Vă mulțumesc tuturor că sunteți aici. E nevoie de curaj pentru a veni la un eveniment ca acesta și mă bucur să fiu și eu parte din aceasta. Haideți să ne rugăm încă o dată.                               

    Tată, te rog ca ce spun eu aici să fie atât adevărat și fidel Cuvântului Tău, cât și spus într-un mod plăcut și vindecător, pentru întărire, încurajare și împuternicire. Așa că fi Învățătorul nostru acum, vino și fă o lucrare măreață în această conferință. Te rog în Numele lui Isus. Amin.

    Cum mi se întâmplă de obicei, dau titluri prea devreme și în timp ce îmi pregătesc mesajul ele nu se mai potrivesc cum aș vrea, așa că ajustez titlurile. Acesta este noul titlu: „Întristați, dar totuși totdeauna veseli: Cum trece un hedonist creștin prin întristările unei dezamăgiri profunde.” Deci „Întristați dar totuși totdeauna veseli”, vom relua această afirmație din nou și din nou, din 2 Corinteni 6:10. Apoi, „Cum trece un hedonist creștin prin întristările unei dezamăgiri profunde”. Aceasta este o dezbatere, în principal, despre mecanismul sufletului și cum trăim anumite lucruri. Sincer să fiu, este o dezbatere care nu este prioritară pentru mine, nu pentru că am vreo dizabilitate fizică majoră, ci pentru că sunt alte lucruri în viața mea care îmi cer să fac acest lucru, care cred că vor deveni evidente.                    

    Un hedonist creștin consideră că Dumnezeu este cel mai proslăvit în noi atunci când noi suntem cei mai satisfăcuți în El. Sau cum a zis Jonathan Edwards: „Dumnezeu nu este proslăvit când slava Sa este văzută, ci când ea aduce veselie. Când aceia care o văd își găsesc plăcerea în ea, Dumnezeu este mai proslăvit decât dacă ei doar o văd. Slava Sa este primită cu tot sufletul, atât cu mintea cât și cu inima.” Acest lucru înseamnă că nu putem niciodată reduce supunerea care Îi aduce slavă lui Dumnezeu la niște simple acțiuni ale trupului sau ale rațiunii. Supunerea care Îi aduce slavă lui Dumnezeu include întotdeauna o stare a inimii.          

    Așa cum spunea Pavel: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.” Nu putem reduce virtutea dărniciei la actul de a da. Trebuie să includem starea inimii în a da, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”. El este mai slăvit prin dărnicia veselă, din toată inima, decât prin dărnicia silită, invidioasă. Așa este cu toate actele noastre de iubire.             

    Pavel spunea: „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” Asta înseamnă că simplele acțiunile sunt un nimic din punct de vedere moral. Dar dacă inima este prezentă, într-o anumită stare sufletească îndreptată spre Dumnezeu, transformă mișcarea fizică a mușchiului inimii într-o realitate morală. Așa că prețuirea lui Dumnezeu, găsirea plăcerii și a satisfacției în Dumnezeu ar trebui să fie baza și ținta tuturor acțiunilor noastre. Acest lucru pune un preț foarte mare pe starea inimii noastre și ridică întrebarea mea despre cum tratează creștinii necazurile sau întristările unei dezamăgiri adânci. Dacă starea inimii noastre contează în tot comportamentul nostru, atunci devine o întrebare foarte urgentă întrebarea: Cum trăim în inimile noastre apariția unei întristări profunde datorită unei dezamăgiri adânci?

    Îmi vin în minte lucruri ca: șocul resimțit când un copil se naște cu multiple dizabilități și acel moment când doctorul spune: „Cred că avem o problemă.” Zdruncinătura unui accident care te lasă paralizat pe viață, creșterea de la naștere la adult suferind 50 de operații. O căsnicie dominată de supravegherea neîncetată a unui copil, apoi adolescent și adult care nu poate să se îngrijească singur. Apariția unei boli care îți afectează treptat toți mușchii până când îți mai poți mișca doar pleoapele.

    Admit faptul că creștinii trec prin necazuri, întristări, dureri, suferințe, frustrări și dezamăgiri de lungă durată care cresc. Biblia spune multe despre aceste realități și cum să le tratăm, dar Biblia nu spune că acestea nu există sau nu ar trebui să existe în inima unui copil al lui Dumnezeu. Biblia nu neagă niciodată nici suferința, nici însoțitorii emoționali a suferinței fizice, adică tumultul psihologic care provine din aceasta. Aceasta este ce vreau să spun prin „întristările unei dezamăgiri profunde”. Dezamăgire profundă înseamnă că ai avut o așteptare mare care s-a spulberat, s-a dus pentru totdeauna și nu o vei avea înapoi niciodată. S-a terminat. Și întristările sunt valurile emoționale care reies din acea dezamăgire. Întrebarea mea devine: cum trebuie să trecem prin toate aceste necazuri, întristări, dureri, suferințe, frustrări și decepții de lungă durată care devin dezamăgiri profunde ca un hedonist creștin? Sau un creștin dacă vreți, persoană care crede că: „Dumnezeu este cel mai proslăvit în mine când eu sunt cel mai satisfăcut în El.” Cum trecem prin aceste necazuri?

    Accentul acestui mesaj va cădea pe mecanismul sufletului creștinului și nu pe fundația teologică a suveranității lui Dumnezeu, deși spune câteva lucruri și despre asta. Este adevărat că fără suveranitatea lui Dumnezeu, mecanismul sufletului despre care voi vorbi nu ar fi posibil. Deci voi spune ceva și despre suveranitatea lui Dumnezeu pentru că pe ea se bazează ceea ce vreau cu să spun cu adevărat, și anume, dinamica trăirii creștine a întristărilor. Vom vedea o experiență paradoxică, o experiență emoțională paradoxală numită „întristați, dar totdeauna veseli”, pe care o iau de la apostolul Pavel.             

    Motivul pentru care mecanismul sufletului, din punct de vedere biblic, nu este posibil fără puțin din suveranitatea lui Dumnezeu este că puterea speranței, a păcii, a bucuriei, a mulțumirii, a veseliei, a satisfacției, a desfătării în Dumnezeu, putere care susține aceste lucruri, care susține și sprijinește sufletul este înrădăcinată în încrederea că Dumnezeu are autoritatea, libertatea, întelepciunea, puterea să împlinească tot binele pe care L-a promis copiilor Săi. Dacă nu aș fi crezut că Dumnezeu este destul de deștept, de puternic, de liber sau de înțelept încât să împlinească minunatele promisiuni pe care le-a făcut, promisiuni care par imposibil de îndeplinit cuiva ca mine, atunci aș dispera. Aceasta înseamnă că suveranitatea lui Dumnezeu este esențială pentru ca mecanismul sufletului meu să fie susținut. Cu alte cuvinte, nicio piedică a naturii, a Satanei sau a căderii și păcatului omului nu Îl pot opri pe Dumnezeu din a face toate trăirile mele să servească plinătății mele și eu să am o bucurie neîncetată. Nimic nu Îl poate opri, El este suveran.

    Vreau să mă opresc puțin și să clarific, pentru că vreau să înțelegeți ceea ce am spus. Am spus că suveranitatea lui Dumnezeu este valoroasă pentru mine, nu doar datorită unei priviri retrospective asupra naturii cauzalității – adică cum am ajuns să am dizabilități –, ci datorită unei priviri spre viitor asupra posibilităților în situația aceasta. Ambele sunt adevărate, dar poți fi prins în trecut atât de tare încât suveranitatea lui Dumnezeu devine o simplă problemă teologică pentru tine, încercând să vezi cum funcționează aceasta, când, de fapt, modul prin care să faci următorul pas în viață, să închei această conferință, să mergi acasă și să te confrunți cu restul vieții este important. Cum să faci acest lucru? Nu poți! Din acest motiv suveranitatea lui Dumnezeu devine atât de valoroasă.

    De exemplu, dacă ai trăi în New Jersey și apa ar fi la nivelul acoperișului de o săptămână și tot ce ai avut s-a dus, multe lucruri valoroase sunt pierdute, poate că, așa cum vedem la știri, doi dintre copii tai ți-au fost zmulși din brațe și au fost găsiți morți câteva zile mai târziu. Suveranitatea lui Dumnezeu poate fi concentrată fie pe întrebarea: „De ce, Doamne?” sau „Acum, Doamne, trec printr-o situație imposibilă, copiii mei s-au dus, tot ce am s-a pierdut, inima mea este pierdută, poți Tu să faci ceva?” Și dacă El nu ar fi suveran, nu știu ce i-aș spune unei astfel de persoane. Vedeți diferența și de ce este atât de importantă trecerea de la cauzalitate la posibilitatea folositoare, la deschiderea spre viitor, la lucrarea miraculoasă din viitor? Faptul că Dumnezeu este suveran în a aduce această situație, este o condiție precedentă a acestei speranțe.

    Haideți să aruncăm o privire asupra acestei suveranități. Una dintre cele mai copleșitoare și de bază afirmații despre o realitate a dizabilităților este în Exod 4:11 unde Moise se îndoiește că va putea să îndeplinească ce i-a cerut Dumnezeu, deoarece el nu avea vorbirea ușoară. Iar Dumnezeu îi spune: „Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” Deci vorbirea greoaie, surditatea, orbirea sunt în mâinile Lui și El le dă cui vrea, potrivit cu Exod 4:11. Noi putem răspunde: „Cum rămâne cu cauzele naturale, cu cauzele satanice, cu cauzele păcatului meu sau al altora?” Și răspunsul este că acestea sunt reale și sunt implicate în dizabilitățile și necazurile și suferințele noastre, doar că nu reprezintă criteriul decisiv final. Nu acestea decid ce va urma în viața mea, ci Dumnezeu o face. Haideți să luăm câteva astfel de cauze.

    Cel mai de bază text din Biblie pentru mine – am predicat din el în primul meu an în această biserică, cu 33 de ani în urmă, ca să mă asigur că oamenii pe care îi voi vizita în spitale vor ști ce nu o să le spun, și anume că dacă ar fi crezut, nu ar fi fost acolo – este Romani 8:22-23: „Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” Consider aceasta ca fiind o pildă al realității. Toată creația a fost supusă deșertăciunii și căderii, și noi facem parte din ea și Pavel accentuează, „dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm – şi aşteptăm şi aşteptăm; așa este viața aceasta – răscumpărarea trupului nostru”. Prin urmare, cauzele fizice ale zdrobirii sunt reale, noi facem parte din această lume materială, fizică, zdrobită și deșartă, iar Dumnezeu are control absolut asupra acestei lumi. El nu a supus-o deșertăciunii, s-a așezat în cealaltă parte a universului și a privit-o cum o ia razna fără ca să se implice. Acesta nu este Dumnezeul prezentat de Biblie.                    

    Duminica trecută am predicat despre suveranitatea lui Dumnezeu și am încheiat cu următoarea afirmație, aducând texte pentru a o susține: învârtirea unui zar, căderea unei păsări, târârea unui vierme, mișcarea stelelor, căderea zăpezii, adierea vântului, pierderea vederii, suferința sfinților și moartea fiecărei persoane sunt incluse în Cuvântul lui Dumnezeu care zice: „ Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10) și „după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Prin urmare, deși spunem suntem de acord cu cauzele naturale, nu le dăm importanță fundamentală pentru că Dumnezeu conduce lumea naturală pe care El Însuși a creat-o și a supus-o deșertăciunii.

    Satan. Care este rolul lui Satan în dizabilitățile noastre? Aproape fiecare admite cauzele naturale, cauzele genetice, tot felul de lucruri fizice neobișnuite. Dar cum rămâne cu Satan? El este real, este viclean, este un mincinos, un criminal, te urăște și el se implică pentru a te vătăma, pentru a te răni. În Faptele Apostolilor 10:38, Isus „vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”. Sub stăpânirea lui Dumnezeu, el nu poate face nimic decât cu permisiunea Celui Atotputernic. Acest lucru este ilustrat de mai multe ori în Biblie. Iov este cel mai bun exemplu, Petru este un alt exemplu, când s-a lepădat. În Iov, Satan cere permisiune, trebuie să ceară permisiune de la Dumnezeu, se duce și îl lovește, spune Biblia că Satan îl lovește pe Iov cu o bubă rea, așa scrie în capitolul 2, versetul 7: „Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea.” Apoi când îi răspunde nevestei lui, Iov îi spune, „Ce, primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?” Apoi, scriitorul cărții, inspirat de Dumnezeu, adaugă: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” Capitolul 2, versetul 10. Și pentru a concluziona, la sfârșitul cărții autorul a spus că Iov a fost, „mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el” (Iov 42:11). Aceasta nu o spune Iov, Elifaz, Bildad sau Țofar, ci autorul inspirat de Dumnezeu care face o afirmație sumară despre ce s-a întâmplat cu Iov când Satan l-a lovit. Dumnezeu l-a lovit când Satan l-a lovit, pentru că Dumnezeu îl controlează pe Satan, El are frâiele.

    Gândiți-vă astfel: Eu cred în cuvântul „permisiune”, având un Dumnezeu suveran. Nu cred că este o contradicție să spun că Dumnezeu controlează toate lucrurile și, vorbind în termenii lui Dumnezeu, El permite lucrurilor să se întâmple pentru că permisiunile știute dinainte reprezintă un plan. Dacă știi cum o să se rezolve toate lucrurile și vezi că ai putea lăsa anumite lucruri să evolueze, ai putea să îl lași pe Satan să facă anumite lucruri, pe păcătoși să facă anumite lucruri altora și vezi toate circumstanțele acestui lucru și că ai putea să le oprești, dar nu o faci, este pentru că vezi cum o să se rezolve și continui; acesta se cheamă plan, scop, înțelepciune. Deci da, Satan este real și el este implicat în viețile noastre.

    Păcate. Am început cu natura, apoi Satan, dar păcatele? Păcatele mele, și păcatele voastre împotriva mea sau ale mele împotriva voastră. Poți fuma până dezvolți emfizem pulmonar, îți poți pierde un picior când un șofer băut, păcătuind, te accidentează. Păcatele mele și păcatele altora aduc multă suferință în viețile noastre; pe unele le putem controla, pe altele nu. Dar, din nou, nu sunt decisive. Înțelegeți ce vreau să zic? Cauzele naturale sunt reale, dar nu decisive. Satan, în cauzalitatea sa, este real, dar nu decisiv. Păcatul în cauzalitatea sa este real, dar nu decisiv. Povestea care aduce multă mângâiere, și pe care am amintit-o de multe ori, este povestea lui Iosif din Vechiul Testament, împotriva căruia frații lui au păcătuit atât de grav. La sfârșitul poveștii în Genesa 50:20, Iosif le spune: „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine.” Cred că este bine ca un copil al lui Dumnezeu să se uite la cauzele naturale, la cauzele satanice, la cauzele păcatului care l-au adus în starea în care se află și să spună: „Tu Satan, tu natură, tu păcat, voi v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine.”

    Motivul pentru care Dumnezeu poate să vrea binele unor oameni ca mine, care nu merită vreun bine din partea lui Dumnezeu, este că El a spus aceste lucruri la uciderea Fiului Său. Faptele Apostolilor 4:27-28: „Împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău”, adică să Îl omoare pe Fiul Tău. Dumnezeu S-a uitat la batjocura lui Irod, la lipsa de caracter a lui Pilat, la mulțimea furioasă care striga să Îl răstignească, la soldații răi care apăsau coroana de spini și a zis: „Voi, toți vreți să faceți rău, nu-i așa? Da, asta vreți! Dar nu și Eu! Eu mântuiesc milioane!”

    Când te uiți la suveranitatea lui Dumnezeu în centrul universului, adică la crucea lui Isus știi că Îi datorezi viața suveranității lui Dumnezeu. Știi că Îi datorezi sufletul și eternitatea cuvintelor lui Dumnezeu rostite în timpul celui mai mare păcat înfăptuit vreodată: „Ei voiau să facă răul, dar Eu chiar acum, vreau să fac binele.” Dacă acest lucru poate să Îl rostească în timpul morții și uciderii Fiului Său, atunci nu este surprinzător că, nouă care suntem ascunși în Fiul Său, care suntem alipiți de Fiul Său, care Îl iubim pe Fiul Său pentru iertarea păcatelor noastre și pentru prezența neprihănirii Sale, ne permite să spunem în timpul suferințelor noastre: „Acestea vor să facă răul, dar nu și Dumnezeu, nu Tatăl! Tatăl vrea binele!”

    Voi menționa câteva exemple a binelui pe care El îl vrea pentru noi. 2 Corinteni 1:9, El vrea o credință mai mare: „Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu.” O neprihănire mai mare în Evrei 12:11: „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” O nădejde mai mare în Romani 5:3-4: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” Sau o slavă mai mare în 2 Corinteni 4:17: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Tu, natură, vrei să faci răul! Tu, Satan, vrei să faci răul! Tu, păcatosule, vrei să faci răul! Dar nu Dumnezeu! Dumnezeu vrea să facă binele. Binele de a avea o credință mai mare, o neprihănire mai mare, o nădejde mai mare și o slavă mai mare în vremurile ce vor veni. Potrivit cu Ioan 9 – de unde și titlul acestei conferințe – versetul 3, nu vă obosiți să luați în considerare cauzele secundare: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”

    Această conferință este bazată pe convingerea că Dumnezeu este suveran. Natura, Satan și păcatul sunt reale ceea ce înseamnă că rugăciunea, adevărul și medicamentele sunt bune. Rugăciunea pentru a alina durerea, adevărul pentru a vorbi în durere, medicamentele pentru a micșora durerea. Toate sunt parte a cauzalității și a reducerii și îndepărtării ei, dar nu sunt decisive. Dumnezeu este.

    Suveranitatea lui Dumnezeu pentru noi nu este o problemă teologică, ci o nădejde invincibilă. Nu e o hoinăreală în trecut, încercând să ne dăm seama de lucrarea lui Dumnezeu de a ne aduce unde suntem, ci mai degrabă o concentrare pe viitor, unde spunem că imposibilitățile din viața noastră nu mai sunt imposibile, pentru că avem un Dumnezeu suveran și nimic nu este prea greu pentru El. Și El ne face promisiuni.

    Filipeni 4:19: „Voi îngriji de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Mea, în slavă, în Isus Hristos.
    2 Corinteni 12:9: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
    Isaia 41:10: „Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”
    Evrei 13:5: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.”
    1 Corinteni 10:13: „Nu voi îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre”
    1 Corinteni 15:55: „Voi îndepărta boldul morții prin sângele Fiului Meu.”
    1 Corinteni 15:52: „Vă voi învia nesupuşi putrezirii.”
    Filipeni 3:21: „Voi schimba trupul stării voastre smerite şi-l voi face asemenea trupului slavei Mele, prin lucrarea puterii pe care o am de a-Mi supune toate lucrurile.”

    El ne promite aceste lucruri și dacă nu ar fi suveran, aceste promisiuni ar fi doar vorbe deșarte. Dar pentru că este suveran, aceste promisiuni nu pot da greș. Nu pot!

    „Eu pot totul şi nimic nu poate sta împotriva gândurilor Mele”, zice Domnul în Iov 42:2. Acest lucru mă aduce înapoi la întrebarea mea inițială. Deci, cum trece un hedonist creștin prin întristările unei dezamăgiri profunde și pe termen lung, ținând cont de aceste informații? Sau, mai concret, cum să fii profund îndurerat, profund întristat, profund rănit și totuși să nu te clatini în convingerea că Dumnezeu este cel mai proslăvit în tine când tu ești cel mai satisfăcut în El? Cum se poate acest lucru? Cum se simte acest lucru?

    Vă dau un răspuns adevărat, dar necorespunzător. Vom începe cu un răspuns necorespunzător, dar care este adevărat și biblic. Și anume că trecem prin întristări și bucurii în mod succesiv. Psalmul 30:5: „Seara vine plânsul, iar dimineaţa, veselia.” Destul de clar, nu? Mai întâi una, apoi cealaltă. Și acest lucru este adevărat și foarte necorespunzător. Dacă ne-am opri aici și să spunem: „Iată, acesta este răspunsul pentru modul în care trecem prin întristările vieții. Trecem prin ele în mod succesiv, uneori suntem bucuroși, alteori suntem întristați. Uneori plângem, alteori suntem veseli. Așa este viața, trecem prin diferite perioade.” Aceasta ar fi o descriere adevărată, superficială și necorespunzătoare a lucrurilor pe care ni le dezvăluie Biblia.

    Cea mai profundă lucrare a inimii omenești se manifestă atunci când ne punem întrebarea: în momentele de plâns și întristare, putem simți bucurie? Sau acestea sunt tot timpul succesive? Pot fi și simultane? Ar trebui să fie simultane, întrepătrunse? Bucurie și întristare, în același timp și în același suflet? Și răspunsul meu este da! Vreau să vă dau o ilustrație biblică a acestei stări și să vă încurajez să o urmați. Eu o numesc: trăirea emoțională paradoxală a întristărilor și dezamăgirilor.

    Am menționat deja un text de bază din 2 Corinteni 6:10, unde Pavel spune: „Suntem priviți ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli.” Nu ca niște întristați care sunt veseli mai târziu, ci ca niște întristați, dar totdeauna veseli. Și versetul continuă: „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.” Pavel știa despre ce vorbește, în special în Filipeni 4:4 când a scris: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” Vreau să evidențiez faptul că atunci când a scris acest verset, „întristaţi şi totdeauna suntem veseli”, era foarte întristat.

    În această epistolă, 2 Corinteni, este folosit de 18 ori din totalul de 25 de ori, cuvântul „lupeo” (a fi întristat, îndurerat sau trist). Aceasta epistolă, 2 Corinteni, este cea mai tristă epistolă. În ea, Pavel descrie cauzele întristării sale. Și dați-mi voie să vă copleșesc cu motivele lui: „Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (2 Corinteni 6:4-5); „în lovituri, fără număr” (2 Corinteni 11:23). Nu își mai amintește de câte ori a fost lovit. Vă spun că dacă eu aș fi primit o bătaie în piața publică, mi-aș aminti acea bătaie. Mi-aș aminti fiecare persoană, mi-aș aminti numele lor, fețele lor, data, ora. El nu își mai amintește de câte ori au venit oamenii la el cu toiege și l-au bătut. „Lovituri, fără număr.” „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una” (2 Corinteni 11:24). Asta înseamnă trezeci și nouă înmulțit cu cinci. Acele fâșii lungi de piele mânuite de un călău profesionist, uneori având bucăți mici de scoică inserate în piele. Primești treizeci și nouă de lovituri cu acest bici, iar spatele tău rămâne plin de răni și zdrobit și îi ia săptămâni întregi să se vindece. Acest lucru se întâmplă pentru a doua oară și vindecarea durează mai mult, apoi se întâmplă pentru a treia oară și durează și mai mult să se vindece. Se întâmplă pentru a patra oară și vindecarea durează și mai mult, dar se întâmplă și pentru a cincea oară, și dacă ai fi în locul lui Pavel, acum sigur ai spune că nu mai vrei slujba aceasta. Nu-i așa că ai spune: „Dacă așa Îți tratezi Tu slujitorii...” „De trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11:25-27)

    Am spus toate acestea ca să vă arăt că atunci când Pavel vorbea despre întristări, el știa despre ce vorbește. „Totdeauna suntem veseli”. Îndurerare reală, durere reală. Nu doar durerea fizică, dar și toate întristările care o însoțesc. În această stare, el nu spune doar „seara vine plânsul, iar dimineaţa, veselia”, el spune, „Seara vine plânsul și seara vine veselia. Totdeauna suntem veseli.” Deci el știa ce spune în 1 Tesaloniceni 5:16: „Bucuraţi-vă întotdeauna.”

    Trăirea emoțională paradoxală din inima credinciosului confruntat cu o mare dezamăgire. Să vă dau câteva exemple din Biblie. Cred că a avea un copil cu dizabilități sau un soț cu dizabilități îți afectează major viața, dar nu amenință la fel de mult veșnicia cum o face faptul că ai un copil care nu crede în Isus. Priviți la Pavel! El nu a fost căsătorit, dar a iubit mulți oameni de parcă erau familia lui. Romani 9:1-3: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă.” Ascultați cu atenție! Reiau: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.” Cu alte cuvinte: „Îi iubesc pe acești oameni, nu doar pentru că sunt pierduți și mi-a fost poruncit să îmi iubesc aproapele, ci pentru că ei sunt ca și familia mea. Dar ei nu cred și au o râvnă pentru Dumnezeu care nu este bună și se îndreaptă spre pierzanie, iar eu am o durere necurmată.” Am putea să îl întrebăm: „Ai uitat că ai spus să ne bucurăm întotdeauna? Ai uitat?” Pavel ne-ar răspunde: „Nu am uitat! V-am spus deja cum fac eu asta. Deși am o durere necurmată, mă bucur întotdeauna!” Îndurerat și totdeauna vesel. Nu am avea de ce să credem altceva. Deja ne-a arătat că trebuie să fim întristați, dar totdeauna veseli. De ce am crede altceva când am ajunge în timpul de durere necurmată? „Pavele, ce spui tu este neobișnuit, nu cred că știu cum să fac asta, îmi este greu să fac asta. Fie că mă refer la dizabilitatea mea proprie sau la dizabilitatea copiilor mei, la pierderea copiilor mei, la starea în care se află lumea, la nefericirea căsniciei mele, îmi este greu să fac lucrul acesta. Durerea este ușoară, dar să mă veselesc în timpul acelei dureri este greu.” Eu vreau să vă arăt o imagine a realității paradoxale a sufletului creștinului. Dacă trăiești în maniera succesivă, mai întâi plâns, apoi bucuria, apoi din nou plâns, apoi iarăși bucurie, nu te mulțumi cu starea aceasta! Pavel nu s-a mulțumit cu asta și vom vedea că nici Isus nu a făcut-o.

    Vă dau un alt exemplu. Romani 12:15: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.” Ați putea crede că acestea sunt succesive. Ești cu niște oameni care sunt fericiți și te bucuri și tu cu ei pentru că acest lucru le va mări bucuria, sau mergi la o înmormântare și oamenii plâng, iar tu nu vei fi vesel, vei fi sumbru, vei plânge. Acestea sunt două situații diferite, așa că unde este paradoxul aici? Știți cu toții că nu așa stau lucrurile. Dacă cunoști suficienți oamenii și dacă îți pasă profund, vei știi tot timpul pe cineva care plânge și pe cineva care se bucură, în același timp. Nu îți poți modela viața. Nu poți spune că simți empatie pentru unul, dar nu și pentru celălalt. Poți încerca să faci asta, dar nu îi va ajuta, nu va însemna dragoste pentru ei din partea ta. Dumnezeu și tu cunoașteți oameni în momentul de față și vă puteți gândi la cineva care este zdrobit emoțional, care este foarte trist și vă puteți gândi la cineva care poate recent s-a căsătorit, a avut un copil sau căruia ceva bun i s-a întâmplat și este foarte fericit. Inima ta vrea să empatizeze cu aceste persoane, cu amândouă, cu toate aceste persoane. Este posibil acest lucru? Da! „Întristați, dar totdeauna veseli.” Să empatizezi profund atât cu cei ce plâng, cât și cu cei ce se bucură, în moduri care par imposibile din punct de vedere emoțional, dar atunci când te uiți la Biblie să spui: „Bine, Doamne, ajută-mă să cresc în asta!”

    Haideți să luăm un alt exemplu. Să Îl luăm pe Dumnezeu de data aceasta. Proverbe 3:11-12 care este reluat în Evrei 12:5-6: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” Cuvântul care ne atrage atenția este cuvântul „iubește”. Tocmai ce l-ai mustrat. Mustri pe cine iubești. Mustri pe cineva pentru că nu ești de acord cu ceva ce face, gândește sau simte; nu ești de acord, nu îți place, îi dojenești, îi disciplinezi poate uneori sever și aici scrie că faci asta cuiva pe care îl iubești. Puteți spune că un părinte își iubește copilul, dar nu acceptă comportamentul lui, dar nu asta spune Biblia. Părintele respinge copilul deoarece el este neascultător. Neascultarea nu apare din senin, trebuie să vină de undeva. Neascultarea vine din părțile rele ale inimii care au nevoie de îndreptare. Scrie că Domnul Îl mustră și Îl iubește, în același timp, în același suflet. Asta face Dumnezeu, așa ne privește. Trebuie să aveți clare în minte justificarea și sfințirea înceată și dureroasă. Tatăl vostru vă iubește, Își pune mâinile peste noi, ne privește în ochi și ne spune:
    - Te iubesc, și ne plesnește.
    - Dar de ce m-ai plesnit?
    - Pentru că nu îmi place atitudinea ta. Această atitudine vine de undeva și trebuie să scapi de ea.

    M-am gândit la asta și este foarte personal pentru mine, Noel și copiii noștri să încercăm să ne dăm seama cum să fim astfel de părinți și cum să ne placă un astfel de Tată. Dumnezeu găsește plăcere și neplăcere în mine, în același timp. De fapt, aș spune că plăcerea pe care are pentru mine datorită lui Hristos, face ca neplăcerea pe care o are pentru mine să nu devină dispreț, ci să o îndrepte. Datorită plăcerii pe care o are pentru mine în Hristos, neplăcerea pe care o are pentru mine nu devine disprețuitoare. El nu Își disprețuiește niciodată copiii, El nu se uită niciodată la copiii Lui și să spună: „Niciodată nu faci nimic bine, nu înțeleg cum poți fi așa, nu ești bun de nimic!” Dumnezeu nu vorbește așa cu copiii Săi. El nu este de acord cu ceea ce facem, cu părțile și laturile omului nostru vechi care continuă să facă acele lucruri și îl supune în așa fel încât neplăcerea pe care o are devine o neplăcere vindecătoare, o neplăcere iubitoare, o neplăcere care ne sprijină. Aceasta este provocarea de a fi un părinte ca și Dumnezeu.

    O să încerc să sumarizez totul. Voi formula o concluzie și apoi cinci aplicații sumare. Voi începe cu concluzia. Dumnezeu este atât de suveran peste necazurile și dezamăgirile din viața noastră, încât este capabil să le facă să servească bucuriei noastre neîncetate. Este atât de suveran peste necazurile și dezamăgirile din viața noastră, încât este capabil să le ia și să le facă pe fiecare să servească bucuriei noastre neîncetate. Acest har suveran este baza bucuriei tale din timpul întristării, nu după ce întristarea a trecut, ci din timpul întristării datorate unei dezamăgiri profunde. Hedonistul creștin nu caută doar bucuria care vine după întristare, el caută bucuria în timpul întristării, în timpul dezamăgirii, astfel că sloganul vieții tale devine: „Întristați, dar totdeauna veseli!”

    Ascultați cele cinci aplicații. Este foarte profund ce se întâmplă în biserică și cu tine personal când acestea au loc, dar eu vă voi da cinci exemple.

    Numărul 1. Dacă trăiești acest paradox emoțional – „întristați, dar totdeauna veseli” – nu va mai trebui să te prefaci niciodată. Întristarea ta va fi reală, bucuria ta va fi reală. Nu va mai trebui să îți fie rușine să spui că ești foarte trist, pentru că tristețea ta nu va fi în contradicție și nu va exclude faptul că ești foarte bucuros. Aceasta este prima aplicație.

    Numărul 2. Dacă trăiești acest paradox emoțional – „întristați, dar totdeauna veseli”- vei putea să porți povara întristării care este înevitabilă în această lume de păcat și zdrobire. Bucuria pe care o ai în momentul întristării va face ca întristarea să nu te zdrobească. Nu face întristarea să fie mai ușoară, dar prin puterea ei face întristarea mai puțin distructivă. Deci a doua aplicație arată că această stare nu micșorează întristarea, dar o împiedică să te distrugă.

    Numărul 3. Dacă trăiești acest paradox emoțional – „întristați, dar totdeauna veseli” – întristarea ta nu va strica bucuria altora și bucuria ta nu va insulta întristarea altora. Este delicat. Așa am vrea să trăim. Vrem să trecem prin viață având relații care aduc fie bucurie, fie întristare și pe care nu vrem să le stricăm, nu vrem să rănim pe nimeni, nu vrem să insultăm întristarea unuia sau să stricăm petrecerea altuia. Bucuria ta va fi adânc înrădăcinată în harul lui Dumnezeu, același har de care au nevoie sufletele întristate. Deci bucuria ta va fi înrădăcinată în har și vei știi că harul este lucrul de care au nevoie oamenii și vei avea discernământ în a-i binecuvânta. Întristarea ta nu va posomorî, nu va fi jelitoare, nu se va autocompătimi. Îmi vorbesc mie însumi, în principal, este o luptă de-a mea. În acest mesaj apăr întristarea, dar nu apăr posomorârea, nu apăr jeluirea, nu apăr autocompătimirea. Urăsc aceste lucruri la mine. Această întristare pe care o ai va avea dragoste adevărată în ea, și dragostea se îngrijește de binele altora, astfel încât nu le vei strica bucuria.

    Cred că este foarte mult egoism în întristare. Întri într-o cameră unde oamenii sunt fericiți și spui: „Nu ați mai fi așa fericiți dacă ați știi prin ce trec eu!” Strici bucuria, îți împrăștii posomorârea. Ești centrul universului cumva? Plimbă-te de-aici! Ei nu sunt nevoiți să știe asta, nu trebuie să le strici bucuria. Isus te poate sprijini pentru o oră la petrecere, poate să îți aducă zâmbetul pe buze, poate să te ajute să te joci jocuri, după care poți să mergi acasă și să plângi. Asta înseamnă dragoste, nu ipocrizie, este ceva diferit. Întristarea care este susținută și întrepătrunsă simultan cu bucuria este diferită de întristarea lumească. Întristarea lumească are mult ego în ea, mult egoism. Întristarea dumnezeiască este o întristare reală, dar a fost profund schimbată de pacea, plăcerea, desfătarea, bucuria pe care o ai într-un Dumnezeu suveran, care stau la bază. Când te găsești în oricare dintre situații, fie într-o situație de necaz și întristarea ta îți permite să empatizezi, fie într-o situație de fericire și bucuria ta îți permite să iei parte. Oamenii te vor privi, nu vor simți lipsa durerii tale dacă ești sincer. Dacă vii în viața bisericii și trăiești o viață simplă, normală, ei vor ști care este starea ta și vor fi recunoscători că nu le strici bucuria și că nu te vei purta necuviincios la o înmormântare.

    Numărul 4. Dacă trăiești acest paradox emoțional – „întristați, dar totdeauna veseli” –  serviciul de slujire al bisericii tale, de la serviciul de închinare, la slujirea tinerilor și până la a slujirea celor cu dizabilitate, nu va fi prostesc sau neînsemnat, ci va avea mireasma lui Hristos, cu paradoxurile sale minunate. Mireasma lui Hristos care a plâns pentru Ierusalim astfel, Luca 19:42: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” Și care totuși se bucura în Duhul Sfânt, Luca 10:21: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” Plângea și se bucura datorită stării aceleiași cetăți. Ce Salvator ciudat!

    Avem nevoie de astfel de oameni în lume, care sunt de neînțeleși din punct de vedere lumesc. Avem nevoie de servicii la biserică unde oamenii să vină și să vadă că este bucurie, dar este și seriozitate, dar seriozitatea nu este prea grea și să nu poată înțelege, să vadă că este ceva diferit. Mii de biserici ignoră acest lucru doar ca să pară mai drăguțe, mai deștepte, mai amuzante, mai asemănătoare cu programele TV sau cu filmele, orice lucru pe care oamenii deja îl cunosc. Nu trebuie să vrei ca ei să cunoască, vrei ca ei să fie uimiți, ca și când Dumnezeu ar veni și ar crea ceva nou pe pământ; nu cel mai nou film, sau cea mai recentă comedie, sau talk-show. De ce ai vrea ca oamenii să se simtă comfortabil având aceste lucruri? Ar trebui să vrei ca ei să guste ceva minunat. Asta încerc să fac, să vorbesc despre minunăția vieții de creștin. „Întristați, dar totdeauna veseli!” Cum simțim acest lucru duminica dimineața? Cum simțim slujirea tinerilor? Cum trăim cu o dizabilitate, atunci când acest paradox minunat a avut loc? Starea sufletească a bisericii tale va fi o seriozitate plină de bucurie și o bucurie plină de seriozitate. Nu va fi posomorâtă, nu va fi nefericită, nu va fi autocompătimitoare, ci va avea o bucurie profundă.

    Nu mai întâmpin oamenii acum, dar obișnuiam să stau aici și să întâmpin oamenii în fiecare duminică. Iubesc asta și iubesc să am acel moment neoficial cu dumneavoastră pentru că atunci când sunt la pupitru sunt domnul autoritate și când sunt aici sunt ca un tată în sufragerie. Eram conștient că trebuie să întâmpin acești oameni în așa fel încât cei care veneau de la o înmormântare sau de la o nuntă să se simtă bine. Acest lucru este imposibil! Nu-i așa că e minunat să ai o slujbă imposibilă? Te face să te rogi. Te face să te simți disperat, te face să vrei să se întâmple minuni. Vreau să am o purtare astfel încât cei care suferă să poată să vadă că le știu starea și cei fericiți să vadă că le știu starea, că îi înteleg; toți să mă vadă ca un tată care înțelege. E un lucru minunat să încerci măcar să fii pastor! Aceasta a fost a patra aplicație. Faptul că înțelegi paradoxul acestor emoții va afecta întreaga biserică.

    Aceasta este ultima aplicație. Dacă trăiești acest paradox emoțional – „întristați, dar totdeauna veseli” – frumusețea și valoarea lui Hristos vor fi înălțate pentru că El este cel mai proslăvit în tine când tu ești cel mai satisfăcut în El. Atunci când tu te bucuri neîncetat, există în tine o aromă a desăvârșirii Sale, o aromă a valorii Sale, a însemnătății Sale, a frumuseții Sale, ceva la tine arată că tu Îl iubești pe Isus, Îl prețuiești pe Isus, El este valoros pentru tine chiar dacă îți curg lacrimi pe obraz. Pe de altă parte, lacrimile care curg și sinceritatea și autenticitatea tristeții tale arată că nu ești ocolit de urâțenia păcatului din lumea aceasta. Nu ești ocolit de efectele sale urâte asupra vieții omului, dar cu toate acestea nu ești neînțelept, nu ești superficial, nu ești orb, nu ești naiv. Când găsești toate aceste lucruri la o singură persoană, bucuria care reflectă valoarea infinită a lui Isus și întristarea care arată urâțenia și oribilitatea păcatului, atunci ai întâlnit o persoană care se aseamănă cu Isus și vrei să te asemeni și tu cu ea.

    Închei. „Întristați, dar totdeauna veseli.” Domnul să lucreze în noi acest paradox, această minune. Vorbesc ca unul care încearcă să înțeleagă acest lucru, ca un tată, ca un soț, ca un păstor. Vorbesc peste puterile mele, spun cuvinte care îmi doresc să fi fost mai adevărate în mine. Nu plecați de aici gândindu-vă că cineva a înțeles pe deplin ce înseamnă aceasta. Nimeni nu a înțeles pe deplin. Eu vă arăt o posibilitate astfel încât să ne uităm la ea și să zicem: „Cu adevărat, Doamne? Întristați, dar totdeauna veseli?”

    Arată-mi, arată-mi cum să fac lucrul acesta în viața mea! Doamne, încheiem acum în rugăciune. Nu ne arăta acest lucru ca un lucru de pus pe hârtie, sau de spus într-o predică, ci arată-ne prin Duhul Sfânt, pe măsură ce această imagine a umblării prin suferință a creștinului ni se dezvăluie. Tată, mă rog ca în orice situație în care ne-am afla Tu să fii glorificat! Mă rog să ne înveți cum să facem asta, în Numele lui Isus. Amin!