Pocăința

Învățătura despre pocăință este o învățătură fundamentală în creștinism, care a fost predicată și promovată de Domnul Isus. El spunea: „S'a împlinit vremea și Împãrãția lui Dumnezeu este aproape. Pocãiți-vã și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1:15). De asemenea apostolii au predicat pocăința: „Pocãiți-vã”, le-a zis Petru” (Fapte 2:38). Dar, ce înseamnă pocăința? Fiincă majoritatea oamenilor nu înțeleg ce înseamnă pocăința, aș dori în câteva cuvinte să arat ce înseamnă pocăința prezentată de Sfânta Scriptură.

Omenirea sub păcat

După căderea lui Adam (primul om creat de Dumnezeu) în păcat, omenirea a ajuns să fie supt păcat, supt blestem: „Printr'un singur om a intrat pãcatul în lume, și prin pãcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricinã cã toți au pãcãtuit...” (Romani 5:12), și prin urmare s-a rupt relația pe care Adam și prin el omenire, o avea cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă moarte spirituală – despărțire de Dumnezeu. După ce au păcătuit, Adam și Eva au experimentat imediat moartea spirituală și tot atunci au început să experimenteze procesul de șubrezire a corpurilor lor, care a avut ca rezultat în cele din urmă moartea fizică.[1]  

Pocăința reface relația pe care omul a pierdut-o. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtã ca sã mântuiascã, nici urechea Lui prea tare ca sã audã, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despãrțire între voi și Dumnezeul vostru; pãcatele voastre vã ascund Fața Lui și-L împiedicã sã v'asculte! (Isaia 59:1-2), aceasta este ruperea relației. Dar Noul Testament spune: „Pocãiți-vã dar, și întoarceți-vã la Dumnezeu, pentru ca sã vi se șteargã pãcatele, ca sã vinã de la Domnul vremile de înviorare” (Fapte 3:19), aceasta înseamnă refacerea relației. Prin urmare, pocăința reface – după cum vom vedea pe parcursul studiului nostru – relația cu Dumnezeu. Convertirea marchează trecerea de la moartea spirituală la viața spirituală.[2]

Definiția pocăinței

Cuvântul pocăință vine de la cuvântul grecesc metanoia care înseamnă a schimba mintea.  A schimba mintea cu privire la păcat. Pocăința  este o sinceră schimbare a minții și a inimii, o nouă atitudine față de păcat. Ea cuprinde simțământul sincer de vinovăție personală, o puternică dorință de a fi mântuit și salvat din păcat. Este o renunțare la viața de păcat.[3]  

Sunt persoane care se lasă de fumat, de alcool, sau de  alte lucruri păcătoase, dar pe care nu le consideră a fi păcate. Isaia spune despre lucrul acesta: „Vai de cei ce numesc rãul bine, și binele rãu, cari spun cã întunerecul este luminã, și lumina întunerec, cari dau amãrãciunea în loc de dulceațã, și dulceața în loc de amãrãciune!” (Isaia 5:20). Cu alte cuvinte ei spun: ce e rău în a fuma, în a bea, în a avea relații intime înainte de căsătorie, doar trăim în secolul 21. Nu e nici un rău în aceasta. Despre ei spune Pavel că: gãsesc de buni pe cei ce le fac (Romani 1:31).

Pot să renunțe la unele păcate din ambiție personală sau din pricina stării de sănătate sau alte cauze, dar nu le privesc a fi păcătoase.  Ori pocăința implică în primul rând o schimbare a minții și a inimii, apoi o renunțare și o abandonare a păcatului. Omul care nu vede cât de teribil este păcatul și că acesta este o ofensă la adresa lui Dumnezeu, nu va vedea necesară o schimbare a inimii.

Ilustrație:

Se spune despre un tânăr batjocoritor care l-a întrebat odată pe un predicator:

-          Dumneavoatră spuneți că oamenii necredincioși poartă povara păcatelor. Un nu simt nimic. Cât de greu este păcatul? Un kilogram sau zece kilograme?

Predicatorul i-a răspuns printr-un exemplu:

-          Dacă pui o greutate de o sută de kilograme pe un mort, ce zici, o va simți?

-          Nu va simți nimic, pentru că este fără viață.

-          Tot mort este și cel ce nu simte greutatea păcatelor sau care o ia în derâdere.

Tânărul nu a mai avut ce spune la un astfel de argument. Cine este sincer cu sine însuși în fața lui Dumnezeu va recunoaște că păcatele apasă asupra conștiinței sale.

Pocăința implică o schimbare la nivelul opiniilor

 Aceasta înseamnă o recunoaștere a păcatului. Să vezi că ai păcătuit și să recunoști lucrul acesta. Împăratul David spunea: „Dupã îndurarea Ta cea mare, șterge fãrãdelegile mele! Spalã-mã cu desãvîrșire de nelegiuirea mea, și curãțește-mã de pãcatul meu! Cãci îmi cunosc bine fãrãdelegile, și pãcatul meu stã necurmat înaintea mea” (Psalmul 51:1-3). Pentru aceasta am să redau o imagine biblică, care să arate această schimbare a opiniei.

În momentul când Domnul Isus a fost răstignit pe cruce, împreună cu El mai erau răstigniți doi tâlhari, unul la stânga altul la dreapta. Sistemul de pedepsire a celor condamnați la moarte din timpul Domnului, era prin răstignire pe cruce. Scriptura spune că în momentul răstigniri, cei doi tâlhari, îl batjocoreau și ei pe Isus ca cei care stăteau împrejurul cruci Lui: „Tîlharii cari erau rãstigniți împreunã cu El, îi aruncau aceleași cuvinte de batjocurã” (Matei 27:44). Dar la un moment dat unul dintre tâlhari și-a recunoscut păcatul și a zis: „Pentru noi este drept, cãci primim rãsplata cuvenitã pentru fãrãdelegile noastre” (Luca 23:41). Cu alte cuvinte a spus: da, sunt un păcătos, am făcut fărădelege și acum merit să fiu pedepsit. Iar acum în loc de batjocuri, tâlharul își vedea păcatul cât și consecința lui și îl recunoștea.

Biblia spune: „..plata pãcatului este moartea” (Romani 6:22). Pentru păcatele săvârșite, trebuie să plătim, iar plata este moartea adică despărțire veșnică de la fața lui Dumnezeu: „...Ei vor avea ca pedeapsã o perzare vecinicã, dela fața Domnului și dela slava puterii Lui (2 Tesaloniceni 1:9). Noi suntem păcătoși prin natura noastră alterată de păcat și prin urmare noi păcăuim deoarece suntem păcătoși. „Nu este nici un om neprihãnit, niciunul mãcar” (Rom 3:10) spunea apostolul Pavel. Un măr va face doar mere pentru că este în natura lui să facă mere, și el niciodată nu va face un altfel de fruc. Tot așa este și cu noi. Vom rodi ceea ce este în natura noastră, iar cum natura noastră este păcătoasă, vom rodi numai păcatul. Astfel, acest rod al păcatului care iese din inima omului (Marcu 7:23), nu face altceva decât să-l spurce, să-l întineze. Un prim efect al acestor lucruri este că te păteză. Nu mai ești sfânt.[4]

Când natura noastră păcătoasă este pusă în contrast cu natura sfântă a lui Dumnezeu, automat aceste două se resping, dar, și poți vedea limpede cât de păcătos ești, în contrast cu această natură sfântă. Iov un om a lui Dumnezeu când s-a văzut pus în contrast cu această natura sfântă a lui Dumnezeu, a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a vãzut. De aceea mi-e scîrbã de mine și mã pocãiesc în țãrînã și cenușã” (Iov 42:5-6). Îți vezi starea de păcătoșenie. Te vezi cât de murdar ești.

Este o pildă dată de Domnul Isus în Scripturi, numită pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). La un moment dat, mezinul familie își i-a partea de avere și pleacă într-o țară îndepărtată ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit toți bani a ajuns să fie rob unui om care avea o turmă de porci. Când s-a văzut în ce stare a ajuns, spune Scriptura că și-a venit în fire (vs. 17). După ce și-a venit în fire, acesta a venit acasă la tatăl său care l-a primit înapoi bucuros. Aceasta înseamnă pocăință. Să îți recunoști în primul rând starea de păcat.

Se spune despre un băiat, pe nume Claudiu care urma să dea bacalaureatul, dar din pricina unor necazuri pe care le-a produs școlii a fost exmatriculat. Părinții lui au fost supărați din pricina aceasta, și au avut câteva certuri cu băiatul lor. După o astfel de ceartă Claudiu, a plecat de acasă cu intenția de a nu mai reveni niciodată înapoi. Dar după câteva luni lui Claudiu i-a părut rău, a venit iarăși acasă și i-au rugat pe părinți lui să-l ierte. Ei l-au luat în brațe, l-au iertat și niciodată nu au mai amintit de lucrul acesta.

Tot astfel procedează și Dumnezeu cu noi. Când ne pocăim de păcatul nostru, revenim la El ca să Îi cerem iertare, ne primește, ne iartă și nu ne mai aduce aminte niciodată de păcatul înfăptuit.

Pocăința implică o schimbare a dorințelor

Scriptura spune: „Pentru cel nebun este o plãcere sã facã rãul, dar pentru cel înțelept este o plãcere sã lucreze cu pricepere” (Proverbe 10:23), iar în altă parte scrie: „...sînt meșteri sã facã rãul, dar nu știu sã facã binele” (Ieremia 4:22). Dorința inimii persoanei pocăite este să facă binele; „El S'a dat pe Sine însuș pentru noi, ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege, și sã-Și curãțeascã un norod care sã fie al Lui, plin de rîvnã pentru fapte bune” (Tit 2:14).

Copii lui Dumnezeu se cunosc prin faptul că nu mai au dorință pentru a păcătui. Păcatul pentru ei vine în urma unei nevegheri sau accidental. Ioan spune: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trãiește în neprihãnire, nu este dela Dumnezeu” (1 Ioan 3:10). Nu spun că cei care s-au pocăit nu mai păcătuiesc, că ei sunt imuni la păcat. Nu. Ci doar spun că ei nu se mai complac în păcat sau nu se satisfac în a păcătui. Tot apostolul Ioan spune: „Copilașilor, vã scriu aceste lucruri, ca sã nu pãcãtuiți. Dar dacã cineva a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor pe Isus Hristos, Cel neprihãnit” (1 Ioan 2:1). Când Ioan spune „copilașilor” el se referă la copii lui Dumnezeu, la cei care s-au pocăit, la creștini, și nu la necreștini. Copii diavolului, sunt acele persoana care le plac să trăiască în păcat și care iubesc păcatul.

Scriptura spune despre o categorie de oameni care iubesc minciuna și trăiesc în minciună; „Afarã sînt cînii, vrãjitorii, curvarii, ucigașii, închinãtorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trãiește în minciunã!” (Apocalipsa 22:15). Aceștia cu siguranță nu sunt copii lui Dumnezeu. Pentru că, copii lui Dumnezeu nu se bucurã de neleguire, ci se bucurã de adevãr (1 Corinteni 13:6). Mai pot fi și alte exemple care pot fi ilustrate, dar consider că acesta a făcut lumină în mintea și inima noastră.

Totuși aș dori să relatez despre două personaje Biblice, una care iubește păcatul, iar cealaltă neprihănirea. Prima este vorba de Cain primul om care s-a născut din femeie, fiul lui Adam și a Evei. Un om care și-a ucis fratele; pe Abel (Genesa 4). Apostolul Ioan consemnază lucrul acesta și spune: „sã ne iubim unii pe alții; nu cum a fost Cain, care era dela cel rãu, și a ucis pe fratele sãu. Și pentruce l-a ucis? Pentrucã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3:11-12). Cain avea de tată pe diavolul. Domnul Isus spunea: „Voi aveți de tatã pe diavolul; și vreți sã împliniți poftele tatãlui vostru. El dela început a fost ucigaș; și nu stã în adevãr, pentrucã în el nu este adevãr. Oridecîteori spune o minciunã, vorbește din ale lui, cãci este mincinos și tatãl minciunii” (Ioan 8:44).

Un altul este David, despre care Dumnezeu afirmă: „le-a ridicat împãrat pe David, despre care a mãrturisit astfel: „Am gãsit pe David, fiul lui Iese, om dupã inima Mea, care va împlini toate voile Mele” (Fapte 13:22). Om dupã inima Mea, aceasta înseamnă cu siguranță că David era un copil a lui Dumnezeu, după afirmația pe care El Îsuși o face despre

David. Cât și despre Domnul Isus, Tatăl din ceruri afirmă: „Și din ceruri s'a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi gãsesc plãcerea” (Matei 3:17). Omul acesta, David când a fost pus în postură să păcătuiască, să-l omoare pe Saul, a refuzat. Ce atitudine diferită. Unul comite crimă iar altul refuză. Unul era copilul lui Dumnezeu, iar celălalt al diavolului.