Căutăm modalități prin care să fim ca acea mașină de înghețată care să aducă fericire oriunde merge. Căutăm să ușurăm poverile și să însenimăm zilele oamenilor. Numim această inițiativă: 100 de oameni fericiți. Vă încurajez chiar să ne scrieți experiențele voastre, pentru a le putea împărtăși cu biserica. Mulți dintre voi ne-ați scris pe [email protected]. Vă voi citi câteva experiențe.

    „Eu nu sunt membru la biserica voastră, dar am participat duminica trecută împreună cu un cuplu la care am stat. Mesajul 100 de oameni fericiți a fost la el acasă în acea zi, pentru că cuplul la care stăteam, mă primiseră la ei în timpul recuperării după o operație. Locuiesc singur, așa că ei au considerat că ar fi bine să fiu sub supravegherea cuiva în caz de urgență. Nu e prima dată când și-au deschis casa pentru cineva, și am vrut doar să vă spun că există un cuplu la la biserica Oakhills, care exemplifică bine adevăratul Duh al lui Isus, atunci când vine vorba de a-și deschide nu doar inima ci și casa. Cred că s-ar rușina de lauda mea, așa că nu îi voi numi, dar m-am gândit că ar trebui să știți de ei.”

    O altă experiență. „Complexul de apartamente în care locuiesc permite prezența câinilor. Însă mulți locatari nu se deranjează să curețe după animalele lor de companie. Așa că, am făcut un efort special în cadrul proiectului 100 de oameni fericiți, și anume mi-am cumpărat o lopățică pentru a mă plimba prin zonă și a îndepărta excrementele abandonate.” Cred că e prima dată când am folosit acestă propoziție într-o predică. „Consider că am îndeplinit un serviciu excremential. Se califică și câinii fericiți?” Cu siguranță! Ei pontează dublu.

    Ceea ce facem e să încercăm să ne dezvoltăm mușchii altruismului prin a pune deoparte o perioadă de 40 de zile în care să căutăm să facem 100 de oameni fericiți, făcând ceva mai mult decât am face în mod obișnuit și încurajând. De fapt, cele 40 de zile se apropie de încheiere pe 20 martie. Tu poți începe când vrei. E un mod extraordinar de a-ți întinde, lărgi și dezvolta mușchii sensibilității. Pentru a face asta, te poți uita la pasajele care conțin cuvintele „unii pe alții” din Noul Testament. Noi am făcut asta. Sunt 59 de astfel de versete, dar pot fi restrânse în grupuri mai mici. Eu le-am restrâns la nouă versete. Așa că ne vom uita la un verset și vom analiza câteva idei. Efeseni 4:2 „Cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.” Haideți să ne rugăm și apoi ne vom apuca de treabă.

    Doamne, ajută-ne să fim răbdători așa cum Tu ești răbdător, să îi răbdăm pe ceilalți așa cum Tu ne rabzi pe noi. Iartă-l pe vorbitorul nostru căci păcatele lui sunt multe. Ajută-ne să-l vedem pe Isus. În Numele lui Hristos ne rugăm. Și toată biserica spune: amin.

    Modul în care își curăță dinții în public... Are un mod ciudat de a-și drege vocea tot la câteva minute. Nici măcar nu se poate uita la știri fără să-și verbalizeze vehement părerile. Pune atâta machiaj pe ea. Oare folosește o spatulă? El taie calea oamenilor în trafic. Ea întrerupe oamenii în conversații. El e tăios precum un porc spinos. Ea e atât de moale încât nu are nici o părere niciodată. El nu știe cum să se comporte. Ea te calcă pe nervi. El te duce la limita răbdării. Ea te exasperează. El te enervează. Ea te atinge prin atitudinea ei iritantă, agravată, exasperantă, înfuriată. Dacă s-ar putea ca oamenii să nu se mai comporte ca oamenii. Oare nu s-ar putea ca oamenii... completați voi. ...să se dea cu deodorant. ...să folosească apă de gură. ...să închidă gura când mestecă. ...să-și liniștească copiii gălăgioși. ...să-și curețe gunoiul din fața casei. Există o manieră în care ar trebui condusă lumea, și în care oamenii ar trebui să-și trăiască viețile, și atunci când maniera ta nu se întâlnește cu a mea numim asta ceva neînsemnat, un nimic. Nu o problemă colosală, nu o ostilitate veche, nu o rivalitate ostilă sau o înălcare a legii, ci pur și simplu ceva neînsemnat, ceva mic, personal, încetățenit, un nimic personal, un subterfugiu, un bilanț, o particularitate, ceva excentric – nimicuri. Știm cu toții ce înseamnă nimicurile, dar oare știm cât costă ele? Nu sunt ieftine!

    Dacă doriți să completați spațiile libere, haideți să vorbim despre costurile nimicurilor. Știați că fiecare nimic pe care îl tolerați vă ia din bucurie? Fiecare lucru care vă preocupă scrie un cec pe contul vostru de fericire. Cunosc o femeie care are ceva cu părul facial. Cu predicatorii... și părul facial. De-a lungul anilor în care am predicat aici, au existat trei ocazii în care am venit cu păr facial. Pe la sfârșitul anilor 80 am venit cu mustață. Apoi mi-am lăsat barba asta, acum două sau trei luni. Nu știu cât timp o voi ține, dar pierd atât de mult păr sus, încât am vrut să verific dacă mai crește aici. Frizerul meu îmi cere o taxă a căutătorului, pentru că nu are ce să taie - atât de slab e părul meu. Însă în urmă cu câtiva ani mi-am lăsat cioc. Nu a fost nimic deosebit – nici nu știu de ce mi-am lăsat. Însă acestei femei, dintr-un motiv sau altul - binecuvântată să-i fie inima; ea s-a mutat într-un alt oraș, așa că nu sunt o pricină de supărare pentru ea acum, nu-i plăcea ca predicatorii să aibă păr facial. Poate era ceva de natură freudiană, dar și Freud a avut barbă. Dintr-un motiv sau altul foliculele mele faciale îi făceau ei părul să i se ridice. Mă așteptam să râdeți mai mult la asta. Mi-a spus părerea ei nu o singură dată. De fapt mi-o spunea regulat, cu insistență. Stătea la coadă când salutam oamenii pentru a-mi spune părerea ei. Și cam atunci am realizat ceva. Merită lucrurile acestea atâta bătaie de cap, atâta frustrare? Bucuria e un bun atât de neprețuit. De ce a irosit-o ea, sau eu, sau noi pe probleme neînsemnate? Lucruri neînsemnate. Ați observat că din ceea ce am spus până acum despre nimicuri, rezultă că nu suferă cel care le provoacă, ci cel care se preocupă de ele. „Mă calcă pe nervi.” „Mă enervează la culme.” „E o pacoste pentru mine.” Nu pentru ea, nu pentru el, ci noi, cei care ne preocupăm de nimicuri suferim. Gândiți-vă astfel.

    Să presupunem că în fiecare zi avem o doză de bucurie. Acesta este vasul de bucurie cu care vă treziți în fiecare zi. Și fiecare minge de pingpong reprezintă un coeficient al porției zilnice de bucurie. Dacă permiteți particularităților, ciudățeniilor, subterfugiilor altora să vă ia bucuria, cine va suferi? „Niciodată nu își pune hainele în coșul de rufe murdare.” „Întodeauna așteaptă până în ultimul moment să-și pună machiajul.” „De ce nu pot copiii aia să pacheze mașina în garaj?” „Atât de mulți oameni astăzi au tatuaje!” „Toată lumea se uită la tatuajul meu!” „Predicatorul ăla iar și-a lăsat barbă.” Și înainte să-ți dai seama, uneori chiar înainte să se încheie ziua, ghici cine a rămas fără bucurie. Și vreau să întreb foarte politicos, cine e de vină pentru asta? Cum poți face alți oameni fericiți dacă vasul tău de bucurie are o pierdere?

    Poate de aceea apostolul Pavel a insistat să ne păzim bucuria printr-o testare a atitudinii. El a spus în 1 Corinteni 13:5: Dragostea „nu se mânie.” Vă voi da mai multe traduceri ale acestui verset pentru a înțelege mai bine ce înseamnă. Dragostea nu e irascibilă, Nu se aprinde ușor. Nu e iritată. Nu se supără ușor. Nu se mânie ușor. Și dragostea nu își sare din țâțâni. Vă descriu acești termeni? Dacă da, aveți o speranță. Scriptura e deosebit de practică când vine vorba de nimicuri. Ne-am uitat la prețul nimicurilor, acum haideți să ne uităm la tratamentul nimicurilor. Efeseni 4:2 „cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.” Cuvântul grecesc pentru răbdare în Biblie, se compune din „lung” și „temperat.” Așa că atunci când Pavel ne îndeamnă să fim răbdători, el ne spune să fim îndelung temperați. Știm ce înseamnă să nu fim temperați. Așa că, creștinul ar trebui să fie îndelung temperat. Un alt dicționar traduce asta prin: a avea nevoie de un timp îndelungat de fierbere. Apa poate sta pe foc, dar să îi ia o veșnicie să fiarbă, pentru că acea persoană știe cum să se înfrâneze și să manifeste răbdare. Răbdarea nu e naivă, răbdarea nu e oarbă. Oamenii răbdători văd toate aceste particularități în oameni, dar nu le lasă să îi atingă. În schimb, ei aleg să fie îngăduitori, să aibă răbdare, să se îngăduiască unii pe alții. A îngădui implică a sprijini, a ridica, a purta. Atunci când îngăduim pe cineva, noi le acceptăm defectele – o altă traducere. Sau suntem toleranți față de ceilalți. Nu e o chemare la dușmănie ci la răbdare. O altă traducere spune că ne suportăm unii pe alții. Nu vi se pare foarte practic? Ne suportăm unii pe alții.

    Știți că puteți iubi pe cineva chiar dacă nu vă place de acea persoană? Puteți iubi pe cineva, dar să nu vă placă să petreceți timp cu acea persoană. E în regulă. Îi puteți iubi în sensul că îi susțineți, sunteți de partea lor, vă rugați pentru binele lor, însă simțiți că personalitățile voastre nu se potrivesc prea bine. Și e în regulă să fie așa. Cu toții suntem diferiți. Învățăm să relaționăm cu multe tipuri de oameni și situații. De fapt, uneori cea mai mare dovadă de dragoste e să îi tolerezi pe ceilalți. Știu că unii dintre voi sunteți atât de spirituali încât nu vă confruntați cu lucruri neînsemnate. Însă noi ceilalți, ne confruntăm cu câteva. În consecință, jurnalele noastre 100 de oameni fericiți, includ paragrafe precum cel din jurnalul meu.

    „Tot ce puteam face era să ascult vorbăria incoerentă a unui tânăr la recepția unei nunți. Abia reușea să lege o idee de alta. Nu răspundea comentariilor mele, dând impresia că avea un răspuns pregătit indiferent de ce ziceam eu. Însă am încercat în continuare să îl ascult și să îl rabd.” O altă experiență: „Am avut o discuție la un mic dejun cu o femeie care vorbea prea mult. Totuși am continuat să-i pun întrebări despre viața ei. Tot ce făcea era să se laude. Poate atitudinea mea de ascultare a încurajat-o. Mărturisesc că în mod normal m-aș fi oprit din a o asculta.” Dar de data aceasta am făcut un efort. M-am descurcat mai bine. A îngădui pe cineva înseamnă a-ți da toată silința pentru a sluji pe cineva, și a răbda orice ciudățenie care ți se va părea dificilă. Până la urmă nu primim și noi același tratament de la alții? Ascultați-mă. Cineva chiar acum îți tolerează subterfugiile.

    Avem tendința să definim normalul în funcție de comportamentul nostru, nu-i așa? Ni se pare normal ceea ce facem noi. Însă din moment ce altcineva are o altă definiție pentru normalitate, acea persoană trebuie să rabde subterfugiile tale. Data viitoare când ți se va părea greu să rabzi pe cineva, pune-ți problema, Cum ar fi să trăiești cu tine? Cum e pentru ceilalți să trăiască cu tine? Dacă ți se pare greu să trăiești cu oameni dificili, uită-te în oglindă. Acesta a fost sfatul lui Isus. El a spus: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7:3-5) Isus portretizează o persoană care umblă cu o bucată mare de lemn ieșindu-i din ochi. Ar fi periculos să lucrezi lângă un astfel de om la birou. Oamenii îl evită pe hol, pentru că dacă își întoarce capul îi poate lovi. Tipul are o bârnă de Pinocchio ieșindu-i din ochi. Însă deși are această bârnă permanent în ochi, nu o are în minte. Nu o bagă în seamă. Observă că oamenii se uită mereu la el, dar crede că le place noua lui cămașă. Soția lui nu doarme în același pat cu el, de frică să nu se întoarcă și să o lovească în cap. Într-o zi în timp ce stătea pe trotuar, s-a uitat peste drum și a observat un tip care încerca să-și scoată un fir de nisip din ochi cu un șervețel. Așa că tipul cu bârna s-a gândit: „Trebuie să merg să vorbesc cu el.” S-a uitat într-o parte și alta, în timp ce toți din jur se fereau, și a trecut strada. S-a dus la tipul cu șervețelul și i-a spus: „Lasă-mă să te ajut să scoți firul de nisip din ochi,” aproape doborându-l în timp ce se apropia. Și toată lumea a exclamat: „Stai puțin. De ce vrei tu să ajuți pe cineva cu un fir de nisip, când tu ai un sequoia uriaș în față?” Nu-i așa că Isus ne-a dat o poveste extraordinară? E veche de două mii de ani, și încă ne face să zâmbim. Pentru că am trecut cu toții pe acolo și cunoaștem sentimentul. Sfatul lui Isus e prin urmare să ne examinăm pe noi înșine mai întâi. Atunci când vrei să ajuți alți oameni, înainte de a o face, uită-te la tine.

    Un tată a venit acasă de la muncă într-o zi. Era obosit și a luat ziarul să-l citească. Băiețelul lui a venit la el cu niște mănuși de baseball și o minge, rugându-l să meargă afară să se joace cu el. Tatăl ar fi vrut să meargă dar era foarte obosit. Voia să aibă câteva minute să se odihnească, așa că a observat că pe măsuța de cafea era o revistă. Revista era deschisă la o reclamă cu globul pământesc ilustrat mare. Așa că tatălui i-a venit următoarea idee. A rupt pagina din revistă, și apoi a rupt imaginea în vreo doisprezece bucăți. A creat un puzzle, și i-a dat toate piesele fiului său spunându-i, „Fiule, refă poza aceasta, și când ai terminat, vom merge să ne jucăm.” Tatăl s-a gândit că a câștigat lejer jumătate de oră. Așa că a fost surprins când fiul l-a strigat după două minute: „Tati, am terminat!” S-a uitat în jos și într-adevăr imaginea lumii era pusă împreună. Tatăl l-a întrebat: „Cum ai reușit să refaci imaginea așa repede?” Băiatul a spus în timp ce a început să întoarcă bucățile, „Pe cealaltă parte era imaginea unui bărbat, așa că m-am gândit că atunci când refac imaginea bărbatului, și lumea se va alinia.” Asta facem și noi atunci când aliniem totul în ființa noastră. Nu trăim într-o lume perfectă din păcate. Și știu că lucrurile se intensifică, dar noi știm că cel mai bun lucru pe care îl putem face, e să ne uităm la noi înșine. Asta nu înseamnă că nu vom da sfaturi. Nu înseamnă că nu ne vom exprima frustrările. Ci înseamnă pur și simplu să facem toate acestea în ordinea corectă. Isus a spus să avem grijă la ordine. El a spus: „scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7:5) Așa că întâi trebuie să ne analizăm pe noi, și apoi, după puțină evaluare de sine și dacă pare să fie lucrul potrivit, aducem subiectul în discuție, ne adresăm problemei, o expunem clar, ne examinăm motivele, „Chiar vreau să ajut această persoană, sau e doar o ocazie să mă simt eu bine?” Voi spune specific ceea ce mă deranjează sau care e preocuparea mea. Nu voi ataca persoana ci voi trata problema. „Dragul meu, dacă ai ridica hainele murdare de pe jos și le-ai pune în coșul pentru rufe murdare, mi-ai ușura mult munca de peste zi.” Ați numit problema și v-ați adresat direct ei. Nu vorbiți despre mama lui, nu vorbiți despre copilăria lui, nu aduceți în discuție o listă întreagă de lucruri. Tratați problema. Și apoi rugați-vă!

    Întotdeauna trebuie să ne rugăm. Ne rugăm pentru persoană. Ne rugăm pentru problemă. Mai mult, atunci când începeți să simțiți că lucrurile se agravează, când simțiți că diavolul vine și vă ia mingile de pingpong, în loc să reacționați, spuneți, „Doamne, ajută-mă. Ajută-mă Tată. Ajută-mă să-mi amintesc. Ajută-mă să văd lucrurile în perspectivă. Ajută-mă să înțeleg. Dă-mi răbdare. Știu că Tu m-ai iubit. Ajută-mă și pe mine să-i iubesc pe ceilalți. Ajută-mă să fiu pentru ceilalți ceea ce ai fost Tu pentru mine.” S-ar prea putea ca Isus să ia această problemă și în loc să o lase să izbucnească într-o problemă, ar putea să o folosească ca o învățătură pentru altcineva.

    Am un prieten care are o personalitate foarte puternică. E foarte ambițios, și în consecință a realizat foarte multe în viață. Poate ați citit unele din cărțile lui. Numele lui e John Maxwell și scrie cărți despre leadership. În urmă cu doi sau trei ani, cu ocazia zilei tatălui, a mers la un restaurant cu un grup mai mare format din familia lui și niște prieteni. Făcuseră rezervare la un restaurant anume. Părea însă că tot orașul a ales același restaurant. Însă deoarece el avea rezervare, a presupus că putea intra fără să aștepte prea mult. Era un haos total însă, și cineva încurcase rezervările. Reacția normală a lui John ar fi fost să insiste ca lucrurile să se facă cum vrea el, dar, poate pentru că mi-a ascultat predicile, nu știu – glumesc desigur, s-a analizat și și-a pus întrebarea cum poate să răspundă într-o manieră mai dumnezeiască. Așa că s-a dus la recepție unde trei chelnerițe încercau să liniștească toți acești clienți nervoși care își cereau locurile. Și-a așteptat rândul, și când a prins o chelneriță liberă, i-a spus, „Am și eu o rezervare, dar de asemenea am timp. Noi vom sta într-o parte, și dacă sunt alți clienți frustrați care așteaptă să fie serviți, ocupați-vă de ei, și când aveți loc, ne așezați și pe noi. Dacă ajută să ne separați, e în regulă.” Chelnerița, spune el, a început să lăcrimeze, pentru că toată lumea o repezise și venea cu cereri, și totuși exista cineva care avea răbdare. Așa că din zece în zece minute au verificat dacă s-a eliberat ceva și în cele din urmă au primit locuri. S-au bucurat de mâncare, și la plecare, s-a dus la aceeași chelneriță și i-a dat cartea lui de vizită spunându-i, „Mâine probabil va trebui să înfrunți un manager furios pe voi chelnerițele. Să-i spui să mă sune pe mine și îi voi spune eu cât de bine te-ai descurcat azi.” Ce a făcut el a fost să ia o situație foarte dificilă și să o tempereze prin răbdare – nu a fiert în interior. A trebuit să ia o decizie și a luat-o. Aceea de a răbda situația.

    Vreau să închei prin a-ți spune că vei fi pus în astfel de situații în acestă săptămână. Poate un camion mare va ocupa două locuri de parcare. Cineva va sta la ghișeul pentru articole puține, cu cincizeci de articole în coș. Cineva va fi prea încet. Cineva îți va tăia calea. Se va întâmpla! Nu lăsa toate acestea să-ți fure mingea de pingpong. Pur și simplu nu lăsa! Decide chiar acum că nu vei renunța la bucuria ta. Poate va fi cazul să spui ceva, însă înainte examinează-te să nu ai o bârnă în ochi, și apoi vei vedea clar, vei putea vobi clar și ajuta pe cineva să scoată acel fir de praf din ochi. Și poate vei începe să vezi că această omenire nebunească și descumpănită e de fapt ceva plăcut. Nimeni dintre noi nu e perfect, și cel mai bun lucru pe care îl putem face e să ne îngăduim unii pe alții.

    Locul meu favorit de pe planetă e la doar 5 sau 10 minute de unde locuim noi. E la țară într-o zonă deluroasă. E vorba de o faleză pe unde trece râul Guadalupe. Faleza protejează râul și îl transformă într-un loc minunat de scăldat pentru când e vreme bună. Bibanii populează această mică piscină, iar în timpul verii poți vedea insecte care planează pe suprafața apei. Într-o parte a estuarului există o zonă netedă unde crește o pădurice de stejari. Acești stejari par să fie acolo de decenii. Unii par a avea peste o sută de ani. Se întind, cresc și îți răsfiră ramurile în toate direcțiile, și cam în această perioadă a anului, începem să vedem cum frunzele înmuguresc și să auzim cântecul păsărilor. Veverițele încep să populeze aceste ramuri. Nu demult am fost acolo să mă bucur de venirea primăverii. M-am uitat la toți copacii care păzesc acest petic de pământ prețios și mi-am dat seama că fiecare din ei sunt îndoiți. Nici măcar unul nu e drept. Toți sunt îndoiți. Toți sunt deformați, strâmbi și întortocheați. Așa au fost făcuți să fie. M-am gândit că așa suntem și noi ca oameni. Suntem deformați. Nu există nici un sequoia drept printre noi. Cu toții avem ciudățeniile și curiozitățile noastre. Dar știți ce? La fel cum am spus despre acea pădurice, pot spune și despre noi: există o frumusețe în deformarea noastră. Există ceva frumos în ceea ce numim umanitate. Și cu cât învățăm mai repede să descoperim frumusețea din deformarea noastră, cu atât vom fi mai fericiți și împliniți. Amin? Amin.

    Doamne, fă să fie așa! Ajută-ne să ne uităm la copiii pe care i-ai lăsat să moștenească această lume la fel ca și noi, nu ca la niște inconveniențe, ci ca la niște ființe umane la fel ca noi. Ajută-ne să vedem că fiecare are rănile lui, problemele lui, și cine știe din ce sol au ieșit. Ajută-ne să fim voci ale răbdării și ale judecății, și să învățăm să ne îngăduim unii pe alții, la fel cum Tu ne îngădui pe noi. În Numele lui Hristos ne rugăm. Și toată biserica spune: amin.