, să aruncăm asupra Lui toate stările noastre negative acumulate de-a lungul zilei şi să ne deschidem inima pentru dragostea Sa. Este vorba despre un exerciţiu spiritual al credinţei, cu care trebuie să ne deprindem, care cere timp, linişte şi singurătate, dar care reprezintă secretul echilibrului emoţional şi spiritual al oricărui creştin.

Cea mai înaltă treaptă spirituală, pe care un creştin poate ajunge, este experimentarea deplină a dragostei lui Dumnezeu, iar cea mai mare poruncă dată unui creştin este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cugetul, puterea şi sufletul. Aceasta datorită faptului că dragostea este esenţa relaţiei cu Dumnezeu şi cheia fericirii.

Să ne deprindem cu ceea ce ne îndeamnă următoarea frumoasă cântare: ,,Pe inima lui Isus,\ capul meu voi pleca,\ Atunci mă simt fericit,\ când odihnesc pe ea.\ Cu grai dulce mă cheamă,\ Mântuitorul meu:\ „Vino, odihneşte-te,\ aici la sânul Meu!”\ Cor: Pe inima lui Isus,\ eu fruntea-mi voi pleca,\ Sunt fericit de nespus\ când odihnesc pe ea!\ În braţele lui Isus,\ trece tot ce-i lumesc,\ De amăgirea lumii\ ranele-I mă scutesc,\ Lanţul robiei cade,\ se-ndepartă frica,\ Chiar lacrimi de aş vărsa,\ degrabă-or înceta.\ Isus, Stânca inimii,\ pentru mine-ai murit,\ La Tine sunt eu sigur,\ conducător iubit.\ În linişte-oi aştepta,\ pân-o trece noaptea,\ Şi apoi va străluci,\ zi veşnică a Ta.”

Însă nu uitaţi un lucru esenţial: Când avem în viaţa noastră păcat nemărturisit şi nerezolvat, Dumnezeu nu mai vine la întâlnire, şi prin urmare nu mai există nici o şansă pentru experimentarea dragostei Sale, respectiv a fericirii. Păcatul ne ascunde faţa lui Dumnezeu, ne desparte de El şi ne face nefericiţi. Cheia păstrării părtăşiei cu Dumnezeu este trăirea în lumină, dupăcum spune apostolul Ioan: ,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1Ioan 1:6-7)

2. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul lui Isus, primim putere pentru a face faţă problemelor şi necazurilor vieţii.

Dragostea este o forţă. Omul iubit are putere să treacă peste multe probleme şi necazuri. Faptul acesta poate fi observat foarte bine, în diferenţa dintre un copil crescut într-o casă de copii şi altul crescut în căldura unui cămin. Copiii care au beneficiat în viaţă de dragostea de mamă şi de tată, au resurse mult mai multe, pentru a trece peste greutăţile vieţii, decât copiii care au fost văduviţi de aceasta.

Dragostea lui Dumnezeu este cea mai înaltă formă de dragoste din univers. Când suntem plini de ea, avem putere pentru a merge mai departe, chiar dacă părinţii, partenerul de viaţă, fraţii sau prietenii nu ne iubesc aşa cum ne-am dori. Nu vreau să spun că aceste forme de dragoste nu sunt importante, şi că nu au un rol hotărâtor în ce priveşte echilibrul nostru, ci vreau să spun că nu trăim într-o lume ideală, şi că oricând ni se poate întâmpla să fim văduviţi de dragostea celor din jur, dar în astfel de condiţii, dragostea lui Dumnezeu, poate să umple orice gol al sufletului nostru. Dragostea lui Dumnezeu este acea forţă care ne ridică deasupra problemelor.

Sadhu Sundar Singh călătorind prin înalţii munţi ai Tibetului, la un moment dat, s-a speriat la auzul unei mari furtuni care se anunţa prin apropiere. Neavând unde să se adăpostească, a aşteptat resemnat desfăşurarea ostilităţilor naturii. Tot aşteptând, la un moment dat, şi-a dat seama că furtuna care se apropia, era la o altitudine inferioară locului în care se afla el, şi că tot ce avea de făcut, spre a fi ferit de aceasta, era să păstreze altitudinea la care se găsea.

Avioanele au cele mai mari probleme cu turbulenţele la altitudinea de 1000-2000 de metri. Sus la 8000-10000 de metri, totul este senin şi liniştit. Soluţia pentru a scăpa de ciocnirile fronturilor atmosferice, este creşterea altitudinii.

La fel stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Ai probleme în viaţă? Ţi-e greu? Ridică-te mai sus! Stai mai aproape de Dumnezeu. Acesta este şi mesajul frumoasei cântări creştine: ,,Spre cer doresc a mă grăbi,\ Păşind mai sus din zi în zi;\ În calea mea mă rog mereu,\ Să mă ridici, o, Domnul meu!\ R: Te rog, ridică-mă şi-oi sta,\ Increzător pe calea Ta;\ Să mă ajuţi a mă-nălţa,\ Mai sus, mai sus, în slava Ta!\ 2. Nicicând eu nu doresc a sta,\ În îndoieli şi teamă grea,\ Chiar dacă mulţi aşa trăiesc\ Eu un loc mai înalt doresc.\ 3.Doresc să urc mereu mai sus,\ Privind la chipul Tău, Isus,\ Prin Duhul Sfânt să cresc mereu\ Din slavă-n slavă, Domnul meu!\ 4.Doresc s-ajung acolo sus\ Să vad mărirea lui Isus;\ De-aceea eu mă rog mereu\ Să mă ajuţi, o, Domnul meu!”

3. Când stăm culcaţi cu capul pe pieptul Domnului Isus, viaţa noastră capătă sens.

Una din problemele generaţiei tinere de astăzi, este lipsa de sens a vieţii. La o vârstă când au toate atuutile pentru a fi fericiţi, cei mai mulţi, sunt nişte oameni lipsiţi de chef şi orice poftă de viaţă.

De fapt, lipsa de sens se instalează acolo unde lucrurile nu sunt în ordine, iar păcatul este cel care distruge ordinea aşezată de Dumnezeu. În schimb, experimentarea dragostei lui Dumnezeu, ne dă aripi. Păcatul ne taie aripile, făcându-ne să ne târâm prin viaţă, la fel ca nişte viermi. Experimentarea dragostei lui Dumnezeu, în curăţie, ne ridică spre cele mai înalte şi nebănuite piscuri ale vieţii.

4. Când stăm plecaţi cu capul pe pieptul lui Isus, primim putere spre a fi o mărturie.

În intimitatea părtăşiei cu Dumnezeu, primim cuvintele prin care să-L mărturisim pe Cristos celor din jur. Dar mai mult decât atât, în părtăşie intimă cu El, ne umplem de o stare sufletească pozitivă, pe care o transmitem celor cu care intrăm în contact.

Dincolo de cuvintele pe care le rostim, noi transmitem celor din jur, o stare sufletească, fie pozitivă fie negativă, în funcţie de ceea ce avem în noi. Noi putem transmite ceva din bucuria, pacea, liniştea şi seninătatea cerului, sau putem transmite ceva din tristeţea, neliniştea, ura şi frământarea iadului. Psihologii numesc aceasta, comunicarea non-verbală. De fapt, într-o discuţie, cuvintele contează cam 5%, iar restul de 95% este umplul de atmosfera pe care o transmitem, prin comunicarea non-verbală. Starea transmisă, este în funcţie cu ceea ce am acumulat. Dacă am stat culcat pe pieptul lui Isus, şi I-am auzit bătăile inimii, vom transmite celor din jur o frântură de cer, iar dacă am stat în prezenţa păcatului şi a păcătoşilor, vom transmite celor din jur o miasmă a iadului, poate citând chiar Ioan 3:16.

Dacă îmi doresc ceva în viaţa aceasta, este să mă umplu tot mai mult de cer, şi să-l pot transmite sufletelor apăsate şi chinuite de fiorii iadului.

Aici pe pământ Raiul se compune din bucăţi, la fel ca şi într-un joc de puzzle. Fiecare credincios adevărat este purtătorul unei frânturi de cer. Acestea puse împreună, formează un cer mai mare. Aceasta este părtăşia frăţească. Când părtăşia frăţească este autentică, oamenii sătui de iadul din jur în care trăiesc, prind de veste că la pocăiţi a coborât Raiul pe pământ, şi dau buzna acolo spre a se răcori sufleteşte. Aceasta poartă numele de trezire spirituală, de fapt lucrul pe care îl dorim şi pentru care ne rugăm.

În concluzie:

Cel mai înţelept mod de a folosi timpul, este a ne  aşeza în braţele Domnului Isus. În final toate vor trece, iar singurul lucru care va rămâne este dragostea.

Din experienţa mea personală, am constatat că nu mai pot trăi nici măcar o zi fără a experimenta dragostea lui Dumnezeu. O zi trăită fără a sta suficient timp în braţele Domnului Isus, mă transformă într-un om nefericit, copleşit de poverile şi greutăţile vieţii, trăirii şi lucrării, îmi pierd sensul vieţii iar celor din jur le transmit o atmosferă diferită de cea a cerului chiar şi atunci când predic despre dragoste. Nu pot să-mi permit nici măcar o zi fără dragostea Domnului, pentru că mă prăbuşesc. Sunt dependent de bunătăţile şi îndurările Domnului, şi slavă Lui că le înoieşte faţă de mine în fiecare dimineaţă. Acest fapt reprezintă pentru mine o invitaţie zilnică în braţele Sale, şi în acelaşi timp garanţia echilibrului, fericirii şi puterii. În braţele Sale mă simt în siguranţă. La pieptul Său sunt liniştit şi odihnit. Încearcă şi tu!