Continuăm astăzi studiul nostru despre tot ce ne-a învăţat Domnul Isus. Studiul nostru din aceste serii, se bazează pe Matei 28:20, unde Isus le-a poruncit ucenicilor Săi să meargă la orice naţiune, să facă ucenici, să-i boteze, iar apoi să-i înveţe să facă fiecare lucru pe care El i-a învăţat. Iar eu cred că aceasta reprezintă jumătatea neglijată a marii trimiteri.

    În Matei 4 am văzut câteva lucruri pe care le-a învăţat Isus acolo, în sesiunile noastre precedente. Acum vrem să mergem mai departe în Matei 5, unde începe bine cunoscuta cuvântare de pe munte. Aceasta cuprinde următoarele 3 capitole şi sunt date multe instrucţiuni aici. Spune aici: "Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte, şi...ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe..." Aşadar, primul lucru pe care îl observăm aici, este că Isus le vorbea ucenicilor Săi. Predica de pe munte nu era adresată în primul rând pentru mulţimi. Ci era pentru ucenicii Săi, pentru cei care voiau să-L urmeze, şi care înţelegeau şi trăiau după standardele menţionate aici. Ori de câte ori descoperim creştini care neglijează aceste 3 capitole, sau care nu iau în serios instrucţiunile din aceste capitole, sau, cum fac unii credincioşi... ei spun că acestea nu sunt pentru noi, sunt pentru evrei, sau ceva de genul acesta... Sunt multe argumente nebune şi prosteşti de genul acesta printre creştini, care nu vor să împlinească tot ce a învăţat Isus, şi găsesc multe scuze ca să se sustragă de la ceea ce a învăţat Isus. Însă, dacă vedem că acestea sunt cuvinte foarte importante, pe care Isus le-a vorbit ucenicilor Săi, atunci aceia dintre noi care vrem să fim ucenici şi care suntem ucenici, le vom lua foarte în serios. Însă şi mulţimilor li s-a permis să asculte. Spune că El a şezut jos, ucenicii Săi au venit la El şi El a început să-i înveţe. Însă la sfârşitul predicii de pe munte, spune că "noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui"(Matei 7:28). Aşadar, imaginea pe care o avem aici, este cu Isus care Îşi adună puţinii ucenici lângă El şi le vorbeşte, iar mulţimile sunt în spatele lor, ascultând ce spunea El. Iar ei erau uimiţi de învăţătura Lui.

    O anumită interpretare spune că era evident că El trăise ceea ce predica (Matei 7:29). El avea putere, spre deosebire de cărturari (Matei 7:29), care predicau fără putere. Iar motivul din spatele puterii lui Isus, era că El trăia fiecare cuvânt pe care-l rostea. Oamenii petrec mult timp pregătind predici. Cât timp I-a luat lui Isus să pregătească predica de pe munte? 30 de ani. El vorbea din viaţa Lui. Acestea nu sunt notiţe pe care, într-o zi, mai devreme, şi le-a notat, ca să vorbească despre ele, aşa cum fac mulţi predicatori astăzi. El vorbea din viaţa Lui, o viaţă care întâmpinase tot felul de ispite, şi diverse circumstanţe în Nazaret. Pornind de la acestea, El vorbea acum, din viaţa Lui. Acesta este exemplul pentru noi, referitor la modul cum trebuie să vorbim şi noi, după cum am studiat adesea şi mai înainte.

    Aici vedem, în primul rând, 9 binecuvântări, sau 9 atitudini corecte, aşa cum le-aş numi eu, sau fericiri, care sunt descrise în versetele 3-12. Iar apoi, de la capitolul 5, v.13 înainte, El face o mică introducere, până la v.20... Iar apoi de la capitolul 5, v.21 înainte până la capitolul 7, v.6, ni se prezintă 9 atitudini greşite, pe care un credincios nu ar trebui să le aibă...atitudini greşite. Primele 9 sunt atitudini corecte sau bune, de care un credincios ar trebui să dea dovadă. Iar apoi la sfârşitul capitolului 7 este o concluzie, de la capitolul 7, v.7 înainte. Haideţi să ne uităm la aceste atitudini corecte despre care vorbeşte Isus.

    În primul rând, în Matei 5:3: "Ferice de cei săraci în duh..." Cuvântul 'ferice' poate însemna 'fericit', sau, după cum spune Biblia Amplificată, cineva care este de invidiat. Dacă vrei să invidiezi pe cineva pe pământ, nu-l invidia pe cel bogat, nu-l invidia pe cel faimos, nu-l invidia pe cel care arată bine, ci invidiază-l pe cel care este sărac în duh, pentru că Împărăţia cerurilor este a lui. Oamenii cu multe calităţi şi bani şi altele, pot avea lucruri pe acest pământ şi să posede o împărăţie pe pământ. Însă Împărăţia cerurilor aparţine celor săraci în duh. Iar pe termen lung, acesta este cel care chiar trebuie invidiat, pentru că bogăţia lui va dura toată veşnicia. Când ne gândim la viaţa noastră pe pământ, chiar dacă este de 70-80 de ani, dacă chiar crezi că omul este o fiinţă veşnică, veşnicia nu se va sfârşi niciodată... milioanele de ani sunt ca şi o secundă în veşnicie. Cât ar fi 70 de ani? Nimic. În 2 Petru spune că "pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi." În lumina veşniciei, întreaga noastră viaţă pe pământ este foarte scurtă. Aşadar, un om înţelept ar fi cel care caută cu-adevărat să aibă un viitor în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar aici, ni se spune că cel care va avea cele mai mari bogăţii în Împărăţia lui Dumnezeu, este cel care este sărac în duh.

    Acum... aceasta este o frază care nu este înţeleasă prea bine, pentru că cei mai mulţi oameni nu caută să înţeleagă aceste afirmaţii ale Scripturii. Ei doar citesc şi merg mai departe. Însă, e bine să gândim prin prisma unei ilustraţii. Descopăr că atunci când gândesc folosindu-mă de imagini, înţeleg mai clar Scriptura. De fapt, Domnul Isus a explicat multe doctrine cu ajutorul imaginilor, ca de exemplu sarea şi lumina, şi cu ajutorul multor pilde. Aşadar când comparăm 'sărac în duh' cu 'sărac în trup'... pentru că omul este trup, suflet şi duh, iar noi înţelegem ce înseamnă să fii 'sărac în trup'... Un vagabond sau un cerşetor este sărac în trup, el nu deţine ceea ce are nevoie pentru nevoile trupeşti... Un cerşetor foarte sărac, care trăieşte pe străzi, ar merge din casă în casă cerşind pentru nevoile sale. Şi deseori ei primesc foarte puţin ca să supravieţuiască zilei, şi trebuie să se întoarcă la aceeaşi casă, ca să mai primească ceva pentru următoarea zi. Deci, aplicând asta la 'sărac în duh', înseamnă că o persoană este conştientă de nevoile sale spirituale în fiecare zi, întocmai cum acel cerşetor este conştient de nevoile sale fizice în fiecare zi, şi merge la casa unui om generos; iar dacă omul îl întreabă: 'Ce ai făcut cu ce ţi-am dat ieri?', el ar spune: 'Acele lucruri s-au terminat ieri. Banii pe care mi i-aţi dat ieri au ajuns doar pentru nevoile de ieri. Am nevoie din nou. Sunt lefter. Duc lipsă.' Aşadar 'sărac în duh', înseamnă un om care vine la Dumnezeu în acest mod, şi spune: 'Doamne, sunt o persoană săracă', şi care vine la Dumnezeu în fiecare zi, conştient de nevoia sa spirituală, cerând ajutor pentru împlinirea nevoii sale spirituale. Întocmai cum cerşetorul ar cere ajutor, pentru împlinirea nevoii sale fizice.

    În Proverbe există un verset care vorbeşte despre această stare. În Proverbe 8:34, unde Domnul spune... acest capitol este despre înţelepciune... iar Hristos este înfăţişat aici drept înţelepciune... "Eu, înţelepciunea...", după cum citim în v.12. Prin înţelepciune a fost creată lumea, iar El a fost de faţă, spune în v.24, înainte de formarea câmpiilor, a pământului, şi înainte de orice început... "Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă"(v.27). Aşadar, înţelepciunea este lucrul de care avem nevoie. Iar aici spune, în Proverbe 8:34, "Ferice de omul care m-ascultă, care veghează zilnic la porţile mele..." Gândiţi-vă acum la acel cerşetor, "...şi păzeşte pragul uşii mele!" Întocmai ca un cerşetor, care aşteaptă darul zilnic de bani, trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu ca cerşetori spirituali, în fiecare zi. Acum...noi nu vom veni astfel, decât dacă suntem săraci. Adică, oamenii bogaţi nu merg să cerşească pe la casele oamenilor. Le-ar fi ruşine să facă asta. Însă unui cerşetor nu-i e ruşine, pentru că el este sărac. El nu are bani pentru mâncare sau pentru necesităţile sale zilnice. Iar el e conştient de asta. Doar o persoană care este conştientă de nevoia sa spirituală în fiecare zi, va veni înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi spunând: 'Doamne, sunt sărac! Te rog, dă-mi înţelepciune pentru astăzi.' Iar în v.35 spune: "Cel ce mă găseşte, găseşte viaţa".

    Aşadar, aceasta înseamnă să fii sărac în duh, să fim conştienţi de nevoia noastră spirituală în mod constant. Iar cel care este conştient de aceasta mereu, şi caută înţelepciune de la Dumnezeu, va poseda întreaga Împărăţie a cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă privim la Împărăţia cerurilor ca la comoara Împărăţiei lui Dumnezeu... Biblia spune în Efeseni 1:3 că Dumnezeu "ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos". Fiecare binecuvântare a Duhului Sfânt este a noastră, în Hristos, în locurile cereşti. Asta înseamnă că trebuie să avem mintea îndreptată acolo, dacă vrem să posedăm acele lucruri. Aceasta este Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la ea ca la o vilă imensă cu 1000 de camere, folosind o ilustraţie, cheia principală care deschide fiecare uşă a acelui palat este sărăcia în duh. Binecuvântat este cel care este sărac în duh, el poate avea Împărăţia cerurilor. Fiecare cameră, bogăţiile din fiecare cameră sunt ale lui, dacă el are această cheie principală. Aşadar, acum ai cheia principală. Dacă vrei să ai Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fii conştient de propria-ţi nevoie. Adeseori, Diavolul ne face conştienţi de nevoile altor oameni. Spre sfârşitul predicii de pe munte Isus vorbeşte despre asta, atitudinea greşită, de a judeca pe alţii. El ne spune să-i lăsăm în pace. 'Judecaţi-vă pe voi înşivă. Nu vă îngrijoraţi de pata din ochiul altuia. Uitaţi-vă la bârna din ochiul vostru. Uitaţi-vă la propria voastră nevoie.' Aşa începe şi aşa sfârşeşte El predica de pe munte. Conştientizează-ţi propria ta nevoie. Nu te băga în problemele altor oameni. Conştient de propria-ţi nevoie spirituală, tu vii înaintea lui Dumnezeu, aştepţi înaintea Sa, şi, zi de zi... ideea este de fi conştient de acest lucru nu doar la început.

    Când venim prima dată la Hristos, cu toţii suntem conştienţi că suntem păcătoşi, pierduţi, fără nici o speranţă. Şi la acel moment suntem foarte conştienţi că avem nevoie de ajutorul lui Hristos, pentru a ni se ierta păcatele. Însă mulţi oameni se opresc acolo. Noi nu realizăm că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi eliberaţi de această natură ticăloasă, de această natură coruptă, pe care am moştenit-o de la Adam, şi care este în totalitate contrară naturii lui Hristos. Dacă tânjim după asta, vom fi conştienţi de nevoia noastră, şi nu ne vom mai uita la nevoile altor oameni. Un vagabond sau un cerşetor merge la o casă ca să ceară pentru el însuşi. Aşa trebuie să venim şi noi la Dumnezeu, şi să spunem: 'Doamne, sunt o persoană săracă, sunt nevoiaşă.' Este foarte uşor, aşa cum am spus, să recunoaştem asta în ziua în care ne-am născut din nou, însă 50 de ani după naşterea din nou, încă trebuie să trăim cu conştientizarea nevoii noastre.

    Personal, sunt foarte mulţumitor că Dumnezeu mi-a deschis ochii să văd asta, ca pe un mare secret al vieţii de creştin, de a fi conştient de nevoia mea chiar şi astăzi, 52 de ani după naşterea mea din nou; să vin înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale şi să spun: 'Doamne, am nevoie de Tine'. Imaginea pe care Isus a folosit-o, cu mlădiţa din copac... 'Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mladiţele', a spus El. O ramură este întotdeauna conştientă de nevoia sa. Dacă o ramură a făcut parte dintr-un copac, şi a produs mango 50 de ani, tot trebuie să rămână în copac ca să producă mango în acest an. Nu poate spune că acum are 50 de ani de experienţă, şi că poate fi tăiată din copac şi să producă mango singură. E imposibil. O ramură este în permanenţă săracă în duh. Şi, drept urmare, produce în permanenţă rod. Atunci când un om începe să creadă că se poate baza pe experienţa sa, şi nu pe Hristos, el încetează să mai aducă rod. Vreau să mai adaug încă un lucru: Ramurile care au dat cel mai mult rod sunt cele care se pleacă cel mai mult. Ramurile care stau foarte drepte sunt cele care nu au nici un rod. Cu cât aducem mai multă roadă, cu atât devenim mai smeriţi. Cu cât avem mai puţină roadă, cu atât suntem mai mândri. "Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor".

    Mergem mai departe, la următoarea caracteristică. "Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi"(v.4). Cuvântul 'mângâiat' înseamnă 'întărit'. În engleză, acest cuvânt conţine în interiorul său cuvântul 'fortăreaţă', imaginea unei imense zone militare protejate. 'fortăreaţă' = 'întărit' "Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi." Acum...oamenii din lume plâng din cauza multor lucruri. Cei mai mulţi oameni plâng din cauza unei pierderi personale. Fie au pierdut bani sau o persoană dragă, sau şi-au pierdut reputaţia sau au pierdut ceva de pe acest pământ, demnitatea, poziţia, slujba sau orice altceva. Însă aici nu este vorba despre o astfel de tristeţe. Nu e vorba despre a plânge pentru că cineva mi-a făcut rău, sau pentru necazurile mele. Isus nu a plâns niciodată din cauza necazurilor Sale. Însă El a plâns pentru alţii. Citim că El a plâns pentru Ierusalim. A plâns la mormântul lui Lazăr. Însă niciodată nu a plâns din cauza felului în care L-au tratat oamenii, fie că L-au numit Diavol sau că L-au scuipat, El niciodată nu a plâns pentru El. Nu numai asta. Atunci când Îşi ducea crucea şi Se împiedica pe drumul către cruce, citim în Luca 23:27, că o mare mulţime Îl urma în timp ce Îşi ducea crucea. Şi nişte femei se tânguiau, şi se boceau când Îl vedeau biciuit, bătut şi sângele curgându-I pe spate, în timp ce căra acea cruce grea, Se împiedica, şi pe cap avea cununa de spini. Ştiţi ce le-a spus Isus, întorcându-Se spre ele? Luca 23:28: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine". 'Eu sunt bine. Da, spatele Îmi este zdrobit, pe cap am o cunună de spini, car o cruce grea, voi fi omorât în câteva momente, însă sunt absolut în regulă, pentru că sunt în centrul voii lui Dumnezeu.' Poţi avea şi tu această atitudine când suferi cel mai mult? 'Nu plângeţi pentru Mine, sunt în regulă. Dar dacă vreţi să plângeţi, plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri, uitaţi-vă la starea lor spirituală.' Da, acei farisei erau îmbrăcaţi în robe şi arătau foarte maiestuoşi, dar uitaţi-vă la starea lor spirituală. Ce se va întâmpla când Hristos Se va întoarce, şi ei vor spune munţilor să cadă peste ei şi să-i acopere(Luca 23:30)?

    Aşadar, aceasta a fost atitudinea Domnului Isus. El nu a avut lacrimi pentru amărăciunile Sale, aşa cum spune o cântare, ci I-au curs picături de sânge, pentru amărăciunile mele. Un adevărat ucenic al lui Isus este cel care plânge; plânge pentru că nu este ca Hristos. El plânge când a păcătuit, când a alunecat. Nu plânge din cauza felului în care îl tratează oamenii. El crede că acesta îi este destinul pe acest pământ, să fie dezonorat de dragul lui Hristos. El plânge când L-a dezonorat pe Domnul prin păcat, sau printr-un eşec. De asemenea, când a ajuns la un nivel mai înalt, el plânge pentru păcatele altora, pentru eşecurile altora, aşa cum a plâns Isus pentru Ierusalim. Aşadar, despre un astfel de plâns este vorba aici. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi întăriţi. Probabil, motivul pentru care unii dintre noi nu suntem întăriţi, este pentru că noi nu plângem pentru păcatul nostru. Şi este un nivel şi mai înalt să mergi dincolo de asta, să plângi pentru păcatele altora. Apostolul Pavel ajunsese la acest nivel superior. În 2 Corinteni 12:21, el le spune corintenilor, care eşuaseră atât de jalnic: "Mă tem că, la venirea mea la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi". De ce trebuia Dumnezeu să-l smerească pe Pavel? El a trăit o viaţă atât de cinstită, fără vreun păcat de care să-l mustre conştiinţa. Însă el spune că va trebui să plângă "pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţia, curvia şi spurcăciunile pe care le-au făcut". El menţionează ce se găsea între ei, în acea Adunare: "gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări" (v.20), şi se gândeşte la toate aceste păcate care sunt în mijlocul acelor oameni, care se numesc oameni ai lui Dumnezeu, el fiind tatăl lor spiritual, şi plânge. Ştiţi, întocmai cum un tată pământesc ar plânge dacă fiul lui e foarte bolnav, sau, spiritual vorbind, el ar fi îndurerat, dacă fiul său ar apuca pe calea drogurilor sau a unor obiceiuri rele. Pavel era un tată spritual pentru corinteni. Şi fiecare conducător creştin sau pastor adevărat ar trebui să fie un tată spiritual pentru turma sa. Una dintre caracteristicile faptului că este un tată, este că el nu doar va critica turma, ci va plânge pentru ei, întocmai cum a plâns Pavel pentru corinteni. Numai un astfel de om este potrivit pentru a fi un lider spiritual.

    Isaia 49 este un capitol minunat despre conducerea spirituală, iar în mijlocul v.10 spune: "Cel ce are milă de ei îi va călăuzi". Cine este potrivit pentru a fi un conducător spiritual? Cel care are milă de oameni. Aşadar, această mâhnire se referă la a plânge pentru sine, pentru păcatele personale, pentru neasemănarea cu Hristos, şi a plânge pentru alţii. Vom fi întăriţi dacă facem asta. Şi vom găsi putere să putem să întărim şi pe alţi oameni, dacă mergem pe această cale.

    O a treia atitudine corectă menţionată în v.5 este: "Ferice de cei blânzi(smeriţi, umili) căci ei vor moşteni pământul". Eu cred că asta se referă la cei care nu se vor lupta pentru drepturile lor, care nu se vor răzbuna când sunt trataţi rău. A fi blând înseamnă să fii ca Domnul Isus, care atunci când I S-au luat drepturile, El nu a ripostat, nu i-a blestemat pe cei care L-au blestamat, nu s-a rugat ca cei care L-au crucificat să fie pedepsiţi de Dumnezeu. În Matei 11:29, El ne-a spus "învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima". Nu se traduce în totalitate, cu uşurinţă, acest cuvânt în engleză, de aceea sunt folosite multe traduceri. 'Blând', iar pe marginea Bibliei mele scrie 'smerit, umil'. Eu cred că imaginea generală este a unuia care nu se luptă pentru drepturile sale pe pământ. Pentru că aici spune că aceştia vor moşteni pământul într-o zi. Dumnezeu dă pământul celor care nu se luptă pentru el. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă cele mai mari binecuvântări ale Sale celor care se luptă pentru drepturile lor, ci celor care renunţă la drepturile lor. Pentru că Domnul Isus a mers la cruce, pentru că El a renunţat la toate drepturile Lui (Filipeni 2); smerenia şi blândeţea Sa au fost văzute prin aceasta: Filipeni 2:8 - "...S-a smerit...până la moarte, şi încă moarte de cruce". El a fost umilit şi făcut de râs. Şi pentru că a acceptat această cale, până la acel nivel, "De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume".

    Motivul pentru care Hristos este înălţat la dreapta Tatălui astăzi, nu este pentru că El întotdeauna a fost acolo din veşnicie. El a fost întotdeauna acolo ca şi Dumnezeu, însă când a venit pe pământ ca om, El Şi-a câştigat dreptul de a sta la dreapta lui Dumnezeu. E foarte important să înţelegem asta. El a câştigat dreptul de a Se întoarce la dreapta lui Dumnezeu, pentru că a demonstrat natura lui Dumnezeu atât de perfect, în viaţa Sa pe pământ, ca om, înfruntând tot felul de ispite. Şi S-a smerit până la moarte, şi încă moarte pe cruce. El nu S-a luptat pentru drepturile Sale, de aceea, într-o zi, întregul pământ Îi va fi dat sub stăpânire. Acum I S-a dat un Nume, care este mai presus de orice nume, "pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ". Asta încă nu s-a întâmplat. Mulţi oameni dispreţuiesc Numele lui Isus astăzi, şi nu îşi pleacă genunchiul la acest Nume. Nici demonii, nici mulţi oameni de pe pământ. Însă va veni cu siguranţă o zi, când orice genunchi se va pleca în Numele lui Isus, şi fiecare limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domn. Şi I se va da tot pământul, acesta Îi va aparţine Lui, pentru că El a fost blând. Aşadar, cei care Îl urmează pe această cale a blândeţii... Isus a spus: "Învăţaţi de la Mine"(Matei 11:29). Singurul lucru pe care ni l-a spus să-l învăţăm de la El, a fost această blândeţe şi smerenie. Matei 11:29 - "Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima", umil şi supus.

    Aşadar, iată ceva ce trebuie să învăţăm de la Isus. El nu ne spune să învăţăm asta dintr-o carte, ci ne spune să privim la El, şi să vedem cum El nu S-a luptat pentru drepturile Sale, ci a renunţat la drepturile Sale, a fost blând şi smerit, "...şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre". Cred că motivul pentru care atâţia creştini sunt neliniştiţi, şi agitaţi... unii cedează nervos... Există un singur motiv pentru asta. Ei nu sunt blânzi, în interiorul lor ei se luptă pentru ceva. Îşi caută drepturile lor şi astfel sunt neliniştiţi.

    Haideţi să învăţăm aceste 3 valori, la care ne-am gândit astăzi: să fim săraci în duh, să ne plângem neasemănarea cu Hristos, şi să fim blânzi, niciodată luptându-ne pentru drepturile noastre, ci umblând în smerenie şi lăsând în seama lui Dumnezeu să ne dea ceea ce El vede că avem nevoie.

    Tată ceresc, Îţi mulţumim pentru Cuvântul Tău, care ne călăuzeşte pe drumul vieţii. Vrem să vedem clar această călăuzire, şi să mergem pe această cale în toate zilele noastre. Ne rugăm în Numele Domnului Isus, Amin!