Răbdarea, pustiul și rugul aprins Exodul 3:1-10 Dacă v-aș întreba care este cea mai mare frământare a dv, ce mi-ați răspunde? Sunt sigur că răspunsurile ar fi din cele mai diverse. Unii ne gândim la lucruri legate de prezentul nostru, alții la lucruri legate de viitor. Și unele și altele sunt importante. Cu toate acestea, există o categorie aparte de lucruri care ar trebui să ne frământe, și anume cele legate de chemarea noastră spirituală. Fiecare creștin ar trebui să-și pună câteva întrebări de genul: „Ce așteaptă Dumnezeu de la mine?” sau „Care este scopul lui Dumnezeu cu viața mea?” În acest mesaj ne vom uita la momentul chemării și mai ales la cadrul chemării lui Moise, unul din marii oameni pe care Dumnezeu i-a avut și pe care i-a folosit cu putere de-a lungul istoriei. Atât viața lui cât și momentul chemării lui în lucrare este fascinant. Subiectul este prea vast iar timpul nostru prea scurt pentru a epuiza acest subiect. Recitind însă textul din dimineața aceasta, au fost trei lucruri care mi-au atras atenția și care se pretează unei anumite interpretări din perspectiva temei noastre și anume, modul în care Moise a devenit conștient de chemarea lui și mai ales, de viziunea asupra lucrării la care era chemat de Dumnezeu. Primul aspect asupra căruia ne vom opri este legat de modul în care Dumnezeu s-a folosit de instrumentul numit „răbdare” pentru desăvârșirea caracterului și comportamentului robului său. Al doilea aspect este pustiul și rolul pustiului în pregătirea robului lui Dumnezeu pentru lucrare. În ultimul rând ne vom uita la rugul aprins și la semnificația lui din perspectiva lucrării încredințate. 1. Răbdarea: necesară pentru transferarea viziunii Acesta este primul aspect la care ne vom uita în acest mesaj și anume lucrarea răbdării în viața unui viitor slujitor al lui Dumnezeu. Primul verset începe cu cuvintele: Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Când citim acest verset, Moise știm că era în vârstă de aproximativ 80 de ani. Istoria lui zbuciumată o cunoaștem. Pe când era de 40 de ani fusese nevoit să fugă pentru a-și scăpa viața din Egipt în Madian, iar aici în suveranitatea și planul Lui cu slujitorul Său, Dumnezeu l-a promovat în onorabila funcție de păstor de oi. După 40 de ani ni se spune că încă păștea turma socrului său. Se pare că Moise nu avea trăsăturile unu mare om de afaceri. Formularea textului este clară. Nu era nici măcar turma lui proprie; la 80 de ani, aproape de momentul încheierii socotelilor cu viața, Moise nu avea mai nimic. Nu știu dacă Moise mai aștepta ceva la vârsta aceea; probabil că nu. Știu însă cu certitudine că Dumnezeu nu se grăbea. Ciudat, nu-i așa? Să vedem un Dumnezeu care nu se grăbește deși slujitorul Său este aproape de finalul vieții și al carierei și cu siguranță la finalul realizărilor personale, am fi tentați să spunem noi. Ce mai poate face un om la 80 de ani? Dacă mai este încă în viață, mai nimic. Supraviețuiește și se bucură de fiecare zi pe care o mai trăiește. Facem aici prima observație importantă din text. În perioada șlefuirii caracterelor eroilor credinței, a oamenilor care văd departe prin ochii credinței, se face un transfer de răbdare de origine divină dinspre Dumnezeu spre slujitorii Săi. Aceasta este prima lecție foarte importantă pe care trebuie să o reținem. De ce avem nevoie de răbdare? Nu putem lucra pentru Dumnezeu fără această calitate? Se pare că nu, sau cel puțin nu în felul în care vrea Dumnezeu. Răbdarea este un element indispensabil transferării viziunii. Moise a învățat cu brio ce înseamnă să ai răbdare, să aștepți ca Dumnezeu să te folosească nu atunci când te crezi singur suficient de pregătit, ci atunci când Dumnezeu consideră că ești suficient pregătit. Lucrarea lui Dumnezeu se face pe bază de voluntariat, dar selecția voluntarilor o face întotdeauna El. Pentru calificare de a deveni un slujitor al Domnului însă trebuie parcurși câțiva pași pe care-i vom numi pașii dezvoltării răbdării spirituale. Care sunt acele elemente de care avem nevoie în formarea și dezvoltarea răbdării? Ne vom uita la trei premise sau aspecte de care avem nevoie fiecare dintre noi. a. Credința Deschideți la Iacov 1:2-4 Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi şi să nu duceți lipsă de nimic. Haideți să recapitulăm aceste afirmații. Ce ne spune apostolul Iacov aici? În primul rând, că încercarea credinței lucrează răbdare. În al doilea rând, că această răbdare lucrată de credință trebuie să ajungă la coacere, la maturitate, pentru a-și face într-un mod desăvârșit lucrarea în noi. În ultimul rând, un creștin complet, care nu mai duce lipsă de nimic, este un creștin care a învățat corect lecția răbdării născute din credință. Răbdarea se naște din credință. Interesant, nu-i așa? Dar nu asta ne spune apostolul Iacov. Răbdarea curată, adevărată se naște din încercarea credinței. Nu vei ajunge niciodată să devii un creștin răbdător dacă credința ta nu este încercată, nu este trecută prin cuptorul de foc, nu este pusă în ciur. Credința încercată și validată va naște întotdeauna răbdare. Despre Moise citim în Numeri 12:3 că era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului. De unde această blândețe? Din răbdare, iar aceasta a fost un rezultat al unei credințe greu încercate. Noi am vrea să devenim răbdători, dar fără să ne fie pusă credința la încercare. Pentru cei din vremea apostolului Iacov încercarea credinței a însemnat suferință, prigoană și lipsuri. Aceste legi spirituale lăsate de Dumnezeu rămân valabile pentru fiecare generație de creștini, inclusiv pentru noi. b. Nădejdea Este al doilea element necesar dezvoltării răbdării. Întoarceți o singură foaie la Evrei 11:24-26. Subliniez versetul 26: El socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Expresia El socotea ne vorbește despre o superioritate neobișnuită și irațională într-o lume materialistă; o parte din măreția și frumusețea caracterului lui Moise se datorează faptului că a avut un moment în viață în care a recunoscut existența lucrurilor mai valoroase în viață decât comorile materiale. Fiecare dintre noi socotim, cântărim, punem în balanța vieții ce se merită să facem și ce nu. Vine însă un moment în care acest fel de cântărire spiritual îți va influența definitiv și decisiv traiectoria în viață. Dacă apeși mai mult pe talerul acestei vieți cu tot ce înseamnă el, atunci te vei focaliza mai mult pe viața aceasta trecătoare. Dacă vei privi spre cer și spre răsplătirea viitoare și vei decide că aceea este investiția prioritară, atunci viața ta va fi trăită din acea nouă perspectivă. În lumina acestei afirmații înțelegem și decizia apostolului Pavel (vezi Filipeni 3:4-9). Cum se poate face lucrul acesta? La fel cum a făcut Moise. E un termen foarte important care apare în text: pironiți. Moise și-a fixat privirea spre o țintă mai nobilă. Verbul (apeblepen) înseamnă „a întoarce privirea”, care sugerează o întoarcere deliberată de la un lucru la altul. Aceasta este una din laturile răbdării de origine divină. Ea este rezultatul întoarcerii privirii de la ținte mobile trecătoare spre ținte fixe veșnice. c. Dragostea În al treilea rând, în modelarea și dezvoltarea răbdării este nevoie și de dragoste. Iată câteva versete care corelează dragostea și răbdarea: Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea (1 Timotei 6:11); Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea (2 Timotei 3:10); „Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (mesajul îngerului Bisericii din Tiatira - Apocalipsa 2:19). De ce nu e posibilă răbdarea fără dragoste? Dragostea modelează răbdarea, o desăvârșește. Cei care iubesc cu adevărat pot să rabde cu adevărat. Răbdarea curată se naște din dragoste curată. Încă un aspect foarte important la acest punct, care ne ajută să înțelegem sensul complet al termenului. Deschideți la Evrei 10:35, 36. În Noul Testament sunt doi termeni în limba greacă folosiți pentru răbdare. Cel mai folosit termen este cel de hupomone, care ne vorbește despre răbdare ca și calitate necesară a vieții de zi cu zi. Există însă și o altă dimensiune a răbdării, la fel ca și în textul din Evrei. Este vorba de makrothumia, adică răbdarea văzută ca și perseverență, statornicie și suferință îndelungată. Când ne uităm la Domnul Isus vedem îmbinate perfect cele două laturi ale răbdării. El a avut răbdare cu oamenii, manifestând înțelegere și compasiune față de ei, ascultând-i în toate durerile și problemele lor. Domnul Isus însă a avut și perseverență în tot ce a făcut, pentru că a avut un plan și a avut răbdare până la dus la bun sfârșit. Acesta este duhul perseverent al slujitorului lui Cristos, care nu renunță și nu cedează niciodată, indiferent de prețul care trebuie plătit; o astfel de răbdare este mai mult decât o atitudine de viață în raport cu alți oameni, este un mod de viață decisiv este un anume semn al creștinismului care dovedește un atașament care nu se compromite față de Împărat (Dumnezeu) și Împărăție (cerul) Întorcându-ne la personajul studiului nostru, cred că Dumnezeu l-a învățat pe Moise să aibă nu numai răbdare ca și o atitudine de viață pozitivă și corectă în raport cu alți oameni, ci mi ales l-a învățat să aibă răbdare ca și o roadă spirituală în vederea ducerii la bun sfârșit a lucrului încredințat. Aceasta este principala răbdare învățată de Moise în pustie, care l-a ajutat să fie perseverent în lucrare și să nu se lase. Haideți acum să mergem mai departe în text, să putem pătrunde o altă frumusețea a lui. În spatele oricărei lucrări statornice și perseverente pentru Domnul stă o pustie, e nevoie de o pustie. 2. Pustia: necesară pentru modelarea viziunii Ce este pustia din perspectiva planului lui Dumnezeu cu viața noastră? Ne-ntoarcem la a doua parte a versetului întâi: Odată a mânat turma până dincolo de pustie. Acest odată nu este deloc întâmplător și face parte din regia tehnică spirituală a acestei istorii. Pentru Moise sosise în sfârșit vremea mânării turmelor dincolo de pustie. Ce presupune această vreme? Finalizarea pregătirii. Se încheie un ciclu spiritual, se intră într-un alt ciclu. Pentru Moise mânarea turmelor dincolo de pustie reprezintă finalul perioadei de pregătire. Deși el nu știa însă acest lucru, din perspectiva divină el era deja pregătit pentru marea lucrare la care urma să fie chemat. Vedem totodată aici un Dumnezeu cu ochii pe noi, care nu ne scapă niciodată din ochi. Uneori avem impresia că viața noastră este terminată, că am devenit nefolositori pentru Domnul nostru. Nu este așa. Drumul din pustie, din acest gen de pustie, merge întotdeauna spre muntele lui Dumnezeu (și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb)! Pustia și muntele au făcut parte din formarea caracterului și convingerilor vieții lui Moise. Ele sunt parte integrantă a formării fiecăruia dintre noi. Amândouă sunt elemente indispensabile formării noastre ca viitor slujitor al lui Dumnezeu. Înțelegem de aici că există o pustie necesară în viața copiilor lui Dumnezeu. Nu este acel gen de pustie care te secătuiește de puterea spirituală, în care îți pierzi credința și Îi întorci spatele lui Dumnezeu, ci, pustia care te pregătește pentru lucrare, în care ți se desăvârșește răbdarea, se focalizează privirea spirituală și în care povara din inima lui Dumnezeu devine și povara din inima ta. Priviți vă rog puțin mai sus în text în capitolul precedent: Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei (2:25). Intuim aici o privire divină îndreptată într-o dublă direcție: Dumnezeu privea în paralel spre nevoie (gemetele poporului în robie) dar privea și spre soluție (Moise în pustie). Soluția pentru problemă exista din urmă cu 40 de ani, dar încă nu era desăvârșită, pregătită pentru lucrare. Trebuia îndreptată și privirea lui Moise în aceeași direcție cu cea a lui Dumnezeu, iar pentru aceasta a fost nevoie de 40 de ani de lucru, de dăruire a voii divine în viața lui. Dumnezeu nu Se grăbește niciodată. Pustia este și locul pregătirii noastre pentru slujire. Cum a fost pregătit Moise în pustie? În primul rând, prin smerire. Ce lecție extraordinară avem aici: fiul fiicei lui faraon, ajuns păstor (nici măcar șef de păstori, el era doar un simplu angajat). Dumnezeu l-a smerit pe Moise și pentru că era foarte mândru, a avut nevoie de 40 de ani să cioplească în imaginea lui de sine, până când a scos în final o capodoperă a smereniei. În al doilea rând, prin obscuritate și nefolosire. Cred că puțini oameni au gustat din cupa dezamăgirii și a sentimentului inutilității la fel ca Moise. Traiectoria vieții lui între 0-80 de ani este una foarte interesantă. Beneficiază de o șansă extraordinară, ajunge în casa lui faraon unde are toate condițiile dezvoltării lui fizice, intelectuale, profesionale. În acei ani Moise părea un om predestinat să rescrie istoria evreilor (așa și era, dar nu cu penița lui)… când într-un minut totul se prăbușește, tot viitorul lui devine incert. Din favorit devine urmărit, din pretendent la tron devine un fugar, peste noapte pierde tot. Să știți că atunci când cazi, cu cât cazi de mai sus, durerea este direct proporțională cu înălțimea. Moise este nefolosit și nefolositor timp de 40 de ani. La 80 de ani nu era decât un fost vultur cu aripile frânte, unul care nu mai are nimic și nici nu mai aspiră la nimic. Acesta însă este momentul așteptat de Dumnezeu. Când te uiți în oglindă și te vezi nefolositor (pentru că nu mai ai nimic de ce să te agăți, ai lăsat în urmă mândria, aerele de superioritate, sentimentul încrederii doar în tine etc.) Dumnezeu spune: „Fiul meu/fiica mea și-a învățat lecția pustiei. Este momentul să treacă dincolo de pustie. E pregătit de-acum pentru lucrare.” În al treilea rând, prin înțelegere. Ce a înțeles Moise în pustie? Două adevăruri importante care l-au ajutat să aibă o perspectivă corectă asupra lucrării mai târziu. În primul rând, Moise a înțeles că este străin și călător. În al doilea rând, a înțeles că depinde de Dumnezeu în fiecare moment. De unde știm lucrul acesta? Din numele pe care le-a dat celor doi fii născuți în această perioadă a pustiei: Gherșom și Eliezer (vezi Exodul 2:21, 22; 18:1-4) În al patrulea rând, prin înlăturarea fricii. El fugise în pustie de frica lui faraon. El se va întoarce din pustie vindecat de frică, temându-Se doar de Dumnezeu. În pustie Moise descoperă antidotul pentru frica de oameni: încrederea totală și necondiționată doar în Dumnezeu. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, avem nevoie de perioada de pregătire din pustie pentru a putea duce la bun sfârșit lucrarea încredințată. Deschideți la 2 Corinteni 4:7. Cei care traversează cu bine pustia sunt purtătorii de comori cerești în vase de lut. Un vas de lut este un recipient trecător. Asta suntem noi: un recipient trecător. Dacă te agăți de viață, de puterea ta, de resursele tale, de înțelepciunea ta, n-ai înțeles suficient lecția vasului de lut. Nu uita că ești doar un recipient trecător. Ce contează nu este îndârjirea cu care te agăți de viață, căutând să iei totul de la ea, să exploatezi fiecare clipă, ci parfumul pe care-l lași în urmă în scurta ta trecere. Nu starea vasului este cea mai importantă, ci comoara pe care o poartă înăuntru. În pustie ești golit de tine și umplut de Dumnezeu, te golești de firea ta, dorințele tale, și te umpli de natura și atributele Dumnezeului veșnic. Încă un aspect foarte important. Când Dumnezeu ne duce în pustie, în general sunt trei răspunsuri pe care I le dăm. Fiecare dintre ele trădează o anumită etapă de creștere și maturizare din viața noastră spirituală: a. Nu am nevoie de asta (alții da, dar nu eu). Acesta este răspunsul mândriei. b. M-am săturat de ea. Acesta este răspunsul miopiei spirituale. Cel care vede cel mai bine de cât timp petrecut în pustie avem nevoie, este doar Dumnezeu. c. Îl accept. Răspunsul maturității, a omului lui Dumnezeu desăvârșit pentru lucrare. Multe declarații pe care I le facem Domnului prin rugăciune sau cântare sunt atât de frumoase. Stăm și cântăm, facem declarații frumoase dar neadevărate de multe ori. Poți să-L încoronezi pe Domnul chiar și în pustia prin care treci, chiar și peste pustia în care ești? Iată o poezie foarte frumoasă dar foarte sugestivă totodată: Durerea a bătut la ușa mea și mi-a spus că a venit să rămână. Și cu toate că nu am primit-o, ci i-am cerut să plece, Ea a intrat. Și precum umbra mea, m-a urmat. Și de sabia ei care înjunghie și înțeapă nu am scăpat nicio secundă. Apoi a bătut altcineva, cu cea mai mare blândețe la ușa mea. Am spus: „Nu, durerea e aici. Nu mai e loc de mai mult.” Apoi am auzit vocea Lui blândă: „Sunt Eu, nu te teme.” Și din ziua în care a intrat – o, ce diferență a făcut! Mari eroi ai lui Dumnezeu au fost modelați în pustie: David, Ioan Botezătorul, Ilie, apostolul Pavel… și bineînțeles, Domnul Isus. Crezi că ești primul în deșert? Uită-te la Fiul lui Dumnezeu, deschizătorul de drum. A gustat din toate: obscuritate până la 30 de ani, succes dintr-o dată, pentru ca, atunci când era cel mai sus, toți să-L părăsească. A fost atât de singur încât pe cruce a strigat: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Este Dumnezeul tău mai mare decât deșertul în care te afli? Niciodată nu vei ajunge în deșert fără ca Dumnezeu să știe și fără ca El să aibă un plan cu viața ta. 3. Rugul aprins: necesar pentru conștientizarea viziunii Ultimul simbol la care ne vom uita este rugul aprins. Despre ce ne vorbește el? Despre stilul de lucru al lui Dumnezeu. El vorbește fără niciun avertisment, oamenilor obișnuiți în zile obișnuite: Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc și rugul nu se mistuia deloc (v. 2). Nu era primul rug pe care Moise îl vedea. Nu rugul era ciudat, focul din rug era ciudat. Când Dumnezeu intervine în viața noastră, El atinge pentru a transforma lucrurile obișnuite în lucruri neobișnuite, pentru a transforma cotidianul în extraordinar, rugul vieții noastre într-un foc care nu se stinge. Întotdeauna întâlnirea cu rugul aprins te schimbă, îți schimbă perspectiva. Nu pleci de la rugul aprins la fel cum ai venit, spunându-ți: „Bun, am văzut-o și pe asta. Ce urmează?” Moise n-a mai fost la fel după acel moment. De ce? Pentru că el a fost un om pregătit pentru întâlnirea de la rugul aprins. Înaintea rugului Dumnezeu a făcut două lucruri importante. În primul rând, l-a strigat pe Moise: Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!” (v. 4). Când Dumnezeu l-a strigat, Moise a răspuns foarte simplu: Iată-mă. Cel mai frumos răspuns pe care-l putea da! În urmă cu 40 de ani el și-ar fi scos CV-ul impresionant, dacă l-ar fi strigat cineva. Acum, Moise nu mai are nimic cc are să se laude. Trecutul era doar amintiri, iar prezentul, era marcat de un puternic sentiment al lipsei de utilitate. Tocmai de asta avea nevoie Dumnezeu, ca Moise să se vadă exact așa cum îl vedea Domnul, nemaiavând nimic cu ce să se laude, fără să știe însă că în el se ascund comori de mare preț clădite cu grijă de Dumnezeu în ultimii 40 de ani. Dumnezeu nu este impresionat de persoana mea. În schimb, El este impresionat de întoarcerea mea, de disponibilitatea mea. Înaintea rugului aprins singurul lucru pe care trebuie să I-l spui lui Dumnezeu este: Iată-mă! Încă un amănunt foarte important, menționat în versetul 5: Dumnezeu i-a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” Cei mai mulți oameni nu vor sta niciodată desculți înaintea unui rug aprins. Nu pentru că Dumnezeu nu-l are pregătit pentru ei, ci pentru că ei sunt atât de mult preocupați de persoana lor și indiferenți față de voia lui Dumnezeu, încât trec nepăsători pe lângă rug ca și când nu s-ar întâmpla nimic. Vor trece încălțați mai departe, risipind chemările divine. Pentru unii rugul aprins reprezintă o chemare specială la mântuire, pentru alții la lucrare. Cert este că pentru fiecare Dumnezeu are un rug aprins. Poți să arunci o privire curioasă spre el și apoi să pășești grăbit mai departe… sau poți să faci ce a făcut Moise. Când auzi chemarea lui Dumnezeu din rug, din acel moment, acea ocazie, acea oportunitate extraordinară care face diferența între obișnuit și special, poți să te oprești și să te descalți. Ce a făcut Moise? În primă fază Moise s-a uitat (v. 2). Aceasta este privirea curiozității. În a doua fază însă, el s-a întors: Moise și-a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul (v. 3). Iar prima parte a versetului 4 ne prezintă momentul mult așteptat de Dumnezeu: Dumnezeu a văzut că el se întoarce să vadă. Întâlnirea cu rugul aprins reprezintă drumul de la simpla curiozitate la dorința înțelegerii. Una din marile piedici în calea îndeplinirii planului lui Dumnezeu este… curiozitatea. Suntem creștini curioși, dar nu mai suntem creștini întorși. Curiozitatea se naște din fire, din dorința de a mai știi ceva în plus, dacă se poate ceva senzațional; întoarcerea se naște din zdrobire, din smerire, din descălțarea de noi înșine. În final, rugul aprins este simbolul propriilor noastre vieți locuite de Dumnezeu. Rugul aprins suntem noi. Atunci când Dumnezeu este prezent în noi și vorbește prin noi devenim un rug care nu se mai stinge. Drumul lui Moise este drumul transformării dintr-un rug mândru de frunzele sale dar lipsit de flacăra prezenței divine, spre un rug mistuit de focul ceresc al prezenței și voii lui Dumnezeu. Urmează 40 de ani de ardere intensă, 40 de ani în care focul aprins de Dumnezeu în viața lui nu s-a mai stins niciodată, 40 de ani în care dumnezeu rescrie istoria poporului Său printr-un om care a ars doar pentru El și pentru lucrarea Lui. Mă gândesc ce ar putea să facă Dumnezeu cu viața mea și a ta, dacă am deveni un rug aprins pentru El și Împărăția Lui! Ca să ajungi însă un rug aprins, mai întâi trebuie să trec prin pustie, ca să poți ajunge la muntele lui Dumnezeu. Invitația rămâne valabilă pentru fiecare dintre noi.