Creştere  Spirituală  

 2 Petru 1:1-11

1. Iintroducere. Autorul[1] este Petru și se prezintă în 2 Petru 1:1  ”Simon (Sau: Simeon.) Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ………”  Petru este unul din cei 12, face parte din anturajul intim al lui Isus. S-a numit înainte Simeon și era din partida zeloților, a fost căsătorit și pescar de meserie, Andrei era fratele lui iar noul nume primit a fost Chifa  ”rocă, piatră”,  și era caracterizat de un temperament vulcanic, dar în plus era şi foarte schimbător: Îl recunoaşte pe Isus ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, dar tot lui i se spune „înapoia mea Satano” Este prezent la schimbarea la faţă,  dar  în momentul răstigniri se leapădă de Cristos  ca apoi în final moare ca martir.  Data[2] redactării  scrisorii a fost cam prin anul 64-66 D.C. și este o continuare a lui 2 Petru. În multe cazuri face mențiunea că l-a cunoscut personal pe Hristos, și că a fost martor al vieți Lui. Acestea se numesc dovezi interne. Deșii el se prezintă singur, ca multe cărți ale Bibliei, Cartea 2 Petru a fost contestată. Dr. W.G. Moorehead scria: “Cea de-a doua epistolă a lui Petru a ajuns la noi cu mai puţine dovezi istorice legate de autenticitatea ei decât orice altă carte a Noului Testament.” Secțiunile autobiografice dovedesc contrariul prin  (2 Pet. 1:13, 14; 1:16-18 ). Contextul scrierii[3], se află în momentul  când Biserica este asaltată de afară, dar sunt tratate și problemele interne ale biserici. Petru cheamă biserica la  o adâncire a învățăturilor Scripturii și la curăție spirituală. Deja în biserică s-au strecurat ”învățători mincinoși”, și Petru trage un semnal de alarmă asupra acestui fapt. Viața creștină nu presupune pasivitate ci din contră în a fi perseverent în credință și în fapte, să crească în cunoștință,  evlavie, iubirea de frați și dragoste față de oameni. Învățătorii mincinoși au faptele firii sunt obraznici, lăudăroși, lacomi, și duc o viață de desfrâu și petreceri. Prin viața lor ei fac de rușine creștinismul și aștepaterea venirii Domnului. Petru le aduce aminte de răbdarea lui Dumnezeu. Tema epistolei[4] se axează pe avertismente care privesc apostazia, din rândul cretinismului și erezii laice. El se ancorează în Cuvânt care este singurul mijloc de luptă împotriva apostaziei. Și Petru și Pavel, vorbesc despre moartea lor care este aproape.  Cuvântul caracteristic al epistolei este ”cunoaștere”, iar punctul culminant este îndemn la creștere în Harul lui Dumnezeu (2 Petru 3:18). Gnosticii aveau pretenția  că dețin o cunoaștere ezoterică superioară tuturor, și se bazau pe mituri și filozofie. Apostolul Petru îi contrazice și suține că adevărata cunoaștere este în înțelegerea Persoanei și lucrării lui Isus Hristos. Acesta este secretul adevărat al trăirii unei vieți de creștin. ( Ioan 17:3). Tot [5] în cadrul temei avem perseverarea sfinților, ca răspuns la alegerea divină (2Petru l:4-14) şi se face remarcă la inspirarea și explicarea Scripturilor, (2 Petru 1:19-21),  învățătură despre venirea Domnului, și îndemnuri la vigilență și credincioșie (2 Petru 3:14-17).  Cuvintul  cheie[6] este  ” cunoaștere”,  cu derivatele lui care apare de 13 ori în scrisoare. O caracteristică a Epistolei este aspectul ei escatologic, iar Petru, aflat aproape de moartea lui dă sfat bisericii să se încreadă în promisiunile Domnului că în curând vom pășii pe un ”pămînt în care va locui  neprihănirea" (2 Petru l:21). De asemenea   în Matei 16.18, Isus Cristos vorbeşte despre Biserică şi cheile Împărăţiei, iar după ziua cincizecimi Petru este predicatorul principal, era lider, și este primul ucenic care face misiune între neamuri.  Conţinutul cărţii[7], se axează pe avertismente cu privire la învățătorii mincinoși, cu apariția de erezii mincinoase, lepădarea de Stăpânul care ia răscumpărat, și pedeapsa pe care o vor primii ”năpraznică”. De asemenea mulți o săi urmeze în desfrâurile și dezmățurile lor. Din pricina lor calea adevărului va fi vorbită de rău (2 Petru l-2).  Petru știe că se apropie de moarte (2 Petru  1:14). Secretul optimismului lui Petru este că el privește dincolo de moarte, la orizont, la venirea Domnului Isus. Ca și Aplicație practică[8], creștinii secolului XXI, sunt mai aproape de venirea Domnului Isus ” Parousia”, decât creștinii primului secol cărora le era adresată epistoala. Astăzi suntem mult mai informați pentru că avem Scriptura la îndemână, în privința a tot felul de șarlatani. Creștinii Născuți din Nou  trebuie să fie înrădăcinați în Cuvânt pentru ca să discearnă adevărul de minciună. Petru recomandă creșterea spirituală (2 Petru :1-11), ca o aplicație a vieții noastre și a primirii unei răsplăți în Împărăția veșnică a Domnului Isus Hristos. Temelia credinței noastre este Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Petru rob al lui Hristos [9]. El se identifică cu toţi ceilalţi credincioşi care au căpătat o credinţă de acelaşi fel. La fel face și ”Iacob, rob al lui Dumnezeu si al Domnului Isus Hristos, catre cele douasprezece semintii care sunt imprastiate: Sanatate!” (Iac.1:1) ”Iuda, rob al lui Isus Hristos si fratele lui Iacov, catre cei chemati, care sunt iubiti in Dumnezeu Tatal si pastrati pentru Isus Hristos:” (Iuda.1:1 Din perspectiva mântuirii toţi suntem egali, iar  ideea de rob apare în Vechiul Testament, în Isaia 53,  ca și Robul care sufere, Mesia, care are corespondent în  Noul Testament pe Mesia Cristosul și  implică implică suferinţa. Toţi apostolii au fost robi ai lui Cristos  în ascultare.  Noțiunea de rob presupune mai multe aspecte. În perioada Vechiului Testament, poporul evreu a fost rob în Egipt și pentru acest lucru i s-a poruncit să țină Paștele. Sa-ti aduci aminte ca si tu ai fost rob in tara Egiptului si ca Domnul Dumnezeul tau te-a rascumparat: de aceea iti dau astazi porunca aceasta. (Deut.15:15) Din pricina călcării Legământului Mozaic, Dumnezeu pedepsește poporul, și acesta este dus în robie. (722 și 587 B.C.)  Dar, dupa ce parintii nostri au maniat pe Dumnezeul cerurilor, El i-a dat in mainile lui Nebucadnetar, imparatul Babilonului, haldeianul, care a nimicit Casa aceasta si a luat pe popor rob la Babilon. (Ezra.5:12). Isus Hristos ia atitudine de Rob, Filipeni 2:5-7 7  ”ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”. Isus face și afirmația a altei alternative a robului  ”Adevarat, adevarat va spun", le-a raspuns Isus, "ca oricine traieste in pacat este rob al pacatului”. (Ioan.8:34)  Pavel este în postura de rob dar are și o misiune. ”Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat sa fie apostol, pus deoparte ca sa vestească Evanghelia lui Dumnezeu, (Rom.1:1). De asemenea creștinul în Trupul lui Hristos, are un statut aparte care răstoarnă toate barierele sociale, culturale, naționale, etc. ”Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Hristos Isus.” (Gal.3:28). De asemenea, sau ești rob al păcatului, sau rob a lui Hristos în ascultare. Noi rasturnam izvodirile mintii si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos. (2Cor.10:5). Dar în mod paradoxal avem și alte calități. Asa ca nu mai esti rob, ci fiu; si, daca esti fiu, esti si mostenitor, prin Dumnezeu. (Gal.4:7). Dacă adunăm în noi calitățile pe care lea-am dobândit ca și creștini apare în mod paradoxal postura de rob,  fiu și moștenitor, situații în care este implicat prezentul, dar și viitorul. Petru[10] ”piatră” în postura de rob, nu-și asumă o poziție superioară în biserică.

Petru apostol al lui Hristos. [11]  se identifică cu credincioșii de la începutul creștinismului, și este o persoană care este însărcinată cu o misiune. Funcția de apostol era aceea de mărturie. Ucenicii au fost denumiți apostoli inclusiv Matia, care a fost ales ulterior. (Faptele Apostolilor 1:26). Pavel îşi apără apostolia, după întâlnirea cu Isus Cristos. Apostolii sunt oameni aleși. Mântuirea este pentru toți oamenii (Ioan 3:16), dar evanghelizarea are de a face  cu a fi trimis. Apostolia este una dintre darurile lui Dumnezeu Efeseni 4:11  ”Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,” .  Isus alege 12 apostoli și anume : Luca 6:13  ”Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli, şi anume: 14  Pe Simon pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; 15  pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; 16  pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător. Isus Hristos a fost ispitit dar nici ucenicii nu au fost scutiți de ispite ”Intre apostoli s-a iscat si o cearta, ca sa stie care din ei avea sa fie socotit ca cel mai mare” (Luc.22:24).  De asemenea Isus mai alege 70 de ucenici (Luca 10).  Apostolii[12] trebuie să aibă caracteristici speciale. Ei au fost însărcinați cu o misiune înainte de înviere (Matei 10:5-10), dar  și după Înviere ( Matei 28:19 și Fapte 1:8).  Pavel este chemat să fie apostol de către Isus Hristos pe care îl prigonise mai întâi. (Fapte 9, 22, 26) De asemenea el se găsește în postura de a-și apăra apostolia (1Corinteni 9:2 şi Galateni 1: 1-2 și 10). El înțelege faptul că este chemat să fie apostol al neamurilor. (Romani 11, 15. Galateni 2:8-9). Și alți credincioși au fost denumiți apostoli și în acest sens amintim pe Barnaba și Pavel (Fapte 14:4), Iacov fratele Domnului, Andronic și Iunia (Roamni 16:7),  Sila Timotei și Pavel  (1 Tesaloniceni 2:6). Fără  a mai da referințe biblice apostolii aveau îndatoriri. Ei trebuiau să pună Temelia Bisericii, să mărturisească despre Isus Hristos, să învețe adevărata doctrină creștină ( Fapte 2:42), să slujească prin proclamarea Cuvântului și să ia decizii importante pentru biserică. (Fapte 15:2) De asemenea apostolii trebuiau să-L fi văzut pe Hristos Înviat, să facă semne minuni și miracole, (nu era obligatoriu ) și să fie persecutați pentru Domnul, (doi sau trei au murit de moarte bună), lucruri care îi defineau ca și semne apostolice. Dar au început să apară și alt gen de ”apostoli” care aveau alt caracter. ”Oamenii acestia sunt niste apostoli mincinosi, niste lucratori inselatori, care se prefac in apostoli ai lui Hristos.” (2Cor.11:13) . Nici în zilele din urmă, nu va fi ceva diferit : Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sunt apostoli, si nu sunt, si i-ai gasit mincinosi. (Apoc.2:2). Se [13] punea întrebarea firească dacă mai există apostoli în ziua de astăzi. Răspunsul este da, dar el diferă de apostolia primilor creștini, în sensul că noi suntem în altă perioadă de timp şi suntem în primul rând trimiși să vestim Evanghelia lui Hristos, iar calificarea noastră stă în Roada Duhului Sfânt pe care trebuie să o avem în noi. (Galateni 5: 22-23). Dacă aplicăm și textul din 1 Petru 2.9: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.”, atunci a duce Vestea Bună celor care nu îl cunosc pe Isus Hristos este o datorie de creștin.

3.  Lupta duhovnicească. [14] Când se vorbeşte despre luptă în domeniul spiritual de fac greşeli în sensul că fie se exagerează sau din contră se subestimează importanţa ei. Între aceste două aspecte trebuie să fie o stare de echilibru. Pavel  îndeamnă creştinii să  poarte un război împotriva păcatului în ei înşişi (Roamani 6) şi să poarte un război împotriva celui Rău (Efeseni 6:10-18). El declară în  : Efeseni 6:11-12. 11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. 12  Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti. De aici se desprind trei lucruri : Nu avem puterea să fim tari decât prin puterea lui Dumnezeu, armura lui Dumnezeu ne protejează şi  Bătălia noastră este împotriva forţelor spirituale ale răului din lume  şi  numai în relaţia noastră personală cu Isus Hristos avem autoritate în postura de creştini peste Satan şi îngerii lui. Efeseni  6: 13-18, ne descrie cum să fim echipaţi în lupta noastră, folosind armătura lui Dumnezeu formată din : cingătoarea adevărului, platoşa neprihănirii, râvna Evangheliei, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului, o analogie cu armele unui războinic de atunci. De asemenea ni se cere să fim fermi în lupta noastră, iar arma noastră trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu, nu opiniile sau sentimentele noastre. Postul şi rugăciunea sunt esenţiale. Isus Hristos este modelul nostru, iar la episodul Ispitirii din pustie, Hristos s-a folosit de Scriptură pentru a se lupta cu Satana. A cita Scriptura este cea mai bună metodă pe care Isus Hristos a prezentat-o, şi pe care trebuie să o urmăm şi noi, fiindcă este o sabie a Duhului, este Cuvântul lui Dumnezeu. Un exemplu nepotrivit este dat în Fapte 9: 13-16, în care  cei şapte fii lui Sceva se foloseau de Numele lui Isus, fără să-l cunoască şi au fost biruiţi de duhul cel rău. Ei se foloseau de metodă dar fără să aibă o relaţie mântuitoare cu Isus Hristos. În războiul[15] din suflet Pavel vede o luptă contrară dintre două forţe opuse pe care le denumeşte  carnea şi spiritul. Şi în gândirea ebraică rabinii vedeau problema în acelaşi fel. Nici popoarele păgâne din timpul acela nu vedeau lucrul acesta în mod diferit. Platon descrie această stare ca un vizitiu care are în hamuri doi cai, unul bun şi altul rău, în care calul rău răstoarnă carul şi vedem imaginea dezastrului. Ovidiu vede acelaşi conflict în Metamorfoze. Seneca nu rămâne străin de această problemă. În general filozoful este ostil faţă de trupul omenesc care încătuşează spiritul. Filon din Alexandria,  şi poetul Vergiliu au atitudini asemănătoare faţă de trupul uman. Lumea antică  era inundată de oroare şi despreţ faţă de trupul omenesc. În gândirea Vechiului Testament trupul piere şi merge în ţărână dar sufletul rămâne. În gândirea apostolului Pavel lucrurile sunt destul de complicate. Pentru el omul este trup spirit şi suflet „ soma, spuche şi pneuma” (1Tes. 5: 23). O problemă care se ridică este faptul că nu este clar când spuche şi pneuma se scriu cu litere mari sau mici, totuşi în final se ajunge la concluzia că pneuma este legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci când se face referire la duşmanul din suflet Pavel foloseşte un ton neutru, când este vorba de corpul fizic (Romani 4:9), el vorbeşte despre un corp care implică imperfecţiune şi pericolul care rezultă din această situaţie (Romani 2:23), dar el nu lasă  se înţeleagă faptul că  nu poate fi recuperat, şi transformat ca să-l glorifice pe Dumnezeu. (Romani 12:1) În final „carnea” este natura omului transformată în păcat.

4. Formarea caracterului. [16] Scopul lui Dumnezeu cu omul este de a restabili ceea ce s-a pierdut în om, „Ymago Dey”, pentru ca fiinţa umană să aibă posibilitatea să aibă din nou părtăşie cu Fiinţa care l-a creat. Acesta nu se formează spontan în om ci în urma pocăinţei este necesar un efort şi din partea omului, „daţi-vă silinţa” pentru procesul de maturizare spirituală, sfinţire şi biruinţă spirituală.  Am identificat şapte paşi în acest proces din textul nostru, iar în mod imperios cu credinţa trebuie să fie unită şi fapta. Credinţa în Vechiul Testament înseamnă mai mult  a face decât a avea a poseda. Cuvântul folosit este „ aman” şi înseamnă şi a fi ferm şi statornic. În Noul Testament credinţa este admiterea unei realităţi, a te încrede în cineva (Ioan 3:16), adică în Isus Hristos. Credinţa este prima condiţie pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Credincioşia este un atribut a lui Dumnezeu (1Ioan1:9), care este dat şi oamenilor. Credinţa implică ascultare, devotament personal, încredere neclintită în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. În versetele următoare Petru vorbeşte despre maturizarea caracterului unui creştin.  După ce se Naşte din Nou[17] creştinul trebuie să crească de la nivelul de „ copilaş – hărănit cu lapte -  la bucate tari” (1 Corinteni 3:2). Avem îndemnul de a ne străduii să unim credinţa cu fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea, cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi,  cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Aici nu avem doar o enumerare a unui şirag de perle duhovniceşti pe care se poate adăuga şi altceva, ci Petru foloseşte imaginea unor „ pietre vii” pentru a zidi o Casă spirituală care înseamnă Templul Duhului Sfânt.  

Fapta[18] înseamnă o acţiune săvârşită de cineva, ea se referă la calităţile morale, spirituale ale omului, care sunt calităţi divine prin care suntem şi facem ce este bun înaintea Domnului în diferite situaţii ale vieţii. (Tit 3:14  „Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, şi să nu stea neroditori”). Avem exemple biblice de oameni care au fost puternici în fapte şi cuvinte. Unul este Moise, dar referinţa noastră prioritară ca şi creştini este Isus Hristos, care era „un Proroc puternic în cuvinte şi în fapte”. Biblia  ne îndeamnă la fapte bune : Coloseni 1:10  pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: 1 Timotei 2:10  ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că Sunt evlavioase. 1 Timotei 6:18  Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, Tit 2:7  şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, Tit 2:14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. Tit 3:8  Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni! Tit 3:14  Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, şi să nu stea neroditori. O atenţionare pe care trebuie să o facem este că faptele bune trebuie să fie un rezultat al vieţii creştinului şi nu o condiţie.

Cunoştinţa[19] înseamnă rezultatul înţelegeri cuvintelor lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt. Cunoştinţa îmbracă o formă practică fiind o aplicaţiei de zi cu zi, iar o problemă serioasă în trecut ca şi în prezent este faptul că poporul piere din lipsă de cunoştinţă, (Osea 4:6), dar vine vremea când „ pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului  ca fundul mării de apele ce îl acopere” (Isaia 11:9). Cuvântul[20] folosit este „gnosis” adică cunoaştere despre Dumnezeu şi mântuirea Sa. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere era „epignosis”  care înseamnă o cunoaştere superioară, deplină. Pavel  se adresează în Epistola către Coloseni cu acelaşi îndemn. În perioada aceea Gnosticii, (o grupare de eretici)  pretindeau că deţin o cunoaştere superioară prin ritualuri secrete, dar apostolii au o poziţie complet diferită. Cunoştinţa[21] este un lucru esenţial în viaţa credinciosului. Proverbe 2:5  atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Proverbe 2:10  Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; Eclesiastul 3:14  Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. Cuvântul cunoaştere este folosit şi în Noul Testament.  Luca 1:77  şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui;  Ioan 6:69  Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Filipeni 4:6  Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Coloseni 1:10  pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu:. Coloseni 1:10  pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: 2 Timotei 2:25  să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; 2 Petru 3:18  ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin. Observăm aici o întreagă paletă în care cunoştinţa adevărului este de folos pentru creştini.

Înfrânarea [22] este o formă de luptă a creştinului cu el însuşi. Un creştin înfrânat deţine controlul prin puterea Duhului  Sfânt asupra firii şi a poftelor. Înfrânare  înseamnă reţinere, abţinere, cumpătare, şi se recunoaşte în  roadele firii din  Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul[23] tradus din limba greacă este „egkrateia” şi înseamnă şi biruinţă asupra dorinţei. Apare de două ori în Noul Testament.  El înseamnă şi stăpânire de sine. Părinţii  apostolici spun că ea este un dar de la Dumnezeu, este o bază a vieţii creştine, este o modalitate de a salva sufletul şi este un semn al dragostei creştine. Valoarea ei este clară în viaţa credinciosului şi a bisericii. Claritatea[24] ultimei afirmaţii trebuie să ne pună pe gânduri şi dacă le regăsim parţial în viaţa noastră în mod neapărat prin post şi rugăciune trebuie să trecem dincolo la Roadele Duhului Sfânt (Gal 5:22) Cuvântul[25] potrivit pentru înfrânare este autocontrol, şi însemnă a fi echilibrat, stăpânit, calm şi  cumpătat în aspectele vieţii de creştin. Cuvântul înfrânare nu se găseşte tradus în Biblia Cornilescu dar este sinonim cu cumpătare. 1 Timotei 3:2  Dar trebuie ca episcopul (Sau: privighetor.) să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Tit 1:8  ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, Sfânt, înfrînat; Deşi el se cere celor care conduc biserica, este valabil şi pentru fiecare credincios.

Răbdarea[26] înseamnă  capacitatea de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice şi morale, puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea evenimentelor. Ea este una dintre Roadele Duhului Sfânt din Galateni 5:22. Prin încercarea creadinţei lucrează răbdarea. (Iacov 1:3) Răbdarea este un atribut al divinităţii, care a fost oferit şi omului. (1 Petru 3:20) Răbdarea[27] înseamnă forţă, tărie şi puterea de a îndura atunci vând vin necazurile. Ea vine după cunoaştere şi curaj. Aceste calităţi se dezvoltă de către credincios cu ajutorul Duhului Sfânt. Cuvântul[28] răbdare este tradus din greacă prin  „makrothumos” şi exprimă capacitatea de a îndura, a suporta, cu referinţă şi la oameni dar şi întâmplări, incidente sau  fapte. În Vechiul Testament această calitate este o bază pentru iertare, umilinţă, părtăşie, relaţii personale, adevărata înţelepciune, bucurie trainică, şi adevărata putere. Dar atunci când cuvântul răbdare este raportat la Persoana lui Dumnezeu ea este o avertizare a păcătosului, şi  înseamnă  judecarea lui în final, dar şi un timp în care omul are posibilitatea să se pocăiască. În Noul Testament se păstrează aceeaşi semantică a cuvântului. Şi Petru şi Pavel vorbesc despre ea în epistolele lor. Răbdarea trebuie să fie o insignă a vieţii creştine şi este una dintre cele mai grele lecţii creştine.  Răbdarea[29] şi îndelunga răbdare trebuie să fie o calitate a fiecărui credincios. Luca 21:19  Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre. Romani 5:4  răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Romani 15:4  Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentruca, prin răbdarea şi nu prin mângîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde. 2 Tesaloniceni 3:5  Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! 1 Timotei 6:11  Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Iacov 1:4  Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. Iacov 5:11  Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare. Răbdarea trebuie să fie un exemplu personal. Apocalipsa 1:9  Eu, Ioan, fratele vostru, care Sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos. Aceste versete ne atenţionează asupra faptului că răbdarea nu poate lipsii din viaţa credinciosului.

Evlavia [30] înseamnă un sentiment religios manifestat prin îndeplinirea unor practici bisericeşti, e o comportare respectoasă, admirativă faţă de ceva sau cineva.  Unii  credincioşi au doar o formă de evlavie, tăgăduindu-i puterea (2 Tim 3:5).  În mod paradoxal toţi cei care doresc să trăiască în evlavie vor fi prigoniţi (2 Tim 3:12). Substantivul[31] „eusebeia” este tradus de obicei cu evlavie şi este un principiu de viaţă creştină. Adevărul Evangheliei este „potrivit cu evlavia”  (1 Tim. 6:3; Tit 1:1), şi este rezultatul primirii ei şi este un principiu de conduită creştină  şi o putere care dă viaţă, în urma primirii Evangheliei de către credincioşi. În Vechiul Testament evlavia  însemna frica de Domnul, reverenţă,   supunere şi ascultarea de poruncilor Lui. În Noul Testament evlavia înseamnă trăirea prin credinţă în Isus Hristos, punerea ei în    aplicare şi exercitare ei în viaţa de zi cu zi. Cuvântul[32] este tradus şi prin pietate, adorare, credinţă, închinare, adorare, cinstire, care au aceeaşi esenţă. În Septauginta cuvântul este uzual şi se traduce şi cu „frică de Dumnezeu”, şi înseamnă o atitudine corectă faţă de Dumnezeu. Eusebia apare în Faptele Apostolilor şi în Epistolele pastorale. După o analiză atentă,  eusebia este religia adevărată şi vine prin puterea lui Isus Hristos, deşi este un dar de la Dumnezeu omul trebuie să lupte pentru ea. Acest dar al evlaviei este o luptă dar poate aduce şi necazuri (2 Tim 3:12), dar aduce  şi putere (Fapte 3:12), este semnul vieţii veşnice, este teologia şi gândirea unei adevăr din Scriptură (1Tim. 6:3) şi nu trebuie confundată cu prosperitatea materială. Ea nu se manifestă doar în biserică ci începe acasă. Theos înseamnă Dumnezeu în limba greacă iar „ Theosebia” înseamnă închinare la Dumnezeu Vom[33] privi câteva versete despre evlavie. 1 Timotei 2:2  pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce Sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.  1 Timotei 4:8  Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. Există şi o avertizare : 1 Timotei 6:5  zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni. Există îndemnuri : 1 Timotei 6:6  Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. 1 Timotei 6:11  Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Tit 1:1  Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia. Un credincios evlavios nu poate să ascundă această caracteristică, dar un creştin fals o poate mima.

Dragostea[34] făţă de fraţi implică sacrificiu şi supunere în cadrul familiei lui Dumnezeu, în  Biserică care este Trupul lui Cristos. Ea este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22). De asemenea Biblia afirmă faptul că „Dumnezeu e dragoste” (1Ioan 4:8).  Există o părtăşie în dragostea adevărată şi presupune viaţa în Trupul lui Hristos. Viaţa în Trup are avantajele ei, în sensul că dacă un credincios se bucură toţi se bucură şi ea se aplifică, iar dacă un credincios suferă, durerea se micşorează.  Cuvântul[35]  grec folosit pentru dragoste este acelaşi ca şi pentru iubire „ agape”. Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste nemeritată, care produce o transformare în om. Ea este inseparabilă şi nimic nu poate despărţi pe Dumnezeu de om (Rom.8:35-39). De asemenea dragostea lui Isus şi dragostea lui Dumnezeu sunt acelaşi lucru. Pavel face o legătură între dragoste şi credinţă. Astfel dragostea este : atmosfera vieţii creştine, o motivaţie universală a vieţii credinciosului, un secret al unităţi creştinismului, este un element esenţial în comunicarea adevărului creştin, ea este motivul propovăduiri creştine. Dragostea[36] este un atribut a lui Dumnezeu, care implică şi statornicie. Isaia 54:10  Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” Dragostea presupune şi calităţi. Proverbe 10:12  Ura stîrneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile. Proverbe 17:9  Cine acopere o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, desbină pe prieteni. În Noul Testament Iisus vorbeşte despre dragoste. Ioan 15:9  Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Ioan 15:10  Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. Ioan 17:26  Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” Pavel, vorbeşte şi el despre dragoste. Romani 5:8  Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Romani 8:39  nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru. 2 Corinteni 5:14  Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi, deci, au murit. Efeseni 3:19  şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. 1 Timotei 1:5  Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută. Evrei 13:1  Stăruiţi în dragostea frăţească. Sunt foarte multe versete despre dragoste dar poate cel mai bun exemplu este 1Corinteni cap 13. Există o gradaţie care nu poate fi inversată 1 Corinteni 13:13  Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Iubirea[37] faţă de oameni însemnă a iubii după modelul lui Isus Hristos. Ea este o poruncă dată de Isus  şi este Roada Duhului Sfânt. Acest lucru nu înseamnă să faci aceleaşi păcate ca şi el ci să-i aduci Mesajul Evangheliei. Termenul[38] de "agape” este tradus din limba greacă prin dragoste şi iubire. Dragostea trebuie să stea în capul listei. Verbul a iubi are patru corespondente în limba greacă : „ eros, phlia, storge, şi  agape”.  Şi Aristotel şi Platon definesc dragostea, ca ceva care trebuie să fie meritat sau atrăgător, şi ca prietenie la gradul superlativ. Dar în concepţia creştină „agape” este un exerciţiu al întregii personalităţi, care include mintea şi inima şi înseamnă de a iubii şi oamenii care nu ne plac. Este o victorie a omului confruntat cu eu-l personal şi numai prin Hristos poţi face acest lucru. În iubirea creştină nu există interes ca şi în concepţiile păgâne despre dragoste.    Prima pruncă[39] de genul acesta se află în Deuteronomul 10:12  Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, cu implicaţie pe verticală între credincioşii evrei şi Dumnezeu. De fapt în cele zece porunci din Exod 20, primele patru se aplică în sfera relaţiei dintre Dumnezeu şi om reglementând această relaţie.  „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine, Să nu-ţi faci chip cioplit,  Să nu iei în deşert Numele Domnului,  Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, iar celelalte şase porunci reglementează relaţia omului pe verticală cu semenii. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, Să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu furi. Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti”.  Isus Hristos comprimă cele zece porunci în două porunci, prin care vizează relaţia omului cu Dumnezeu, Matei 22:37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă, iar a doua  legiferează  relaţia cu semeni. Matei 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 40  În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” Isus Hristos dă şi o poruncă nouă cu un scop bine determinat : Ioan 13:34  Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. 35  Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Cele două porunci nu funcţionează una fără cealaltă şi se condiţionează reciproc. Un lucru demn de semnalat este faptul că Dumnezeu nu va admite niciodată în preajma Sa persoane care nu iubesc, iar în acest caz se aplică textul din Matei 7:21-23, care este surprinzător şi dur pentru mulţi credincioşi cu etichetă creştină.

Dacă aceste lucruri[40] le avem în noi, (ele se adună) nu ne lasă să fim leneşi, neroditori, cu privire o cunoştinţă deplină în Domnul Isus Hristos. Petru atrage atenţia a ceea ce se află în inima creştinului. În altă traducere se foloseşte verbul  „a sporii”, care ne trimite la Roada Duhului Sfânt. Dar cine nu are aceste lucruri Petru îl pune în categoria oamenilor orbi şi uituci, care totuşi umblă. Se observă uşor paradoxul acestei situaţii. În această situaţie credincioşii nu mai pot fi singuri pe mântuirea lor. Peru îi îndeamnă la o cercetare interioară. De asemenea Petru îi îndeamnă să caute şi să-şi întărească alergarea, pentru că dacă se face acest lucru credinciosul are garanţia că nu va aluneca niciodată. În alte traduceri cuvântul este „mai sigur”.  Această siguranţă a mântuirii poate fi influenţata şi deranjată de felul în care se trăieşte viaţa creştină. Creştinii care cad în păcat le lipseşte siguranţa că Dumnezeu ia chemat la mântuire, şi nu au o temelie pe care să se bazeze. Petru atrage atenţia şi asupra faptului că „în chipul acesta” se dă din îndestulare şi  prisos, intrare în Împărăţia Cerurilor.

5. Concluzii.  Pentru ca am dat date destul de amănunţite cu referire la epistola lui Petru reamintim doar câteva dintre ele care ne ajută să tragem concluzii pertinente. Petru scrie în momentul când biserica este atacată din interior de învăţături false, „învăţătorii mincinoşi” iar din exterior de ereziile păgâne ale gnosticilor. De asemenea el atrage atenţia asupra apostaziei care va urma şi numai prin cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu se poate lupta împotriva ei. De asemenea Petru se identifică cu o funcţie dublă atât de rob cât şi de apostol al lui Hristos. El urmează modelul lui Isus Hristos, care a fost Rob în ascultare până la moartea pe Cruce. Acela lucru îl spune şi apostolul Pavel despre el însuşi. Dar în Trupul lui Hristos ideea de rob, stăpân, iudeu grec, femeie sau bărbat sau alte diferenţe de limbă, cultură, zone geografice sau timp istoric dispare şi toţi sunt una, şi toate barierele cad. Dar apare o situaţie şi mai complexă în care în persoana creştinului se regăsesc  calitatea de rob, fiu şi moştenitor, cu referinţă la prezent dar care include şi viitorul. De asemenea ucenicii au fost  denumiţi apostoli şi am înţeles că mântuirea este oferită tuturor oamenilor, dar calitatea de apostol are de a face cu a fi trimis. Ei trebuie să aibă caracteristici speciale enumerate mai sus. Din păcate a apărut o categorie aparte de ”apostoli”,  care au interese personale, dar în lumina Scripturii pot să fie recunoscuţi uşor.  La întrebarea dacă există apostoli şi în zilele noastre am răspuns cu DA, dar făcând precizarea că semantica cuvântului este diferită de apostolia de atunci, în sensul că noi nu avem calităţile şi experienţele apostolilor de atunci dar avem datoria să vestim Evanghelia, care este de menirea fiecărui creştin. Un alt element care trebuie dus în discuţia noastră este lupta spirituală, care este o componentă a vieţii fiecărui creştin şi a bisericii. Această luptă nu trebuie să fie nici exagerată dar nici ignorată. De asemenea nu se porneşte la război fără arme şi fără o bază spirituală. În primul rând nu se poate învinge fără Hristos, iar în al doilea rând trebuie să fii echipat pentru luptă. Un lucru important în lupta noastră este şi împotriva cui luptăm, şi aici mulţi creştini dau faliment. Cuvântul este clar şi nu este vorba de alţi oameni ci de „duhurilor răutăţii”.  Prin faptul că fiecare om este ispitit, în lupta cu ademenirile, tentațile, sau seducțiile acestei lumi se formează caracterul creştinului. El trebuie să fie înzestrat cu armele amintite mai sus,  „să unim credinţa cu fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea, cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi,  cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni”. Acesta este un act conştient al creştinului, iar aceste lucruri se adună în noi şi prin biruinţă ajungem la o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu, care se văd în viaţa noastră sub Roada Duhului Sfânt. Dacă ele nu există în viaţa creştinului ei se află în situaţia paradoxală de a fi orbi, uituci şi care totuşi umblă…. ? Din şiragul de mărgăritare enumerate mai sus dragostea şi iubirea sunt în capul listei. Petru atrage atenţia că doar sub forma aceasta avem „ din belşug” intrare în Împărăţia Cerurilor. De asemenea se ridică problema rodului în viaţa lui Isus Hristos, a creştinului şi a bisericii. Aspectele cheie ale succesului în lupta spirituală sunt faptul că ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu, nu pe a noastră, mustrăm în Numele lui Isus nu în numele nostru, ne protejăm cu întreaga armură  a lui Dumnezeu, iar în luptă folosim sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie să ne dăm seama asupra faptului că  deşii luptăm împotriva lui Satan, nu fiecare problemă este un demon care trebuie mustrat. Totuşi deşi se poate să avem rateuri în final noi trebuie să fim biruitori prin Acela care ne-a iubit. Romani 8:37  „Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”. Amin

6. Bibliografie :

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI

Saitul Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Saitul  Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

Index tematic de Termeni și Nume din Biblie

ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY, Societatea Misionară Română Wheaton Illinois U.S.A. 1992

Ardelean Viorel

[1] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI pag 238