FEMEIE GÂRBOVĂ, GÂNDIRE GÂRBOVĂ, RELIGIE GÂRBOVĂ

Luca 13: 10-17

10. Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului.

11. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele.

12. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: "Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta."

13. Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.

14. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a zis norodului: "Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi, dar, în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!"

15. "Făţarnicilor", i-a răspuns Domnul, "oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce de-l adapă?

16. Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?"

17. Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El.

****************************************************************************

Meditând la acest pasaj biblic în căutarea unui titlu adecvat pentru un mesaj, se pot găsi mai multe:

”Femeia gârbovă”

”Legăturile Satanei”

”Dezlegarea de legăturile diavolului”

”Isus dezleagă”

Dar, probabil, cel mai potrivit ar fi ”Femeie gârbovă, gândire gârbovă, religie gârbovă”, căci vom vedea că în acest pasaj nu doar această ființă era gârbovă.

          Episodul începe pe un ton trist fiindcă facem cunoștință cu ”o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputință; era gârbovă și nu putea nicidecum să-și îndrepte spatele.”(versetul 11). În lumea în care locuim totul se măsoară prin comparație. Uneori noi suntem puțin îndoiți de spate pentru  2-3 zile, sau o săptămână, sau o lună și zicem:”Doamne cu ce Te-am supărat? Doamne, chiar așa mare a fost păcatul că mă pedepsești în felul acesta?” Dar această ființă era îndoită de 18 ani! Putem, oare, suporta această comparație? Uităm adeseori că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Uităm că suntem în universitatea lui Dumnezeu unde se formează caracterele puternice ale sfinților. Uităm că în spatele norilor e un soare care, în curând, își va arăta strălucirea.

          Ne putem întreba: Ce legătură are un episod așa vechi cu timpurile noastre? Este atât de actual! Duhul de neputință de care este stăpânită această sărmană făptură umană este prezent în toate straturile societății, la toate nivelele. Trist e că flagelul neputinței a atins și Biserica. Să vedem, deci, ce putem desprinde din acest text biblic și ce aplicații practice am putea avea.

I. Să considerăm starea de neputință existentă în lumea de azi.

1)Neputința multora de a vedea frumusețea vieții cu Domnul Isus. El a venit în lumea noastră să caute și să mântuiască ce era pierdut. El este calea, adevărul și viața și în El locuiește toată plinătatea dumnezeirii. Dar lumea nu este în stare să vadă toate aceste frumuseți și să beneficieze de ele și să se bucure în ele. Care este cauza acestui duh de neputință? Răspunsul îl găsim la 2 Corinteni 4: 3-4,

3. Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării,

4. a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Aceasta este cauza tuturor incapacităților din viața oamenilor și astfel sunt incapabili să vadă și să știe că ”...oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”(Evrei 9:27)

2) Să considerăm neputința culturii moderne de a avea o viziune și soluția care să confere siguranță planetei noastre; neputința filozofiei de azi de a vedea că prin ideile răspândite și propagate, lumea se îndreaptă spre prăbușire. Credința și chiar bunele maniere se ridiculizează iar imoralitatea sr ridică la rang de virtute. Trăim vremuri grele, dar Biblia ne asigură că cine va răbda  până la sfârșit va fi mântuit.

3)Mântuitorul ne prezintă un alt tip de neputință atât de prezent și azi printre noi. Iată ce citim la Matei 7:3  ”De ce vezi tu paiul în ochii fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochii tăi?” Avem de-a face aici cu neputința de-a ne vedea propriile slăbiciuni și lipsuri, dar în același timp arătând cu degetul și acuzând pe alții de lucruri care, când e vorba de noi, le considerăm normale. Astfel ne pomenim că pentru aceeași situație folosim două feluri de măsuri: îngăduitori cu noi înșine și cu ai noștrii și foarte asprii cu alții.

4)A numi pe altul neputincios este în sine o neputință; neputința de a aprecia. Sunt slujitori integrii care de mulți ani slujesc cu pasiune pe ogorul Evangheliei. Cum îi apreciem? Nu cu prea mult timp mai înainte de a așterne aceste rânduri am stat de vorbă cu un frate despre un păstor din România. Amândoi îl cunoșteam din țară ca un lucrător consacrat și care datorită faptului că nu a vrut să se compromită cu regimul ateu de acolo, a trebuit să vină în Statele Unite. Și aici a continuat să lucreze cu aceeaași pasiune și integritate pentru sufletele pierdute chiar dacă energia trupească a scăzut datorită vârstei. La remarca mea că mesajele dânsului sunt tot la fele de adânci și inspirate de Duhul lui Dumnezeu, fratele respectiv cu care stăteam de vorbă îmi răspunde: ”O, deja e depășit, este deja demodat; au sosit alții din urmă mai buni, mai dotați.” M-au rănit mult acele cuvinte care nu numai că nu exprimă un adevăr, dar denotă și o totală lipsă de apreciere care derivă tot din neputință. Știm că atunci când suntem îndoiți nu putem vedea prea bine căci privirea fiind doar în jos nu avem o perspectivă largă, ci una îngustă. Tot astfel și lăuntrul ființei umane poate fi gârbov și atunci nu putem vedea clar aspectele spirituale.

          Să privim la un episod din Vechiul Testament. Poporul lui Dumnezeu era în captivitatea babiloniană. Neemia află de la emisari veniți din Ierusalim că zidurile cetății erau în ruine. Lucrul acesta l-a durut mult pe Neemia care avea pe inimă și soarta oamenilor, dar și soarta cetății din țara de unde a venit, forțat în robie. Mai înainte de a se prezenta împăratului Artaxerxe, Neemia se prezintă, în rugăciune, în fața Împăratului împăraților(Neemia 1:5), în fața căruia își descarcă durerea sufletului. Mare a fost credința acestui om și cu înfocare trebuie să se fi rugat că nu mult după aceea Dumnezeu răspunde rugăciunii în chip minunat și dorinței lui, astfel încât Artaxerxe îi permite să meargă la Ierusalim pentru rezidirea cetății.. Ajuns acolo începe lucrările împreună cu oameni sufletiști ca el.. Pe șantierul de lucru ei trebuiau să lucreze la proiect, dar trebuiau să se și apere(Neemia 4:17)Nu peste mult timp își fac apariția pe șantier...cine credeți?Neputincioșiii în a aprecia o frumoasă lucrare. În loc să se bucure de o lucrare minunată(pe care ei înșiși ar fi trebuit s-o înfăptuiască), ei îi numesc neputincioși pe cei ce lucrau cu multă râvnă, zicând: ”La ce lucrează acești iudei neputincioși?”(Neemia 4:2) Neputincioșii îi numesc neputincioși pe cei care lucrau cu sârguință. Ce-i asta? Duh de neputință la culme. Dar știm ce s-a întâmplat în final: lucrarea a fost terminată, au jubilat, au cântat de bucurie, s-au plimbat pe zidurile refăcute(vezi 12:38) iar adevărații neputincioși au rămas cu neputința lor.

          Nu este cazul să continuăm cu exemplele pentru a realiza că în societatea în care trăim starea de neputință e o caracteristică dominantă. Din păcate duhul de neputință se strecoară și în Biserică. Dar cine observă faptul acesta?

          Citind aceste rânduri poate vă duce gândul la cineva stăpânit de un duh de neputință; un duh de neputință de orice fel; neputința de-a rupe lanțurile robiei, neputința de a părăsi o patimă. Uneori îngrijorările vieții apasă greu și-i face pe oameni neputincioși. Oricine ar fi și oriunde: faceți-i cunoștință cu Cristos. El își va întinde mâna Lui binecuvântată și-i va vindeca. Oamenii întind mâinile pentru a cerși, sau a lovi, sau pentru a primi o cunună ce se va ofili, sau pentru a oferi o cunună ce se poate ofili. Dar când Cristos întinde mâna El o face pentru vindecare și alinare. Nu mi-L pot imagina pe Mântuitor decât cu mâinile întinse. Cred că atunci când a lansat invitația de la Matei 11:28 El era cu mânile întinse. Aceasta denotă dragoste adevărată dovedită și pe cruce, căci și acolo și-a întins mâinile care au fost străpunse pentru nelegiuirile omenirii.

II. Ce a văzut Isus în sinagogă?

          A.Când Învățătorul a intrat în sinagogă pentru a învăța pe norod(versetul 10) a văzut mulțimea adunată, gata să asculte pe Cel ce vorbea ca nimeni altul. LUCRUL MINUNAT E CĂ EL A VĂZUT-O PE FEMEIA GÂRBOVĂ ÎN ACEA MULȚIME. El o vede și vede starea ei jalnică și nevoia ei. Pentru vindecarea ei ar merita să renunțe la predică. Cristos iubește cu o iubire din Dumnezeu și când iubești așa îți pasă de trupuri și suflete înlănțuite de Satan.

          Ce vedem noi când intrăm în Casa Domnului? Poate că vedem, în primul rând, hainele frumoase de sărbătoare, hainele de duminică; poate vedem buchetul multicolor de flori de pe amvon. Bine-nțeles că nu ne poate scăpa noua inscripție de pe ecran care zice ”Dumnezeu este dragoste” Pe cei abătuți, pe cei cu nevoi sufletești sau trupești parcă-i observăm abia la urmă, sau deloc. În Psalmul 142 David descrie o experiență personală tragică. Urmărit fiind de Saul, care voia să-l omoare, David s-a adăpostit într-o peșteră în timpul nopții. Acolo se simțea singur și părăsit. Atât de jos se simțea în deprimarea lui încât mai târziu, când a pus în versuri experiența lui, el zice: ”nimănui nu-i pasă de sufletul meu.” Realizăm noi ce înseamnă să trăiești într-o comunitate și nimeni să nu te bage în seamă? Sau să știi că în lumea întreagă nimănui nu-i pasă de tine, de existența și trăirile tale pline de suferință și deziluzii? După 18 ani când această femeie nu vede decât praful și pământul, a ajuns în starea în care nimeni n-o mai băga în seamă. Domnul Isus o vede, dar își și face timp pentru ea, pentru nevoile ei. Din mulțimea de slăbănogi de la scăldătoarea Berezda, El îl vede pe cel mai nenorocit, pe cel ce era olog de 38 de ani(Ioan capitolul 5)

          Este atâta nepăsare în lumea în care trăim!, Noi, ca și copii ai lui Dumnezeu zicem că ne pasă de cei din jur, dar Salvatorul a și dovedit lucrul acesta prin jertfa de la cruce și prin tot ce a făcut pe planeta noastră. Biblia spune că El umbla din loc în loc și făcea mult bine. CÂT NE PASĂ DE NEVOILE CELOR DIN JURUL NOSTRU. Normal, și noi umblăm din loc în loc, dar ce facem? Ne paște pericolul ce era în biserica din Efes, care era dotată și bine organizată dar îi lipsea dragostea dintâi(Apocalipsa 2:4) Și dacă nu ai dragoste prea puțin îți pasă. Lucrările și faptele bune nu pot înlocui iubirea. Nici chiar puritatea nu poate substitui iubirea. Trebuie să le avem pe toate pentru a fi plăcuși lui Dumnezeu. Biserica din Efes este tipul de biserică foarte ocupată în tot felul de lucrări încât nu mai are timp pentru cei din jur.

          Mă gândesc în aceste clipe că listele de rugăciune pe care unii frați le au sunt un lucru minunat. Sunt înșirate numele fraților și nevoile lor: o boală, un accident, o slăbiciune, o rătăcire, un fiu risipitor etc Și faptul că se roagă din inimă pentru fiecare în parte dovedește dragoste de aproapele. Un episod din filmul ”Shindller List” mi-a rămas în memorie. În a 2-lea război mondial, în timp ce naziștii îi vânau pe evrei spre a-i duce la moarte în camerele de gazare, un german cu suflet mare, pe nume Shindller, cu riscul viații lui a cumpărat libertatea la câteva mii de evrei pe care i-a scăpat de la lagărele morții. La sfârșit când nu mai putea face nimic, fiind nevoit să opreacă acțiunea lui riscantă, el privește la toți cei pe care i-a salvat, începe să plângă și să spună: ”Dacă mi-aș fi vândut mașina aș mai fi putut salva zece suflete.” Mai aruncă o privire asupra mulțimii de evrei salvați și zice printre lacrimi: ”De mi-aș fi vândut și cămașa aș mai fi putut salva un suflet.” Cât ne pasă nouă de sufletele pierdute, de fiii risipitori, de cei căzuți între tâlharii lumii moderne? Exemplul de mai sus ne impresionează, dar Domnul Isus este și în această privință modelul desăvârșit, căci dacă Cerul se bucură de un suflet răscumpărat aceasta înseamnă că El ar fi părăsit Cerul și doar pentru un suflet. Atât de mult îi pasă!

          B. Dacă Isus a văzut-o pe femeia gârbovă în mulțime și a răspuns suferinței ei, din nefericire mai vede ceva. Mai vede și religia gârbovă. Fruntașul acele întruniri a fost deranjat că lucrarea de dezlegare din lanțurile diavolului s-a înfăptuit într-o zi de Sabat(versetul 14). Religia gârbovă e o religie falsă pentrucă ea vrea să limiteze și dragostea și harul; ea poate să se manifeste în toate confesiunile. Dar ne întrebăm: poate un spirit gârbov și o religie legalistă să împiedice o lucrre izvorâtă fin har? Nicidecum!! Mântuitorul a afirmat:

” 37. Isus i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău."

38. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

39. Iar a doua, asemenea ei, este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

40. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii."

(Matei 22)

Ceea ce vrea Domnul Isus să spună aici e că baza vieții și experienței creștine este dragostea. Din dragoste au rezultat și poruncile; dar cu trecerea timpului se produce o obișnuință în relațiile cu Dumnezeu. Astfel dragostea se răcește, sau chair se pierde(vezi biserica din Efes) și mai rămân doar poruncile și datinile. Rezultatul este că toată trăirea noastră sau a altora o măsurăm, o interpretăm prin prisma poruncilor și Legii.

          Fariseii din vremea Mântuitorului au văzut în vindecările înfăptuite de El o violare a Legii. De aceea se simțeau ofensați considerând că autoritatea lor e subminată. Orgoliul lor era rănit. Este tare ciudat comportamentul ființei umane. Ei puteau suporta orice mustrare și critică atâta timp cât nu erau îndreptate împotriva lor; chiar și la o injustiție închideau ochii atâta timp cât nu-i afecta pe ei. Acesta este spiritul religiei false. Religia gârbovă te ajută să mergi la adunare și atât. Ea nu tge pune în contact cu sursa, care este Creatorul, ci te pune în contact cu tradiția. Ea nu te poate ajuta să ai o relație autentică cu Dumnezeu.

          Să fim convinși că unii din sinagoga acelei comunități gândeau în sinea lor și ziceau despre această femeie: ”Nu a vrut să se umilească și a umilit-o Dumnezeu, dar a umilit-o până la pământ.”(Oameni buni, de ce aveți gândire gârbovă?). Acesta este spiritul religiei false, gata oricând să acuze mai degrabă decât să semene compasiune. Cunoaștem cazuri?

          Amintirea acestui episod ar fi pentru noi o ocazie de cercetare, o ocazie în care să recapitulăm și să reținem că ” Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”(Iacov 1:7)

III. Numele femeii

          Deși numele femeii nu este menționat, merită să poposim puțin și la aspectul acesta. Ne putem doar închipui cum o numeau oamenii din comunitatea unde ea își chinuia viața și zilele. Cum este astăzi așa a fost și atunci; natura omului nenăscut din Dumnezeu e aceeaași. În localitatea mea natală au fost mai multe cazuri unde s-au născut oameni cu diferite infirmități. Părinții, bine-nțeles, le-au dat nume și lor, dar oamenii au schimbat aceste nume cu altele care să reflecte infirmitățile ce le aceau. Astfel, unuia îi ziceau ”mutu” căci nu putea să vorbească; pe altul l-au numit ”Augustin nebunul” datorită faptului că mintea lui nu  mai funcționa normal în urma experiențelor avute în război. Dacă cineva nu avea o mână numele lui era ”ciungul”, iar dacă cineva era bețiv, normal, numele lui era ”bețivul”

          Ca români creștini care trăim în Diaspora cu siguranță că ne amintim cum eram numiți în România. Mă durea mult când ne numeau ”înguști” sau chiar  ”rătăciți” și îmi ziceam: ”Cum adică, ei care sunt atât de limitați, atât de înguști, fără perspectiva largă a eternității, fără nici o nădejde, ne numesc pe noi înguști?” Ei care sunt adevărații rătăciți, care nu știu de unde vin, pentru ce trăiesc și încotro se îndreaptă, să numească rătăciți pe cei care-L urmează pe Cel care Cale, Adevăr și Viață?(Am învățat pe parcurs să mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le deschidă ochi să poată vedea realitățile) Dar mă durea mult. Sau, când cineva se pocăia ziceau: ”ne-a făcut neamul de râs și s-a rătăcit.” Dar când venea cineva de la bufet, mort de beat și-și bătea nevasta și făcea scandal în familie nu-l numeau rătăcit sau că le-a făcut neamul de râs.

          Cum este astăzi așa a fost și atunci. Deci, probabil că-i ziceau ”gârbova” sau ”îndoita” (Oameni buni, de ce sunteți așa de gârbovi în afecțiunea voastră față de o biată făptură? Dacă ați avea cazuri de infirmități în propria familie tot așa i-ați numi și pe cei dragi?)

          Părinții i-au dat un nume, societatea i-a dat un nume, dar vedem din versetul 16 că și Domnul Isus i-a dat un nume.: ”este o fiică a luiAvraam”. El a tratat-o cu demnitate și respect vrând să arate că în ochii lui Dumnezeu toți avem valoare și toți suntem iubiți de el indiferent de condiția fizică. El ne judecă nu după exteriorul nostru ci după lăuntrul nostru. Prin faptul că o numește pe această femeie ”fiică a lui Avraam” Mântuitorul a vrut să spună tuturor că e vrednică nu doar de respect dar și de Cer. Avraam este părintele celor credincioși, iar ea a dovedit credincioșia ei prin frecventarea serviciilor din sinagogă timp de 18 ani. În plus, Mântuitorul îi cunoștea inima.

          Nu contează cum ne numesc, cum ne califică oamenii, ci contează cum ne numește Isus. Când El dă un nume El se uită în perspectivă și vede potențialul de sfințire și evlavie din sufletul omului. Când îl numește pe Petru ”piatră”(Matei 16:18) numai caracter stabil ca de piatră nu avea Petru. Se pripea în tot ce făcea și avea să se lepede de Mântuitor, dar El vede în Petru un potential de sfințenie și adevărată slujire pe care Petru le-a dovedit pe parcursul vieții lui.

          Ar merita un exemplu să fie menționat aici. La Galateni, capitolul 2, aflăm cum apostolul Pavel îl confruntă pe Petru datorită poziției acestui din urmă cu privire la Neamuri. Care e răspunsul și atitudinea lui Petru în urma acestei confruntări? Ură? Răzbunare? Resentimente tot timpul vieții lui? Nu! Iată ce citim la  2 Petru 3:15 ”Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel…” PREAIUBITUL NOSTRU. Să luăm pildă de la înaintașii credinței noastre de modul cum ne numim și apreciem unii pe alții ca fii ai aceluiași Tată.

IV. Dezlegare cu îndreptare

Orice dezlegare înfăptuiră de Mântuitor, de orice natură ar fi ea, are ca urmare și o îndreptare, sau o revenire la starea normală. Mă gândesc la cei din închisoare. Când sunt eliberați(dezlegați) sunt lăsați liberi în societate dar nu toți devin oameni care să fie utili societății. Unii sunt mai răi deoarece în închisoare s-au specialiazat în înfăptuirea răului. A fost o dezlegare fără îndreptare. Diavolul este expert în a-i înlănțui pe oameni și a-i ține în stare de robie. El a ținut-o pe această femeie legată cu lanțurile infirmității timp de 18 ani. Și azi diavolul(și aliații lui) lucrează cu abnegație pentru a inventa noi metode prin care oamenii să fie, sufletește, subjugați. Mijloacele tehnologiei moderne sunt folosite la maximum în scopul acesta. Nu este vorba aici doar de lanțul pornografiei, beței sau drogurilor. Mulți sunt legați de Satan cu lanțuri mult mai subtile cum e cel al lăcomiei și mândriei. Veacul în care trăim invită la lăcomie și oamenii oricât ar avea, vor tot mai mult. Diavolul știe că mândria merge țnaintea căderii. De la mândrie până la aroganță nu-i decât un pas. Dacă lanțul beției e într-un fel vizibil, lanțul urii e invizibil dar rezultatele sunt la fel de devastatoare. Dacă dragostea acopere totul, opusul ei – normal – distruge totul.

          Cei ce se joacă cu viața și cu sufletul lor, fără să le pese cu cine și unde vor petrece eternitatea, nu-și dau seama că au fost prinși în lanțul(sau lațul) subtil al nepăsării. Obiectivul principal al înlănțuirii este sufletul omului, căci dacă acesta este legat, destinul etern al omului e decis pentru iad. În Psalmul 142:7 psalmistul se roagă: ”Scoate-mi sufletul din groapă ca să laud numele Tău.” Obiectivul diavolului nu este doar să vadă suflete legate, ci să le vadă legate în temniță.Cea mai grozavă temniță e temnița diavolului unde paznici sunt toți aliații lui Satan și unde nu se poate lăuda Numele Domnului. Satan este în căutare disperată de suflete căci știe că mai are puțină vreme.  O, ce pline sunt temnițele diavolului în veacul în care trăim.

          Dar dacă diavolul este expert în a-i ține pe oameni legați, vestea bună este că Domnul Isus este expertul neîntrecut în dezlegare și eliberare. Încă de pe vremea profetului Isaia Dumnezeu a vrut să facă de cunoscut care este misiunea Celui ce avea să vină.

1. "Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război, izbăvirea;

2. să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;

3. să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi "terebinţi ai neprihănirii", "un sad al Domnului", ca să slujească spre slava Lui." (Isaia 61)

Când Mântuitorul a întins mâinile peste această femeie, ea îndată s-a îndreptat și a slăvit pe Dumnezeu. A avut îndată oportunitatea de a-și vedea Eliberatorul. ”Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă fa face slobozi.”(Ioan 8:32) Eliberatorul este Acel ce dezleagă și întotdeauna această dezlegare este urmată de o îndreptare. Ce folos ar fi dacă cineva ar fi dezlegat și ar rămâne tot îndoit? Ce folos dacă un suflet aflat în temniță ar fi dezlegat dar ar rămâne tot în temniță?

          Îmi place să cred că și fruntașul sinagogii a fost dezlegat și vindecat de prejudecăți și legalism. A avut ocazia să cunoască adevărul că ființele umane nu pot fi plasate sub nivelul animalelor. Îndignarea lui că vindecarea femeii a avut loc în zi de Sabat nu era deloc justificată. El a citat în mod corect din Exod capitolul 20, dar a dat o interpretare greșită; Dumnezeu, dând ziua de odihnă nu a intenționat împiedice ci să ajute. Și dacă ei puteau să dezlege animalele lor spre a le duce la ape pentru adăpare, nu merită oare o ființă creată după chipul lui Dumnezeu să fie dezlegată și condusă la Apa vieții? Modul cum fruntașul sinagogii a înțeles legea lui Dumnezeu l-a împiedicat să vadă lucrearea lui Cristos în viețile altora. De aceea îmi place să cred că a fost vindecat de prejudecata și indignarea lui.

DEZLEGARE CU ÎNDREPTARE. Aceasta e și azi lucrarea Mântuirorului. Îmi amintesc de cazuri în România în care vieți erau ratate de alcool, imoralitate sau alte vicii. Sfetnicii ședințelor de sindicat sau de partid au încercat să repare acele vieți ratate, dar fără rezultat. S-a întâmplat că astfel de suflete ratate au mers la o evanghelizare sau la o biserică și au fost străpunse de mesaje pline de foc sfânt și s-au decis pentru Cristos. Toți cunoscuții se mirau cum patimile și viciile au încetat din viața lor ca prin minune.. Cei de la Intreprindere care încercau să le îndrepte viețile ziceau: ”Cum se poate una ca asta? Noi am încercat prin toate metodele posibile să aducem la normal starea lor nenorocită, dar nu am reușit; și s-au dus la pocăiți și într-o zi i-au făcut oameni.” Nu, nu au fost pocăiții ci Isus, marele Medic și specialist în dezlegare și recuperare din lanțurile destrăbălării și urâciunii.

Cred că ar fi spre beneficiul nostru să privim nu doar la îndreptarea de odinioară din sinagogă, ci să privim cu obiectivitate la situații ce necesită îndreptare în viețile noastre, în activitățile noastre și în bisericile noastre. Trăim într-o lume frâmântată și dezorientată. Fiecare sursă de informații cu care suntem bombardați zilnic pretinde că posedă adevărul. Pe fondul acestei explozii informaționale o nou religie își arată tot mai pregnant colții; o religie în care oamenii nu mai vor ca Dumnezeu să fie în control ci ei să-l controleze și chiar să-l manipuleze pe Dumnezeu. Era o vreme , nu cu prea mult în urmă, când lumea se furișa încetișor în biserică, dar ce ne facem azi căci intră cu pași apăsați și la prea puțini le pasă. Dacă nu se îndreaptă lucrurile unde vom fi în 10, 20, 30 de ani? Este așa de slab impactul creștinismului de azi asupra societății încât nu putem să nu ne gândim la Apocalipsa 3:2, ”...îți merge numele că trăiești dar ești mort.” Cu siguranță că biserica din Sardes, la care sunt adresate aceste cuvinte aspre, reprezintă tipul de biserică ce are nevoie de revizuire, schimbare, corectare astfel încât să se vadă că e călăuzită de un Dumnezeu viu. CU ALTE CUVINTE ARE NEVOIE DE ÎNDREPTARE, DE POCĂINȚĂ.

Mă gândesc la cuvintele rostite de A.W. Tozer: ”Ideea populară că obligația de bază a bisericii e să răspândească Evanghelia până la marginile pământului este falsă. Obligația de bază este să fie din punct de vedere spiritual vrednică s-o răspândească.” Să reflectăm adânc la aceste cuvinte!

Este posibil ca unii cititori să considere pe autorul acestor rânduri un visător, sau un demodat, sau depășit de vremurile de acum. Nu puțini sunt aceia care au început să creadă că așa cum toate se modernizează și creștinismul trebuie să țină pasul, să se modernizeze. Este nevoie de îndreptare chiar în modul acesta de a privi lucrurile; altfel rezultatele vor fi devastatoare.

Sigur că e nevoie de îndreptare. Se vrea religie fără pocăință; bisericile își caută păstori care să le predice, e normal, dar care să le și cânte în strună, să-i poată manipula când e cazul. Se pune accent pe popularitate mai mult decât pe evlavie. Recent am citit articolul ”Starea jalnică a bisericilor.” de Dniel Brânzei. Vă sfătuiesc să-l citiți la Resurse Creștine și veți fii convinși de câtă nevoie de îndreptare este în creștinismul de azi.  Vom recunoaște nevoia de îndreptare dar vom fi noi gata s-o înfăptuim? Sau mai bine zis îl vom lăsa pe Mântuitor s-o înfăptuiască în viețile noastre? El a fost și rămâne unica noastră șansă, El a fost și rămâne marele specialist în îndreptare. Nu contează cât de tare ar strâmba diavolul căile oamenilor și nu contează cât ar suci gândirea și sentimentele oamenilor: Cristos va face vindecarea.  Desigur, de va fi nevoie, El va apela la metode radicale, la bisturiu de va fi cazul, căci a zis:

” Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.”(Matei 5:29)

Dacă evenimentele descrise în Luca 13 au început pe un ton trist, totul se încheie pe un ton de bucurie; și aceasta nu datorită fruntașului sinagogii, sau comitetului, sau unora cu mare vază în acea comunitate. Nu, ci datorită Lui, Fiului omului(”norodul se bucura de lucrările minunate pe care le făcea El.”, versetul 17). Să-L lăsăm pe Cel ce ne-a izbăvit de sub puterea întunericului să înfăptuiască minuni în viețile noastre.

George Cornici/2 Septembrie, 2015