Credinţa

Evrei 11: 1-10

1. Introducere[1]. Autorul este apostolul Pavel dovedită prin referințe interne, ”în lanțuri” (10:34), Scrisoarea este scrisă în Italia (13:24), iar stilul de scriere este paulin. Ea a fost scrisă înainte de căderea și distrugerea de către Titus a Ierusalimului în anul 70. De  asemenea și Petru îl identifică pe Pavel ca și autor. (2 Pet 3:15,16) Tema din Cartea Evrei descopere superioritatea credinței creștine, și folosește cuvântul ”mai bun „  de asemenea apar cuvinte ca perfect, haideți, și haideți să. Avem un îndemn       Evr 3:1: „De aceea, fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească aţintiţi­vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” În[2]  momentul scrierii epistole, evreii îl respisese-ră deja pe Hristos, odată cu ocazia răstignirii, și a doua oară la Rusalii. Dar au fost totuși mulți dintre evrei care ai crezut în El. Ei au format comunități adunate în jurul Templului sau a sinagogilor numită și ”Calea cea nouă”  (Faptele Apostolilor 19:9). Creștini au fost atăcați atât de către iudeii neconvertiți cât și de către romani. Cartea prezintă superioritatea lui Hristos. Se pune în contrast lucrurile bune din iudaism cu lucrurile mai bune aduse de Hristos. Hristos este mai bun ca îngerii, Moise, Iosua, Aron, și Legământul cel Nou este mai bun ca și cel Mozaic. De asemenea ne prezintă pe Hristos ca pe Dumnezeu – Om. El este prezentat ca Mare Preot sus în cer. Biblia[3] ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet și Mare Preot. Cartea Evrei ne prezintă în special pe Hristos ca Mare Preot. Ea este denumită și a cincea Evanghelie, prin care arată lucrarea lui Hristos sus în cer, iar cele patru evanghelii ne arată lucrarea lui Hristos pe pământ. Ca destinatar al scrisorii a fost poporul evreu, în special creștinilor evrei. Conform tradiției Pavel a murit ca martir sub împăratul Cezar Domițian cam prin anul 81. Epistola era cunoscută în primul secol de Clemențiu din Roma. Scopul epistolei este dublu. Pe de o parte în mod didactic Pavel aduce argumente care sprijină autencititatea lui Hristos ca Mesia, și superioritatea Noului Legământ față de cel Mozaic, iar pe de altă parte o face la modul practic fiindcă creștinii evrei au rămas ”copii în credință”. Pavel dorește creșterea lor în credință. Neajunsurile lor spirituale pot fi remediate numai în Isus Hristos.  De asemenea apar și lucruri diferite. Sunt prezentate pericole de genul în care se nesocotește mântuirea, împietrirea inimii, decădere, păcatul cu voia și neglijarea sfințirii. Ca și aspecte pozitive sunt prezentate Legământul cel Nou, slujba, moștenirea, nădejdea, jertfa, patria și învierea. La fel ne sunt prezentate și lucruri veșnice ca Mare Preot, mântuirea, judecata, duhul, moștenirea, răscumpărarea și legământul. De asemenea Hristos este prezenta ca Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei. Credința[4] este substanța lucrurilor speranţelor în care crezi. Cuvântul folosit este ”hypostatis” ce însemnă o încredere neclintită, opusul cuvântului ipotezei sau teoriei. De asemenea ”Puternică încredințare” vine din greacă înseamnă ”ελεγψηος” și este un termen juridic. La fel cuvântul  ”aionas”  înseamnă lume, sau vremurile, și se face referire la Cuvântul lui Dumnezeu, care a vorbit (energie) și a creat materia. Ea, materia  este transformată iarăși în energie. Când se face referire la eroii credinței, Abel este prezentat ca neprihănit, iar jertfa adusă de el arată semnificația faptului că fără vărsare de sânge nu există o iertare a păcatelor. Enoh arată umblarea prin credință (cu Dumnezeu). Noi ne determină  să credem faptul că Dumnezeu există și că este disponibil. Noe înseamnă o mărturie a credinței, pe când Avram înfățișează o supunere în credință (ascultare). Sara înseamnă tăria credinței, iar Isac reprezintă disponibilitatea credinței în sensul că era destul de mare când Avram a fost gata să-l aducă ca și jertfă, pentru că Avram credea în înviere. Dacă Isac și Iacob ilustrează viitorul credinței, Iosiv este o împlinire a lor. Moise arată sacrifciile credinței. Iosua însemnă și o ”nebunie” a credinței, pentru că marșurile împrejurul zidurilor Ierihonului  a însemnat și este absurdă pentru mulți. Rahav ilustrează locul neașteptat unde poate fi găsită credința. La fel Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel  înfățișează credință și acțiune. În versetele 33-40, personajele nu sunt neapărat eroi ai credinței, dar vedem ce a făcut credința în circumstanțe diferite, prin oameni deosebiți. Meritul se găsește în obiectul credinței, care este Dumnezeu și este o Persoană. Cea[5] mai bună definiție a credinței se găsește în Cartea Evrei.  11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. De asemenea credința este actul unei singure clipe în momentul în care crezi dar și o atitudine care ține toată viața și ea duce omul la mântuire. În vechiul Testament evreii considerau credința legată de ascultare, mai mult de ceva legat de o posesia a omului, care indică mai repede o acțiune decât o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” ce înseamnă a fi statornic și a considera că Ceva și Cineva este adevărat. În Noul Testament cuvântul folosit este ” πιστις, πιστιος – pistis” și înseamnă a crede pe cineva, a admite existența unei realități, a te încrede în cineva. În sensul acesta se poate da versetele din Ioan 3:16, condiționat de versetul care spune :  Evrei11:6 Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!.  Dacă Evrei capitolul 10 ne vorbește despre necesitatea credinței, în capitolulu 11 avem exemple de oameni ai credinței, care totuși nu au primit ce le-a fost făgăduit, iar în capitolul 12, avem exersarea și obiectul credinței. Dacă extindem lucrurile și mai departe avem o trilogie din Romani în care suntem justificați prin credință, Galateni în care ni se prezintă realitatea trăirii prin Har, și Evrei care demonstrează înțelesul și progresul credinței. Ele explică miezul și esența vieții creștine. Credința este o atitudine a omului care abandonează încrederea în forțele proprii. Credincioșia este un atribut al lui Dumnezeu și este pus și în om. 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Credincioșia lui Dumnezeu este demonstrată pe paginile Scripturii în promisiunile făcute și în realizarea lor, prin Istoria Mântuirii și Istoria Binecuvântării.  Omul trebuie să țină seama de promisiunile lui Dumnezeu.   Psalmi 61:5  Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moştenirea celor ce se tem de Numele Tău. Dar acest lucru trebuie să se reflecte și în relațiile cu alți oameni. Iosua 9:19 Toate căpeteniile au zis întregii adunări: „Le-am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şi acum nu putem să ne atingem de ei.

2. Tresrmenii credinţei. Aceștia sunt definiți și acceptați de către Dumnezeu, iar omul nu are puterea de a schimba ceva, ei pot dor să accepte sau să refuze. Se pot enumera câțiva din termenii credinței ca și  credinţa în   lucrurile nădăjduite care nu se văd, credință în călăuzire spre neprihănire,  îl caută pe Dumnezeu ,  crede în bunătatea Lui, se încrede în Cuvântul Său,  ascultă promisiunile Lui, credincioși îşi potrivesc viaţa după promisiunile Lui, ei resping duhul lumii și caută un cămin ceresc, perseverează în încercări, îndură persecuţia, de asemenea binecuvintează generaţiile viitoare  și refuză plăcerile păcatului, în plus săvârşeşte fapte puternice prin neprihănire, suferă pentru Dumnezeu  și nu se reîntoarce în patria din care a ieşit (Egipt) respectiv în lume. Pentru a întării esența credinței dăm câteva versete.

Ca [6] elemente de bază ale credinței avem Încrederea în Dumnezeu și supunerea față de Cristos. Geneza 15:6  Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Proverbe 3:5  Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Romani 3:22  şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Credința produce cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. 1 Timotei 3:9  ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. 1 Timotei 4:1  Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Credința trebuie să fie baza Cuvântului lui Dumnezeu. 2 Timotei 3:16  Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. De asemenea merită să lupți pentru credință. (Iuda 3) Trebuie să credem în Dumnezeu Exodul 14:31  Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva Egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. În Hristos Faptele (Apostolilor 16:31)  Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” În Numele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să credem în profeții.  În Biblie pentru că este Revelația lui Dumnezeu. Fără a aminti  citate biblice cu referință mai amintim aspecte legate de credință. Credința vine de la Dumnezeu, de la Fiul,  de la Duhul Sfânt, prin auzirea Evangheliei și prin citirea ei. Atunci când credem, primim iertare, suntem justificați, mântuiți, avem viață veșnică, suntem salvați de la condamnare și moarte spirituală, exemplele sunt numeroase. Oamenii credincioși trebuie să trăiască prin credință,  să rămânem fermi indiferent de circumstanțe, să luptăm, să le spune altora despre credința noastră, demonstrarea prin fapte, și alte lucruri de acest gen. Nu avem pretenția că am fost exaustivi. De[7] asemenea credința este supusă unor teste. Avem testul doctrinal (1 Ioan 2 :23) Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl. Testul moral (Etica creștină) 1 Ioan 2:4 Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem în El.  și testul social Ioan 13: 34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Și testele acestea sunt o componentă de zi cu zi în  viața noastră de creștini.

3. Eroii credinţei[8]. Atunci când vorbim de eroii credinței, se ajunge la partea practică a ei. Personajele amintite în Evrei capitolul 11 sunt mărturii pentru fiecare dintre noi. Majoritatea credincioșilor preferă un set de reguli ca cele 10 porunci, sau Predica de pe munte pentru a avea referințe clare evidente,  pentru viața de credință. Dar eroii credinței au urmat o altă cale, și anume umblarea prin credință în circumstanțe deosebite. Un lucru care trebuie amintit este faptul că Dumnezeu iartă orice păcat dar nu și starea de necredință. Pavel dă cea mai bună definiție a credinței Evr. 11:1 v.1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd. Nici unul din eroii credinței, Avram David, toată pleiada lor, nu au fost mântuiți prin faptele lor ci prin credință. Suntem mântuiți prin Sângele lui Isus Hristos. Credința biblică se bazează pe ce spune Dumnezeu. Credința se transformă în realitatea vieții prin Duhul Sfânt. Cuvântul folosit pentru credință este și ” Eleghcos” care are o conotație juridică. Cei din vechime au avut o bună mărturie pentru că au umblat cu Dumnezeu prin credință. În afara faptului că noi credem în Dumnezeu, în situații de criză nu umblăm cu Dumnezeu în majoritatea cazurilor. De fapt credința noastră este ceva ontologic și este legată de creației. Avem două explicații despre originea universului. Una este Revelația lui Dumnezeu, alta este speculație, cu multe teorii abandonate astăzi fiind la modă evoluția. Încă de la început suntem puși în fața unei alegeri, fie acceptăm Revelația lui Dumnezeu prin credință ”La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”, fie mergem pe speculații, dovedind astfel necredință în Cuvântul lui Dumnezeu.   Dar și credința și necredința trebuie să fie ancorate în ceva, care este real în cazul credinței , Cuvântul lui Dumnezeu, iar necredința în tot felul de surogate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu are puterea extraordinară de a schimba viaţa omului. Înainte de Potop, Abel, Enoh, Noe, au trăit și au fost mântuiți  prin credință. A fost o diferență enormă între Cain și Abel, în afara faptului că unul era plugar și altul cioban. Pornind de la promisiunea din Geneza 3:15, Eva probabil a crezut că primul ei fiu îl va învige pe Satan. Dar lupta dintre ”Sămânța femeii și capul Șarpelui” a durat mult mai mult. Se oferă diferite argumente pentru diferența dintre cei doi. Genele, înclinații, mediu, etc, dar nu au valoare. Cain s-a dovedit a fi un ucigaș. De fapt diferența dintre ei, se vede în felul cum au dus jertfa din ceva anume, plus atitutinea inimi. Aici este vorba de doi copii din aceași familie, care au auzit despre Dumnezeu, dar Cain ignoră revelația și aduce jertfă după cum vrea el. Dar fără vărsare de sânge nu există iertare de păcat. Mielul adus ca jertfă de către Abel, prefigurează venirea lui Hristos și ilustrează calea credinței. Până aici a fost ”o plinbare prin cimitir” dar despre Enoh, Biblia ne spune că Dumnezeu l-a mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea. El l-a născut pe Metusala, a avut și alți copii,  și apoi  a umblat cu Dumnezeu  300 de ani (Gen. 5:19-24). În Enoh vedem umblarea credinței, ceea ce înseamnă că a fost mutat dintru-n loc în altul. Dacă nu avem credință este imposibil să fim plăcuți lui Dumnezeu. Enoh a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. El răsplătește pe cel care îl caută. Dar nu trebuie să facem confuzia între mântuire care este un dar pentru acela care crede. Noe reprezintă mărturia credinței. Deși a construi corabia 120 de ani, nu s-a făcut crezut de către babilonieni, dar cel puțin a câștigat casa lui pentru Domnul și a primit viață. Dacă ne întorcem în Geneza[9] vedem că lui Dumnezeu ia părut rău că a făcut pe om, fiincă toate gândurile lui erau îndreptate numai spre rău, dar Noe umbla cu Dumnezeu (Gen. 6:9), și plin de o temă sfântă a construit o corabie ”chivot”, pentru ca să-și scape casa. El a construit pe teren uscat, cu dimensiuni precise, departe de mare sau râul Eufrat, pentru că l-a crezut pe Dumnezeu. Fii lui, Sem Ham și Iafet, l-au urmat pe tatăl lor fiindcă  Noe avea mărturia lui Dumnezeu în viața sa. Dacă mergem mai departe Biblia ne vorbește despre Avram  care este cunoscut ca un om al credinței. În el avem un model al închinării credinței.  Avem relatarea biblică a istoriei lui Avram, care ascută de Dumnezeu, iese din Ur din Haldea pentru a ajunge în Canaan. Dumnezeu îi arată țara promisă (Gen. 12:7). Acolo unde se ducea Avram construia un altar pentru Domnul. A făcut acest lucru la stejarii lui Mamre,  Sihem, Betel și Ai. El se închina cu adevărat. A locuit în corturi ca și Isac și Iacov. Cu ochii credinței Avaram aștepta o cetate zidită de Dumnezeu. La fel și Sara reprezintă puterea credinței, pentru că deși avea o vrâstă înaintată a reușit să dea naștere unui fiu. și dintr-un singur om s-a născut o sămânță mare ca ”stelele cerului, și nisipul mării”, care nu se poate număra. Dar nici Avram și nici Sara nu au văzut înplinirea făgăduințeu date lor. Eroii credinței au murit în credința lor și au mărturisit că sunt călători pe acest pământ. Când umbli prin credință, în calitate de copil a lui Dumnezeu recunoști existența efemeră a vieții și rămâi ancorat în promisiunile divine.

4. CREDINȚĂ ȘI HAR. În primul rând[10] este necesar să recunoștem faptul că în starea decăzută a omului ”depravare totală”, Dumnezeu prin Revelația Generală și prin Revelația Specială, a demonstra iubirea față de oameni care de fapt înseamnă Har. Prezentăm câteva aspecte ale revelației.   Carateristici ale revelaţiei : prin  Revelaţie Supranaturală  Dumnezeu intervine în cursul natural al evenimentelor în care El  foloseşte mijloace naturale, precum vise sau comunicări orale, într-un mod supranatural. Revelaţia specială este înrădăcinată în lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, se adresează omului ca şi păcătos şi se adaptează nevoilor morale şi spirituale ale omului căzut şi îl conduce pe păcătos înapoi la Dumnezeu printr-o cunoaştere specifică a dragostei mântuitoare revelată prin Isus Cristos.   Chiar și Legile date poporului evreu pe Muntele Sinai, erau de fapt Harul Său. Pentru început este necesar să vorbim puțin despre Revelația Generală. 

Revelaţia Generală .  În[11] cartea sa Cenușa morții Berkhof, recunoaște că toate religiile ar fi imposibile dacă Dumnezeu nu s-ar fi descoperit. Dar la fel de mult este adevărat că pentru un om este imposibilă o cunoaștere totală despre Dumnezeu. În acest sens avem texte ca  Iov 11:7  Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atot puternic? și Iov 37:23  Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge. De asemenea și Solomon spune același lucru : Eclesiastul 3:11  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. La fel și în Noul Testament Pavel spune în Romani 11:34  Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Trebuie să recunoaștem că finitul din noi nu va putea niciodată să cuprindă infinitul care este Dumnezeu. Kant a stimulat gândirea agonstică de pe o poziție diametral opusă în cercetarea gândirii limitelor umane, pune accentul pe rațiune și afirmă că la modul teoretic omul nu poate să treacă dincolo  de fenomenele naturale rezultatul fiind o imposibilă cunoaștere a lui Dumnezeu. Revelația Generală are câteva caracteristici, iar la modul figurativ creația și natura pot fi numite ” o carte” în care Dumnezeu a scris despre El.  Ea se adresează omului care este creat de Dumnezeu și poartă în el Imago Dey. Poți să negi acest lucru dar nu înseamnă că și îl desfințezi. Ateii neagă Revelația Generală, la fel și deismul din secolul XVIII, dar o face și Teologia liberală  care nu mai face distincția dintre natural și supranatural. Trebuie să  precizăm faptul  că Revelația Generală a venit înaintea Revelației Speciale. Ele au fost progresive în istorie cu împlinire în Hristos. Revelația Generală externă înseamnă fapte din natură și istorie ale lui Dumnezeu. (Psalmul 19:1-2)  Psalmi 40:8  vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. La fel i s-a descoperit lui Ghedeod ( Judecători 7:13), lui (Daniel 2:1) De asemenea Pavel spune în Romani 1:20  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;. Acest lucru este un motiv ca să-l cauți pe Dumnezeu, sau cel puțin să începi acest lucru. Revelația lui Dumnezeu internă se află în conştiinţa omului. Romani 2:14  Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15  şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Revelaţia Generala are o importanţă pentru că se adresează şi tuturor oamenilor inclusiv lumii păgâne, neamurile cred că sunt de origine divină (Fapte 17:27-28, Romani 2:14). Dar ea se adresează și credincioșilor. Ioan 1:9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. Revelaţia generală se mai numeşte şi Harul comun.

Revelaţia Specială[12], se realizează prin diferite mijloace ca  : Teofanii , sau manifestări directe a lui Dumnezeu. Avem multe exemple de acest gen : Gen. 15:17,   Ps. 80:1,  Ex. 3:2; Iov 38:1; 40:6, Îngerul Domnului :  și Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: „Iacove!” „Iată-mã” am rãspuns eu. Geneza 31:13 Eu Sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai fãcut o juruinţă. Acum, scoalã-te, ieşi din ţara aceasta şi întoarce-te în ţara ta de naştere.” CĂ EL VA FI CRISTOSUL … Maleahi 3:1 Iatã, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodatã va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. De asemenea sunt Comunicări directe prin voce audibilă. Gen. 2:16;, Ex. 19:9;  Deut. 5:4 - 5; 1 Sam. 3:4, Sorţul şi Urim şi Tumim, 1 Sam. 10:20- 21,   Num. 27:21; Neemia. 11:1. Visul este și el un mijloc al revelației.  Num. 12:6; Deut. 13:1-6; viziunea, obişnuită în cazul profeţilor, Isa. 6; Ezec. 1—3; 8—–11; Dan. 1:17; 2:19; 7—10; Amos 7—9., Iluminare interioară prin duhul, . Marcu 13:11; Luca 12:12; Ioan 14:17; Fapte 6:10; 8:29. Un alt gen  sunt Miracolele, ca manifestări ale puterii speciale ale lui Dumnezeu. Miracolul (minunea) se întâmplă atunci când natura este supusă de o putere dincolo de legile sale în mod Suveran de către Dumnezeu. Avem[13] patru mari perioade în care s-au produs minuni. La ieșirea poporului Israel din Egipt (cele 10 urgii), în perioada lui Ilie și Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, pe timpul Domnului Isus care a făcut minuni din compasiune pentru semeni și a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, (și ucenicii au făcut minuni) și atunci când Dumnezeu vrea să zidească Biserica într-o lume ostilă. Cea mai completă formă a Revelației este momentul când Dumnezeu s-a făcut Om prin Întruparea Fiului. De asemenea și Biblia este un mijloc al Revelației prin Cuvânt. Sfânta Scriptură este necesară pentru că prin Ea vorbește Dumnezeu Ea fiind prima și ultima sursă de autoritate. Revelația Specială[14] are un conținut distinct. Ea este revelația răscumpărării și arată omului calea care duce la mântuire. Ea este atât cuvânt cât și faptele lui Dumnezeu în istorie care se desfășoară gradat, pe parcursul mai multor secole cam 1500 de ani prin patruzeci de autori diferiți. Revelația Specială se mai numește și Har

Revelația Generală însemna Lege care face cunoscută puterea și divinitatea  lui Dumnezeu, se face cunoscut în Creiație și în natură. Ea este continuă, se adresează tuturor oamenilor ca și păcătoși, ea împlinește nevoile naturale ale omului, este Normală, Ordinară și Naturală. Ea are caracter universal și se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile, iar umanitatea la judecată nu mai are nici o scuză. Revelația Generală este o bază pentru Revelația Specială.

Revelația Specială înseamnă Har. Ea face cunoscut Harul Mântuitor al lui Dumnezeu,  culminează cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este Istoria răscumpărării, și se adresează păcătoșilor. Oferă o cunoaștere mântuitoare și salvatoare (Fapte 10:1-48). Ea este progresivă și specifică oamenilor în anumite momente. Îndreptă omul spre mântuire, și oferă conținutul necesar pentru ca omul să fie mântuit. Dacă ne uităm la cele prezentate Revelația lui Dumnezeu se împletește și este Harul lui Dumnezeu arătat omenirii căzute în păcat.

Credința[15]. Este o calitate pe care Dumnezeu a pus-o în om. Omul sau crede ce spun alți oameni sau crede ce spune Dumnezeu. Eclesiastul 3:11  ”Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei……..”. Dar Biblia ne spune că există o singură credinţă mântuitoare. Faptele Apostolilor 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”  Noi credem în Isus Cristos  iar  credinţa  noastră este o mărturie despre Isus Cristos  și o lucrare în inima credinciosului. Credinţa implică patru elemente principale.  

Lucrarea lui Isus Cristos, care implică pocăinţă, întoarcerea de la păcat la Dumnezeu, ea înseamnă căinţă, Naștere din Nou, și o sfințire în inima credinciosului pe care o face Duhul Sfânt. Ea este  o credinţă mântuitoare.  Credinţa implică ascultare de Isus Cristos şi de lucrarea Lui. 

Credința  presupune un devotament personal, este o lucrare de Jertfă al lui Isus și  predarea de sine îndreptată a omului spre Isus Cristos.   Credinţa ne duce într-o relaţie mântuitoare cu Isus Cristos.

Credinţa  permite credinciosului să apuce adevărurile nedemonstrabile şi să se ţină de ele,  este o realitate ce nu poate fi percepută prin simţuri  și este puternic direcţionată spre viitor, de asemenea ea  dă vălul la o parte.  În cine se va încrede omul pe acela îl va asculta. Avem în privința credinței răspunsul lui Adam, răspunsul lui Iov, iar lista nu are finalitate, pentru că au fost afară de eroii credinței prezentați în Biblie sunt și mulți credincioși anonimi. Credința noastră trebuie să fie ancorată în Persoana și Lucrarea lui Isus Cristos. Dar un lucru trebuie neapărat remarcat  prin faptul că ea este un dar. Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

5.) Credinţa ”un cec în alb”   Elementul cheie în viața credinciosului este cuvântul   BIRUINŢĂ.  Pavel face referire la două categorii de credincioși, unii aparent înfrânți, alți biruitori dar pe are Dumnezeu îi privește la fel.  Evrei 11: 33-40 33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, 34 au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. 35 Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi,  sau prigoană -36 Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; 37 au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, 38 ei, de care lumea nu era vrednică-au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. 39 Toţi aceştia, măcar-că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; 40 pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. Ne îndreptăm atenția către acei credincioși care au suferit pentru Numelui lui Isus Hrisos și care deși par învinși ei sunt biruitori.

Persecuțiile au început de pe vremea apostolilor și vom da câteva exemple. Primul martir creștin a fost Ștefan. [16] Relatarea se găsește în Fapte cap  6 și 7. El a fost unul dintre cei 7 diaconi aleși, pentru administrație, dar se ocupa și cu vestirea  Evangheliei poporului. Plin de Duhul Sfânt a făcut semne și minuni. Prin acest fapt el a devenit ținta atacurilor iudeilor. Fiindcă nu puteau să stea împotriva argumentelor lui Ștefan, au uneltit împotriva lui și l-au ucis cu pietre.  După martirajul lui Ștefan a început o persecuție împotriva creștinilor din Ierusalim și apostolii s-au împrăștiat zonele din  Iudeia și Samaria. Se pare  și Nicanor și cam 2 000 de creștini au fost martirizați atunci. Iacov fiul lui Zebedei, frate cu Ioan, a fost martirizat de împăratul Caligula în anul 44 D.C.  care a pornit o persecuție împotriva creștinilor. Tradiția și scrierile vechilor părinți ai bisericii fac a afirmația că majoritatea ucenicilor au fost martirizați.  Despre  Petru  știm că a fost la primul conciliu creștin (Fapte 15), care s-a ținut prin anul 51, și a fost prezidat de Iacov, fratele Dumnului Isus Hristos. De aici nu mai avem date biblice despre el. Tradiția spune că a murit ca și martir la Roma. La fel se întâmplă și cu apostolul Pavel, care era cetățean roman și se bucura de anumite libertăți. La început a prigonit creștinismul, dar pe drumul Damascului i se arată Hristos și se convertește la credința creștină. Zelul lui  a rămas același. Pentru acest lucru a suferit prigoniri și două întemnițări. El își anticipează moartea. (2 Timotei  4:6), care se pare că este una dintre ultimele scrisori a lui Pavel. Faptele Apostolilor [17] se termină abrupt și Biblia nu mai oferă date despre moartea lui Pavel. Tradiția spune că a murit decapitat la Roma. Referire la sfârșitul lui face Clement din Alexandria. Se pare că până la unirea Biserici cu Statul în anul 313 sub împăratul Constantin  au fost 10 valuri de prigoană  și vom face relatări din primul și ultimul val de persecuție împotriva creștinilor.

Martirii primului val de prigoană[18]. Primul val de prigoană a fost dezlănțuit de împăratul Nero, al șaselea împărat al Romei. Era un împărat rău, fără frâu, imoral, și-a omorât mama, voia să trăiască în lux și se credea mare compozitor. Îi plăcea să fie aplaudat și adulat. Și-a construit un plat măreț, ”casa de aur” iar pentru a putea să termina palatul aducea acuzații oamenilor bogați și le confisca averile.  Oameni preferau în urma primiri  mesajelor de moarte de la Nero, dă își ia singuri viața, decât să cadă în mâna călăilor lui Nero. Așa a făcut și Seneca. Roma a fost cuprinsă de flăcări și din 14 cartiere ale sale 6 au fost distruse de foc. Focul a izbucnit în mai multe locuri în acelși timp. Au fost distruse multe temple și clădiri, iar populația a intrat în panică. Într-o inscripție descoperită la Ostia în anul 1941 apar date că populația Romei era cam de 4 000 000  de locuitori prin anul 14 D.C.  (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). În timp ce orașul ardea Nero cânta la harpă. Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, spune că Nero a dat vina pe creștini. El a poruncit să fie prinși creștinii și ia ucis în multe feluri. Pe unii creștini ia învelit în câlți și uns cu smoală, legați de un stâlp, în grădinile lui Nero, și le-a dat foc ” torțele lui Nero”.   Majoritatea creștinilor au fugit, iar alți s-au ascuns în locuri subterane numite  și catacombele orașului care au devenit și loc secret de închinare. Valul de persecuție a făcut ca creștinismul să se răspândească și mai mult.      Creștinismul a pătruns și în casa cezarului. Ca referință poate mai puțin directă avem  pe Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, care spune  spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Judecata credincioșilor nu dura mult, în sensul că li se cerea să-și tăgăduiască crezul și să ardă tămâie în cinstea împăratului. Dacă nu voia era trimis la moarte. Astfel  tradiția spune că au fost martirizați Petru și Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, Anania din Damasc, Erast, vistiernicul cetăţii Corint, ; Iosif, numit şi Barsaba. Au murit foarte mulți creștini anonimi pe care numai Dumnezeu îi cunoaște. Ei au suferit moartea pe rug, au fost decapitați, sfâșiați de fiarele sălbatice ale lui Nero. Se pare că totuși prigoana nu s-a extins în întregul imperiu roman mulți creștini au reușit să scape fugind în locuri mai ferite. Au fost 10 valuri de prigoană dar și cu momente de liniște și pace în care Biserica a început să-și clarifice învățăturile. Acum trecem la ultimul val de prigoană din Biserica Apostolică.

Martirii celui de al zecelea val de prigoană[19] anul 303 D.C. Creștinii au crescut ca număr, și o parte din învățături au fost clarificate. Au început să fie apreciați și unii au ajuns și în funcții de conducere. Au apărut și bisericile ca loc de închinăciune, dar accentul s-a mutat de pe oameni pe clădire în multe părți. Istoricul  Eusebiu face referire la acestă situație. Persoane dornice să stăpânească în biserică au pus mâna pe putere. El spune că Dumnezeu a pedepsit pe creștini și a urmat cel mai cumplit val de prigoană (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). În anul 284 Dioclețian a ajuns pe tronul Romei. De fapt au fost 2  cezari  Constantin și Constanțiu  Clor pe frontiera de la Rin. Prin faptul că deja biserica avea deja grade  ierarhice, l-a făcut pe Dioclețian să vadă religia creștină un stat în stat și a devenit ostil creștinilor. El a pus un accent deosebit pe cultul împăratului și pe zei. El a dat edicte prin care cerea persecuția creștinilor. Mii  de creștini au fost arestați și martirizați. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. Unde domnea Clor (Galia şi Britania)  prigoana a fost mai ușoară. Au fost enumerate nume de creștini care au suferit persecuți și amintim doar câteva. Doroteus şi Gorgonius, au murit strangulați. Antimus, episcopul din Nicomedia a murit prin decapitare. În palatul din Nicomedia, unde Dioclețian și-a mutat capitala a izbucnit un incendiu, și vina a fost dată pe creștini care au fost măcelăriți fără milă. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt. Istoricul Eusebiu este uimit de credincioșia martirilor. Dar de multe ori s-a ajuns la rezultate invers decât cele așteptate. La Teba metoda de tortură consta din ruperea cărni cu clești, sau credincioșii erau srijeliți până mureau. Femeile erau dezbrăcate , legate de un picior și atârnate cu capul în jos, și lăsate așa până ce mureau. Se practica și smulgerea brațelor, desfacerea încheieturilor sau uciderea în masă, 80 – 100 de creștini, bărbați, femei, copii,  adunați împreună și măcelăriți cu sabia.  În Egipt, creștinii erau înecați în Nil, îngropați de vii, aruncați în foc etc. Orice fel de tortură era admisă. În Frigia un oraș creștin a fost asediat, cucerit și ars din temelii. Toți locuitorii au murit în incendiu, iar cei care au scăpat au fost măcelăriți. În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult. În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. În anul 304 D.C. Dioclețian s-a îmbolnăvit dar persecuția a fost dusă mai departe de Galerius. Dar apoi lucrurile se schimbă radical dar nu neapărat în bine. Până în momentul de față am vorbit despre Biserica Apostolică, sau Primară.

Împăratul Constantin cel Mare. [20] în anul 305 Constantin a ajuns la putere și a pus capăt persecuțiilor asupra creștinilor. După lupte politice între el și Maxentius, Constantin este declarat Cezar cam prin 308. Dar el nu era pregătit să devină creștin. Avea o devoțiune față de zeii Marte și Apollo, în acest sens stau ca mărturie monezile bătute de el. Dar pe de altă parte susține religia creștină și o ajută cu fonduri, clerul era scutit de obligații publice și în mod paradoxal  se considera slujitorul lui Dumnezeu. În timpul acela era un lucru obișnuit să fie slujiți mai mulți zei de către un singur om.  Abia în 312 el a trecut la credința creștină, dar era o mișcare politică, și a continuat să dețină funcția de Pontifex Maximus, care permitea conducerea religioasă a Cezarului asupra religiilor păgâne, și acum creștină. Prin edictul de la Milano în 313 creștinismul este declarat ca religie oficială de Stat. Textul este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezarea în greacă. Creștimismul a  devenit o religie tolerată, apoi constituțională în Imperiul Roman. Creștinii au primit dreptul de a se întruni, fără a tulbura ordinea publică dar,  avea obligația să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman.  (Paul Lemerle, Istoria Bizanțului). Dar[21] prin faptul că Biserica se unește cu statul și primele 2 concilii de la Nice 325 și Calcedon 451 sunt prezidate de împărat,  și de fapt biserica devine ”biserica împăratului” Așa începe Evul Mediu întunecat și Biserica nu mai este a lui Hristos dar El rămâne ” Păstorul din umbră” În 1054 avem de a face cu Marea Schismă, și Biserica se desparte în Biserica Catolică în Apus și Biserica Ortodoxă în Răsărit. Prin 1500-1600 se produce Reforma Protestantă. Istoria se derulează mai departe și ajugem în timpurile noastre în care creștinii întâmpină cam aceleași probleme.    Vom da o perspectivă creștină de ansamblu asupra persecuțiilor creștinilor din timpul nostru.

Martirii de astăzi. Pentru o mai bună orientare[22] nu am ales un singur caz sau zonă de martiraj al creștinilor ci se încearcă o privire de perspectivă în anul 2014 D.C. Persoanele care cercetează violența împotriva creștinilor au făcut o statistică a primelor 10 țări din lume în care creștinii sunt persecutați. Ei afirmă faptul că cel puțin 300 de creștini își pierd viața  într-o lună din cauza credinței lor, indiferent de confesiune. Echipa se numește Open Dors (porți deschise) și a publicat lista primelor 10 țări unde s-au înregistrat cele mai violente atacuri împotriva creștinilor. Această perioadă de  ”Top 10” a fost analizată în perioada dintre Noembrie 2012 -  Martie 2014. În frunte se află Nigeria și apoi urmez Egiptul, Republica Gentroafricana, Mexic, Pakistan, Columbia, India, Kenia și Irak. S-au înregistrat 3 541 de biserici și proprietăți creștine distruse ca și alte 13 120 de forme de violență împotriva creștinilor, ca bătaia, schestru, violuri, arestări sau căsătorii forțate. De asemenea se adaugă și crimele ralaționate cu credința creștină.  Se pot da câteva exemple ca Nigeria unde și-au pierdut viața 2073 din cauza lui Boko Haram.  În Siria se înregistrează  1479 morți, Republica Centroafricană cu 1115, Pakistan cu 228, Egipt cu 147, Kenia cu 85, Irak cu 84, Myanmar (Birmania) şi Sudan cu câte 33 fiecare şi Venezuela cu 26. Media celor asasinați într-o lună este  de 322 persoane, în aceea perioadă de referință. Grupul terorist islamic Boko Haram[23] și alte grupări islamice sunt foarte periculoase. A merge la școală sau la Biserică este o decizie curajoasă pentru un creștin în Nigeria. Creștinii din Occident trebuie să îi susțină în rugăciune. Lista se extinde în toată lumea din India în țările din Africa, în America Latină. Extremistul islamic, antagonism tribal, corupția sunt principalii factori care generează persecuția și alimenteză violența. Dar mai concret extremis islamic este principalul motor a celor 10 țări prezentate în listă (tradus și adaptat din Protestante Digital pentru Știri creștine). În prezent[24] (2015), din informațiile pe care le dețin persecuția s-a amplificat iar Occidentul este invadat de cultura islamică datorită numărului mare de emigranți, printre care se strecoară  fundamentaliși și extremiști, iar creștinismul se pare că nu are forța spirituală  pentru a se opune în mod eficient și face un pas înapoi.

6. Concluzii.  Am ales Cartea Evrei atunci când am abordat aspectul credinței pentru că în ea sunt prezentați eroii credinței și tot în ea găsim o definiție biblică a credinței. Deși nu toți sunt de acord,  Pavel este recunoscut ca și autor al cărți. Dacă  ne uităm în viața lui Pavel și dedicarea lui pentru Evanghelia lui Hristos și el se înscrie în lista eroilor credinței. Ea ne prezintă superioritatea lui Isus Hristos față Legământul Vechi, fața de jertfe, El este Mare Preot și inițiază Noul Legământ. De asemenea avem atenționarea că fără credință nu avem cum să fim plăcuți lui Dumnezeu. De asemenea credința este un dar iar termenii credinței sunt impuși de Dumnezeu, omul nu are puterea de a schimba ceva, el poate să accepte sau să refuze. Dacă suntem credincioși ne confruntăm cu teste ale credinței de ordin moral doctrinal și social. Sunt prezentați eroii credinței, separați între ei de timp istoric, aspecte culturale diferite, în diferite circumstanțe ale vieții, dar care trec peste obstacole și rămân fermi în credința lor. În afara numelor scrise în Biblie au fost și mulți credincioși anonimi care nu au fost menționați. De asemenea trebuie să menționăm faptul că Harul lui Dumnezeu și Credința sunt inseparabile. Doar prin Har omul ca ființă decăzută în păcat are posibilitatea să creadă în Dumnezeu. Astfel a trebuit să apelăm la conceptul de Revelație Naturală și Specială, pentru a înțelege faptul că Dumnezeu în dragostea Sa a întins o mână răscumpărătoare ființei umane căzute în păcat. Astfel în ziua judecății lui Hristos omul nu mai are scuză pentru necredința și răzvrătirea lui.  Popoarele păgâne nu se vor putea justifica înaintea dreptății lui Dumnezeu. Adevărata credință presupune procesul pocăinței, Nașterea din Nou, apartenența la Trupul lui Hristos, și o viață de sfințire.  De asemenea credința în Dumnezeu nu presupune în mod  neapărat o viață de belșug din perspectiva Noului Testament ci mai degrabă suferință, iar istoria a demonstrat acest lucru. În sensul acesta am arătat prigonirea ucenicilor, primul val de prigoană sub împăratul Nero, ultimul val de prigoană sub Dioclețian, și am venit în timpul nostru în care s-a prezentat succint prigonirea creștinilor misionari în țări cu alte religii necreștine, martirajul la care sunt supuși. Se pare că în problema de fond nu s-a schimbat nimic atunci când  se vestește Evanghelia lui Hristos. În Occident creștinismul este diluat ca și în America  în majoritatea cazurilor,  iar factori care au dus și persistă la  la prigonirea creștinilor a fost și sunt de ordin cultural, religios, extrimist, naționalist,  fundamentalist, corupția și alte elemente. Se asistă astăzi la o religie comodă în Dumnezeu preferată față  de o credință adevărată. Pentru mulți credincioși credința este un ”cec în alb” aici pe pământ. Tocmai de aceea trebuie să mai facem câteva precizări.  Mântuirea vine prin Har  dar poate fi  însușită prin răspunsul pe care omul îl face la oferta lui Dumnezeu, și înseamnă a fi perseverent până la capăt. Există două pericole.  Devenim subiectivi şi în mod nejustificat  și renunţă la o bază intelectuală solidă în Scriptură iar omul îşi  folosește latura emoţională, autosugestivă. Dar se sare și la polul opus în care oamenii au pretenţii de obiectivitate exagerate, cunosc foarte bine Scriptura dar fără o schimbare a inimii. Este necesar a crea o stare de echilibru   între subiectivitate şi obiectivitate. Duhul Sfânt este Suveran și aplică diferit aspecte ale mântuirii la modul personal. De asemenea există un ataşament personal (Ioan 3:16) în Persoana lui Isus Cristos. Credinţa creşte odată cu cunoaşterea  ea poate fi mică sau mare.  De asemenea credinţa şi pocăinţa sunt inseparabile.  Şcoala credinţei  este guvernată de Dascăli ai credinţei: Abel Enoh, Ilie, Daniel, Ghedeon, Moise, David,  Isaia Ieremia, etc, iar în contrast  şcoala de astăzi  care este un este schimb de informaţie și  există o ruptură între ceea ce vorbim şi ceea ce suntem astfel  se pierde aspectul relaţional și pe verticală dar și pe orizontală.  Credinţa presupune cunoştinţă, sentiment, voinţă, nădejde o multitudine de sentimente care uneori coexistă împreună și creează tensiune în viața credinciosului. Dacă un expert traduce din ebraică sau greacă Ioan: 3:16 și pleacă iar  badea Ion citeşte și se pocăiește atunci,  cel care a înţeles  a făcut acest lucru prin faptul că pocăința și credința este o lucrare a Duhului Sfânt.  Credinţa este actul unei singure clipe (un proces) dar și o atitudine toată viaţa. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Amin

7. Bibliografie

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicații ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Index tematic de Termeni și Nume din Biblie

Revelația Generală de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Graiul martirilor  creştini din primele secole Apostoli şi evanghelişti martiri de Petru Popovici   Sait  www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole primul val de prigoană de Petru Popovici   Sait  www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole de Petru Popovici Martirii celui de-al zecelea val  Anul 303 d.Cr.  Sait www.theophilos.3x.ro

Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop 

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare

 Ardelean Viorel

[1] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/