Omnipotenţa unul din calificativele lui Dumnezeu este situat la începutul şirului de atribute divine. Acest atribut le însumează pe toate celelalte, exemplu posibilitatea de a fi bun sau de a întemeia, necesită în primul rând  puterea  de a fi generos sau de a crea.  Dumnezeu  este infinit, fapt ce  presupune că nu este supus limitărilor schimbării la care sunt supuşi oamenii şi creaţia, şi este personal, ce înseamnă  că interferează cu noi ca o fiinţă şi ne putem raporta la El, ca la o Persoană. Deducţia logică este faptul căci Dumnezeu construieşte relaţii personale cu alte fiinţe. Dacă El este infinit atunci şi tăria lui Dumnezeu este neţărmurită. Acest lucru se observă din acţiunile Sale care sunt perfecte. Indiferent de natura  domeniilor, sau  cât de  adânc pătrunde omul în tainele ştiinţelor, cu atât mai mult el descopere creaţia Sa minunată. Dumnezeu se descopere omului şi prin univers şi natură. Toţi oamenii în general recunosc că Dumnezeu este atotputernic. Dar mulţi rămân doar la o acceptare teoretică, fără o angajare faţă de voinţa unui Dumnezeu atotputernic. Este adevărat faptul că e  dificil de a explica raţional ce înseamnă acest atotputernic.[1] Este în schimb mult mai uşor este să accepţi acest lucru prin credinţă. Pe de altă parte apare un paradox  cu privire la conceptul de suveranitate al lui Dumnezeu, în opoziţie cu o lume care s-a răzvrătit împotriva autorităţii Sale.  Dar  există texte clare în Scriptură care recunosc clar omnipotenţa Sa: (1.Cr.29:11-12),   (Ps.46:10).[2]  Dincolo de nepăsare şi neascultare  există   zone geografice şi culturale,  posedate demonic, în care se luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu.   

„Cuvântul omnipotenţă nu este un cuvânt desprins de pe paginile Scripturii, el ţine de sfera teologicului. Denumirea utilizată este de tare şi puternic. Expresia de Cel Atotputernic, se găseşte în Apoc.1:8, iar cuvântul grecesc întrebuinţat este pantocrator, fiind folosit o singură dată”,[3] iar pe de altă parte, prin contrast,  Numele Lui Dumnezeu, „El Shaddai”,  este folosit în Vechiul Testament, de câte ori este necesar.[4]  Ambele cuvinte, au acelaşi înţeles semantic. „Suveranitatea lui Dumnezeu, este sinonim cu omnipotenţa lui Sa şi este un atribut divin. El este susţinut aproape în întregime de toate ramurile creştinismului istoric”.[5] Prin acest atribut El conduce întreaga creaţie. El trebuie să fie atotştiutor, atotputernic şi absolut liber. Dacă ar mai puţin liber nu ar fi suveran. Din păcate concepţia noastră despre libertate s-a conturat într-o lume unde nu există libertate absolută.[6]  În consecinţă avem o percepţie falsă despre adevărata idee de libertate.   Cu toată efortul nostru înţelesul cuvintelor, mai ales  a celor abstracte, sensul lor adevărat este denaturat. O cerinţă obligatorie pentru cercetător este aceea că de-a lungul veacului, în procesul de studiu, să nu ratezi pe cât posibil, esenţa iniţială  al cuvintelor. Creştinii din Nicea au fost deschişi cuvântului, din credinţa creştină tradiţională şi şi-au afirmat credinţa prin  cuvintele : „ Eu cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic”,  O normă importantă a teologiei creştine este să fie aproape de semnificaţie. În domenii diferite acelaşi cuvânt poate avea conotaţii diferite. De exemplu  cuvântul cu un singur sens aflat  în contextul secular, adesea are mai multe subtilităţi şi nuanţe în teologie.[7] De asemenea percepţia suveranităţi lui Dumnezeu diferă în funcţie de  credinţa sau necredinţa celor care abordează conceptul. „Noi credincioşii,  recunoaştem deschis  postulatul suveranităţii lui Dumnezeu, cu tot ce presupune el şi care  este în opoziţie directă cu opiniile şi ideile omului firesc”.[8] Dar  şi credincioşii care sunt luminaţi de Duhul Sfânt au o imagine parţială a suveranităţii lui Dumnezeu. Creatorul nu are nevoie de restul creaţiei pentru absolut nimic. El fiind suficient pentru Sine însuşi. De asemenea El este liber.  Independenţa Sa este dincolo de dincolo de înţelegerea cunoaşterii umane.  Câteodată oamenii cred că Domnul a avut nevoie de părtăşie. Dar  această afirmaţie nu are un fundament biblic. Faptul că Dumnezeu există în Trei Persoane, concept dezvoltat mai târziu de Biserica primară, sub numele de Trinitate, înseamnă că nu a fost vorba de singurătate, sau de lipsă de părtăşie înainte de creaţie.

Un alt aspect al puterii lui Dumnezeu este cel al spaţiului şi timpului. Omnipotenţă însemnă că Dumnezeu nu are dimensiune sau mărime spaţială şi este prezent în fiecare punct din spaţiu cu întreaga lui Fiinţă şi în acelaşi timp Dumnezeu se manifestă diferit în spaţii diferite.[9] Dincolo de geneza, universul nu s-a născut şi exista doar în mintea lui Dumnezeu. El era singur şi totuşi nu era neînsoţit. A poruncit şi universul a apărut  ex nihilo. În istorie, universul material se conformează poruncilor lui Dumnezeu şi apele potopului, turnul Babel, urgiile din Egipt, sau cazul prorocului Ilie hărănit de corbi, toate  ne demonstrează ascultarea de voinţa divină.[10]   Dumnezeu este suveran al istoriei. Coroana creaţiei este omul, care este plăsmuit după chipul şi asemănarea  lui Dumnezeu. (Gen.1:26). Dar  omul  cade în păcat, şi Dumnezeu promite răscumpărarea  (Gen 3.15). El  aduce pe scena istoriei pe Avraam, din care descinde  poporul evreu, urmează cucerirea ţării promise, dar datorită neascultării asistăm la căderea în robie a Regatului de Nord, (720 î.d.C.)[11]. Nici un împărat din Nord nu a ascultat de Domnul. Istoria îşi urmează cursul. Regatul din Sud, tot datorită neascultării de Dumnezeu cade şi el în robie în  587 î.d.C. Deşii au existat şi reforme religioase în timpul împăraţilor din Sud, ele nu au avut vigoarea necesară pentru a salva poporul evreu.  După exil şi sclavie, urmează repatrierea sub stăpânirea lui Cir, reconstrucţia Templului, rezidirea Ierusalimului, sub Nemia şi Ezra, iar apoi cel mai important eveniment, aducerea pe scena istoriei a lui Mesia, (Mat.1:18-25). Toate aceste evenimente istorice  sunt evidenţe ale suveranităţii lui Dumnezeu, întărite în Noul Testament de Învierea lui Cristos. (Rom.1:4). [12] Biserica primară trece prin numeroase persecuţii, până în 312 când se uneşte cu Statul, dar  deşi istoria bisericii şi umanitatea  au finalitate abia  în escaton,  persecuţia este în general o permanenţă în viaţa bisericii adevărate. Cristos a promis că va judeca lumea după dreptate şi Cuvântul Lui se va împlinii (Iuda. 1:15). Creaţia este un fapt real, acest lucru înseamnă că există un Creator, iar universul vizibil este rezultatul  creaţia Lui.  Omul este coroana creaţiei şi se află în centrul  scopului Său, pentru că doar acest este singura fiinţă biologică vie, cu suflet viu,  care poate să înţeleagă  conceptul creaţiei. Dumnezeu informează pe om despre zidire, pentru că altfel omul de un unul singur nu l-ar fi descoperit niciodată pe Creator.[13]  Revelaţia vine de sus, dinspre Dumnezeu spre om, iar a încerca să inversezi sensul revelaţiei, descoperi altceva, dar în nici un caz pe Creator. Logica bunului simţ ne îndeamnă la credinţă.

Dumnezeu  a creat universul material şi spiritual. Chiar dacă omul nu recunoaşte El are dreptul de proprietar absolut de a conduce toate lucrurile. (Mat 20:15); (Rom.9:20 şi urm). Dumnezeu îşi exercită această autoritate în tot universul.(Ef.1:11)[14]. Pretenţia omului de a stăpânii şi a controla nu este justificată, fiindcă nu respectă mandatul dat de Dumnezeu, iar acţionând sub această formă intră în conflict cu stăpânul de drept care este Dumnezeu. Din păcate  fiinţa umană este posesoarea unor sensuri şi valori pe care nici nu le creează nici nu le controlează. Aceste valori au fost primite, iar omul a fost doar delegat să administreze aceste valori. Viaţa spirituală întunecată a omului îi arată adevărata natură de fiinţă creată căreia i se pretinde închinare. Mai mult omul nu poate să răspundă la cele mai esenţiale întrebări. Cu toată împotrivirea sa, el este împins  de întrebări chinuitoare precum: Ce fel de viitor are fiinţa umană, cine este omul de fapt, care este destinaţia sa ca şi specie.[15] 

Teologii abordează conceptul de omnipotenţă al lui Dumnezeu. Este un subiect fascinant, dar o temă care se găseşte într-un permanent conflict cu autonomia omului. Origen  vorbeşte despre Dumnezeu ca de tainic, nepreţuit, dinamic, peste toate lucrurile. El respinge distincţia dintre generozitatea lui Dumnezeu şi „demiurgul” ca şi creator al lumii. Pentru Origen Dumnezeu este Unul şi acelaşi atât în Vechiul Testament cât  şi în Noul Testament.[16]  Capacitate Sa nu este circumscrisă doar la ceea ce înţelegem noi în universul fizic limitat. Sfântul Vasile  a avut dreptate când a spus că puterea lui Dumnezeu este reală nu numai în ce priveşte lumea de acum, dar şi pentru a modela o mulţime nesfârşită de lumi. Teismul biblic clarifică  această doctrina a posibilităţilor. Puterea lui  Dumnezeu este o putere conştientă, rezultantă a unei minţi raţionale, ea nu este nicidecum o putere oarbă.[17]  De fapt în mod logic şi în realitate nu poate să existe forţe oarbe care să nu fie controlate. Deasupra aşa numitelor forţe impersonale, trebuie să existe o persoană care sa le poată controla. În teologia reformată, dacă Dumnezeu nu este suveran peste întreaga creaţie, El nu este suveran nicidecum. La fel se poate spune şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu. [18] Acest lucru este adevărat şi scoate în evidenţă importanţa conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu.

Aşa cum am amintit Henry abordând conceptul de Suveranitate al lui Dumnezeu interacţionează cu alţi teologi. De fapt Henry se află pe o poziţie de apologet. El critică teologii liberali care fac o teologie nebiblică. Henry opune acestor idei liberale citate din Scriptură.  Pentru Emill Brunner Dumnezeu înseamnă altceva. „El nu poate să facă totul, şi pe concepţia biblică sunt grefate noţiuni neoplatonice, dionisiace ca : atot-Fiinţei, atot-existenţei, sau Unului-Tot.”[19] Cu alte cuvinte Brunner percepe în mod deliberat un Dumnezeu diferit faţă de Dumnezeul din Scriptură. De fapt Brunner lucrează cu elemente filozofice, în detrimentul unor termeni cu ajutorul cărora poate definii o persoană, ca în final cu ajutorul lor,  omul să aibă posibilitatea să construiască relaţii. Totuşi Brunner observă  că: „teologia medievală şi de după reformă,  aşează puterea lui Dumnezeu nu la începutul şirului atributelor divine ale lui Dumnezeu, ci la sfârşit”.[20] Acest aspect al inversării ordinii atributelor divine depărtează omul de o percepţie corectă  a Creatorului. De asemenea pentru Brunner  tăria lui Dumnezeu înseamnă aplicarea acestei puteri doar deasupra a ceva ce Dumnezeu a plăsmuit. El este liber să păstreze cursul, determinarea, să facă minuni, sau să nimicească  zidirea. Dar el neagă că Dumnezeu este prin realitatea lui omnipotent. „Dumnezeu nu este în Sine Cel Atotputernic.”[21]  Henry apreciază verdictul lui Brunner ca şi straniu. De fapt această perspectivă are o puternică tentă liberală la modă în gândirea secolului XX. Astfel: „o concepţie  neraţională, neagă întotdeauna înţelegerea metafizică obiectivă despre Dumnezeu, şi îl stopează pe Brunner să demonstreze omnipotenţa inerantă a lui Dumnezeu”.[22]

  Părinţii patristici sunt mult mai aproape de realităţile Scripturii. Sursa teologiei lor este Biblia şi nu ideile altor  teologi. Origen comunică că Dumnezeu este Prim ca Tată, dar se revelează pe Sine şi lucrează prin Logosul care este Isus Cristos, ce este Personal şi coautor cu Tatăl. Deşii el recunoaşte divinitatea Fiului felul în care foloseşte unele expuneri indică o subordonare.[23] Asemenea tendinţe de subordonare se regăsesc din păcate  şi astăzi când doctrina Trinităţii este clarificată şi acceptată în cercurile teologice,  dar în marea masă a credincioşilor este în cele mai multe cazuri puţin cunoscută, sau aprofundată. Într-o serie de discuţii persoana Duhului Sfânt este neglijată aproape complet. „Toma D’Aquino face distincţie între potenţia absolută exercitată sau nu,  legată de intervenţia Sa miraculoasă  şi potenţia ordinata care este exercitată în mod voluntar. Din punct de vedere  biblic puterea absolută a lui Dumnezeu este revelată în: creaţie, răscumpărare şi judecată”. [24] Scriptura ne descopere că întreaga  istoriei a omenirii este sub Suveranitatea lui Dumnezeu. Nu se poate imagina un Dumnezeu puternic care să nu poată intervenii în creaţia Sa la nivel atomic şi molecular, sau în astrofizică controlând naşterea şi moartea stelelor. Mai corect Dumnezeu este deasupra lor, dar în acelaşi timp El intervine în cele mai intime procese fizice sau spirituale. El intervine în istoria umanităţii şi chiar dacă lumea se degradează moral, Dumnezeu îşi duce la îndeplinire planurile, iar în final urmează judecata.  Pike argumentează faptul că neputinţa lui  Dumnezeu de a comite păcate, sau de a duce în ispită           ( Iacov. 1:13), trebuie privită ca o realitate necesară, iar acest lucru se poate spune numai despre Yahweh, pentru că El are statutul de Dumnezeu. A declara că Dumnezeu păcătuieşte este un dezacord raţional. Dar Iacov îl are în vedere pe Dumnezeul cel viu care este o Fiinţă şi nu se referă la o divinitate la modul general.[25]  Biblia ne spune faptul că nimic întinat nu va intra în cetatea sfântă,  în Ierusalim (Apoc 21:27).  Cerul  nu este aşa cum  ne imaginăm noi că ar trebuii să fie. Multe din imaginile biblice sun simbolice. Eroare fundamentală în desfăşurarea procesului teologic este faptul că noi dorim un  Dumnezeu care trebuie să fie schimbător, similar cu universul pe care L-a creat, univers perceput de simţurile şi aparatele noastre, dar  universul de acest gen, şi Creatorul  lui sunt altfel prezentate  în Scriptură. (Evr.1:10-12) ; (Ps.102:25-27).[26] De asemenea  a reduce pe Dumnezeu la nivelul cunoaşterii umane, înseamnă a nega statutul de Dumnezeu, fapt ce reprezintă  un păcat.

Se produce în mod deliberat confuzie între voinţă şi putere, care este o pervertire a Scripturii. Unii neagă în mod intenţionat orice distincţie dintre ele.[27] În cele mai multe cazuri oamenii nu au nici măcar voinţă, cu atât mai puţin putere, de a face binele, lucru dovedit începând cu prima pereche de oameni. Suveranitatea lui Dumnezeu era odinioară o expresie înţeleasă de oricine. Ea se folosea în mod curent în literatura religioasă, era o temă frecventă prezentată de la amvon. Astăzi însă a menţiona Suveranitatea lui Dumnezeu, înseamnă în multe părţi, şi biserici să vorbeşti într-o limbă neştiută”.[28]  Dumnezeu este alungat tot mai mult, în afara domeniilor noastre de activitate chiar şi de către credincioşi. O lume tehnologică  şi puternic informatizată  separă universul fizic în care operează omul de Creatorul ei. Acesta este un alt aspect al   păcatelor din secolului XX.

 Destinul omului este un mod de atitudine şi exercitare a suveranităţii lui Dumnezeu. Isus şi Iuda sunt două dintre  exemplele cele mai elocvente. (Ef.1:4-5;  Mat.26 :24). Biblia ne vorbeşte despre libertatea de a hotărî a  omului, începând de la Adam şi mai departe. În Deutr. 30:15-20, omul poate alege viaţa sau moartea şi istoria se derulează în acest fel. Omul trăieşte viaţa într-un permanent proces de alegere. Furca edenică este ceva foarte actual. Dar Dumnezeu în  suveranitatea Sa, permite să lase fiinţele spirituale şi fiinţa umană răzvrătită, căzută în păcat, să aibă posibilitatea de a decide destinul.[29] În mod fatal alegerea este în majoritatea cazurilor o alegere continuă spre rău. Spre deosebire de Satan şi îngerii căzuţi,  doar omul care e singura fiinţă răzvrătită cunoscută de noi, are posibilitatea să se întoarcă spre Creator. Pasajul din  Apoc.3:20 „Iată eu stau la uşă şi bat” nu e o nepotrivire. Respingerea lui Mesia de către poporul  evreu, chiar dacă apare ca şi contradictoriu, este o consecinţă a posibilităţii omului de a alege. Toată creaţia, microuniversul şi macrouniversul, poartă în sine amprenta celui care a creat-o.  Dumnezeu este suveran, El ar fi putut atrage imediat atenţia oamenilor asupra “stelei” în momentul naşterii Mântuitorului dar nu a făcut-o. El oferă favorurile după dorinţă. Dumnezeu l-a înzestrat pe Metusala cu o vigoare care l-a făcut să depăşească existenţa oricărui contemporan al său. Dumnezeu i-a dat lui Samson forţă fizică aşa cum n-a avut nici un alt om pe pământ.[30]. Înzestrarea omului cu putere şi calităţi deosebite de către Dumnezeu, obligă pe om şi la o responsabilitate  care deseori este deseori neglijată.

Persoanele care compun Trinitatea, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul  şi Dumnezeu Duhul Sfânt,  exprimă omnipotenţă înainte de creaţie. Creatorul are puterea absolută de a fi Dumnezeu însuşi atât în mod interior cât şi exterior. Numai aşa este posibilă  consumarea escatologică  a lucrurilor viitoare. „El este în Sine – intra se – cum  spun teologii latini. Dumnezeu omnipotent este liber să creeze, să păstreze, să răscumpere şi să  judece”.[31] Henry nu este de acord cu tot felul de combinaţii pe seama suveranităţii lui Dumnezeu, sau că  ideea de putere al lui Dumnezeu este doar normativă. Posibilităţile lui Dumnezeu nu sunt ireale ci absolute. La  fel puterea lui Dumnezeu nu este o metaforă, ci un atribut care Î-l defineşte pe Dumnezeu.

Barth afirmă că dacă  puterea lui Dumnezeu este  o puterea autentică, atunci şi puterea oamenilor este tot o putere reală, deci este puterea lui Dumnezeu, iar noi nu trebuie să zeificăm nebuneşte mediul, istoria sau destinul. În contrast, Crezul Apostolic vorbeşte despre  Dumnezeu Tatăl Atotputernic.[32] El merge mai departe şi atacă conceptul de libertate.  Bart  ajunge la concluzia că puterea Lui Dumnezeu este deopotrivă cu libertatea Sa.  Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dumnezeu este a se, dar asietatea Lui nu este independenţă vidă. Revelaţia lui Dumnezeu  este descoperirea Domniei lui care înseamnă autonomie, ontică şi noetică. Autodeterminarea terestră este redusă. „Noi  nu suntem liberi să ascultăm Cuvântul dar nu avem puterea  să facem binele cu atât mai puţin să ne mântuim.” [33] Se face deosebire între natura lui Dumnezeu şi acţiunile Lui nu în termenii substanţei, ci a identităţii Sale personale. Barth observă faptul că mărturisirile de credinţă considerau suficient sa-I atribuie Lui  Dumnezeu  singurul atribut al omnipotenţei. Puterea Sa nu operează într-un scenariu creat de om şi chiar dacă acesta este credincios, nu înseamnă că ruga  este ascultată, dar importantă este înţelegerea voinţei Sale. Istoria ne indică faptul că puterea Lui Dumnezeu  nu s-a interpus întotdeauna pentru izbăvirea poporului Său, fiindcă citim, cum oameni credincioşi au experimentat suferinţa şi moartea  ( Evr.11:36-37).[34]  A spune că planul iniţial al Creatorului a fost zădărnicit de păcat, înseamnă a-l detrona pe Dumnezeu şi al priva de atributul omnipotenţei. El este suveran în toate atributele Sale, în exercitarea puterii Lui,  aşa cum voieşte El , când voieşte şi unde voieşte.  Faptul aceste este mărturisit pe fiecare pagină a Scripturii.[35] A trăii prin credinţă însemnă  a accepta acest lucru împotriva tuturor evidenţelor contrare.   Dar noi prin neascultare am adus lui Dumnezeu o ofensă atât de mare, încât era necesară moartea Fiului Său pentru a o reabilita. Crucea este o mărturie pentru demnitatea lui Dumnezeu şi ofensa infinită pe care o aduce păcatul.[36]  Domnul este suveran  asupra vieţii biologice şi asupra vieţii veşnice a fiinţelor pe care le-a creat. În cazul acesta suveranitatea este legată de lucrarea Sa răscumpărătoare.  Credinţa este un dar de la Dumnezeu destinat omului, care în multe cazuri îl refuză, acceptând în locul lui surogate.

Spre deosebire de puterea lui Dumnezeu orice altă forţă este o putere creată. Se are în vedere puteri delegate unor persoane. Toate puterile potrivnice lui Dumnezeu, sunt puteri create, care ulterior au devenit nesupuse. Răzvrătirea îmbracă cele mai variate forme, contând din partea omului pe necunoaşterea Scripturii  sau neascultare. Noţiunile presupuse ale filozofiilor seculare  re-modelează universul pentru a se potrivii unor modele panteiste, idealiste, sau naturaliste care oglindeşte atracţia omului căzut de a se învrednici pe sine cu autonomie. Istoria religiilor eretice ne arată cum fondatorii acestora îşi gândesc propriile preferinţe asupra lumii reale, şi joacă rolul creatorului universal. Ei neagă atributul dumnezeiesc şi atunci puterea lui Dumnezeu poate fi corelată cu cele mai absurde contradicţii. Proroci, cristoşi mincinoşi, întemeietorii de secte, operează în timpurile prezente, furând slava lui Dumnezeu. Pericolul ca omul să se închine altei persoane nu lui Dumnezeu a fost şi este deosebit de acut. Dacă transferăm puterea, veneraţia şi lauda care aparţin doar lui Dumnezeu, unor puteri mai mici, stele, sau conducători, noi pregătim de fapt, conştient sau inconştienţi, calea pentru închinarea în faţa Diavolului.[37] Nici cele mai „luminate minţi” nu scapă de această capcană.  Dar poziţia lui Barth, este una contestabilă. Pentru Barth, Dumnezeu se descopere într-o supraistorie, ce nu este accesibilă muritorilor de rând. Henry îl critică pe bună dreptate.

 Carl Henry, în Notes on the Doctrine of God, o lucrare precedentă,  arată cum credinţele păgâne şi filozofia seculară au înclinaţia de a concentra personalitatea şi suveranitatea lui Dumnezeu, optând doar pentru una dintre ele, dar niciodată pentru ambele. [38]     În mod logic nu poţi despărţii o persoană de caracterul şi atributele sale. A încerca să faci acest lucru înseamnă a diviza personalitatea lucru ce este inacceptabil. Este un nonsens. De fapt  tendinţa de polarizare a personalităţii şi suveranităţii lui Dumnezeu, este refuzul de a te supune autorităţii Sale. Pentru unii idealişti posthegelieni, spiritul  absolut cuprinde tot ce este valoros în personalitate, deşi  spiritul însuşi nu este personal, ci mai degrabă „suprapersonal” El transcede totul: unitatea, (Plotin), substanţa, (Spinoza),  spiritul, (Hegel). Absolutul transcendent nu poate fi identificat cu o modalitate specifică fiinţei. Deşi se exprimă în şi prin finit, nimic din ceea ce este limitat nu poate expune natura fundamentală a transcendentului.  Definirea termenilor este importantă. Termenul „ Absolut” are diverse sensuri în reprezentările necreştine ale lui Dumnezeu. Uneori Absolut înseamnă a sta într-o totală imperfecţiune şi imposibilitate de comunicare cu altceva. Absolutul lui Hegel a fost înţeles ca o culminarea universului; omul devenind tot mai conştient de sine, a reprezentat tot mai mult absolutul. Astfel omul tinde să devină dumnezeu. Dar personalitatea nu se opune unui tip superior de inteligenţă, ci din contră lipsei de inteligenţă. Problema este dacă Absolutul are conştiinţă şi direcţionare de sine, iar a-i nega personalitatea este un non sens.  Dumnezeu nu se poate contesta pe Sine, nu poate să mintă să păcătuiască, nu poate fi înşelat. Dumnezeu nu poate muri. Teologia creştină a asociat corect aceste aserţiuni cu omnipotenţa Sa. Restricţia este în această situaţie o neputinţă raţională. A postula o imposibilitate logică duce la o turnură reprobabilă. Rezultatul neacceptări lui Dumnezeu este refuzul supranaturalului şi în final declararea omnicompetenţei umane[39]. A direcţiona slava lui Dumnezeu spre om altceva sau altcineva presupune fraudă umanistă, o închinare satanică. Toate posibilităţile de atestare şi exprimare a Fiinţei lui sunt reale, spune Barth. Dumnezeu îşi păstrează suveranitatea asupra lor pentru judecata viitoare. În final El  va determina  făptură umană caracterizată de  mândrie şi pe Satan să accepte că numai Dumnezeu stăpâneşte peste toate realităţile şi posibilităţile, fizice (potenţia), morale (potestus) şi legale. Revelaţie lui Dumnezeu se realizează  şi prin lucrările Lui maiestoase.[40] Este obligatorie o credinţă în ceea ce spune Biblia pentru a fi liberi. Credinţa în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu va elibera Biserica de decăderea pragmatismului, a mondenităţii şi a spiritului lumesc.[41] Credinţa curată în Dumnezeu va păstra şi va întării biserica în momentele de persecuţie şi nu numai.  Cristos se roagă Tatălui să păzească ucenicii Săi, nu săi scoată afară din lume (Ioan17:11).[42] „O dimensiune frapantă a păstrării noastre de către Dumnezeu este că nu suntem feriţi de pericol ci păstraţi în mijlocul lui”.[43]  Este important să ne recunoaştem şi acceptăm statutul  de copii ai lui Dumnezeu, dar situaţi în realitatea unei lumi răzvrătite împotriva Sa. Dumnezeu există într-o ordine fundamentală diferită faţă de creaţiune. Diferenţa dintre Dumnezeu şi noi este mult mai mare ca dintre soare şi făclie, sau globul terestru şi o încăpere.[44]  Cartea lui Iov,  ar fi cea mai înclinată să pună în dispută suveranitatea lui Dumnezeu, dar ea întrebuinţează expresia de atotputernic cu referire la Dumnezeu, în mod mai repetat decât alte scrieri ale Vechiului Testament.[45]

Omnipotenţa divină este sinonim cu Suveranitatea lui Dumnezeu.  Acest atribut le cuprinde, le însumează pe toate celelalte. Suveranitatea lui Dumnezeu este o consecinţă a puterii Sale. Dumnezeu este spirit infinit şi perfect. El  este liber, atemporal, nu are dimensiune spaţială. Nici un fizician nu poate să înţeleagă aşa ceva. La porunca Lui universul  a venit în fiinţă din nimic.  Părtăşia exista  şi înainte de creaţie, în Trinitate, dar Dumnezeu în dragostea lui  a dorit să aibă părtăşie  cu omul. Specia umană nu poate să răspundă la întrebări esenţiale de genul : de unde venim, cine suntem, care este viitorul, destinaţia şi scopul nostru. Refuzând adevărul relevat de Creator, omul va sfârşi într-o spirală a disperării. Fiinţele care s-au răzvrătit sun fiinţe create. Toate încercările  de a găsi răspunsuri în altă parte sunt sortite eşecului. Nu avem puterea de a limita suveranitatea lui Dumnezeu nici măcar în cuvinte. El este atotputernic şi face tot ce vrea. Păcatul este o ofensă la adresa Lui, dar păcatul şi răul din lume nu-I limitează suveranitatea. În  puterea  Sa pune în aplicare planul de răscumpărare a umanităţii prin Cristos şi fiind suprem l-a dus la îndeplinire. Forţele rebele nu se pot împotrivii. Suveranitatea lui Dumnezeu a păstrat poporul evreu şi Biserica de-a lungul veacurilor prin cele mai grele persecuţii. Când au abordat conceptul de omnipotenţă divină, părinţii patristici, sfântul Vasile, Origen, Thoma d’Aquino, au fost mult mai aproape de adevărul Scripturii. În opoziţie, filozofi ca Plotin, Spinoza, Hegel, au căutat răspunsuri în zona absolutului impersonal şi au sfârşit în erori filozofice. Pe de altă parte teologii liberali ca Pike, Brunner, Barth, nu au nici o justificare. Henry le critică punctul de vedere liberal. Ei operează cu adevăruri biblice spuse doar pe jumătate, ignorând în mod deliberat pasaje din Scriptură şi ca rezultat  dezvoltă teologii false conduşi de propriile interese şi vanităţi. Henry se luptă cu ei pe bună dreptate, deşii parcă le prezintă prea mult ideile. Henry  le  opune  citate din Scriptură. Argumentele biblice aduse în favoare omnipotenţei divine sunt mai mult decât suficiente. Henry a  aprofundat conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu  şi este unul dintre puţinii teologi care este  biblic, El  care atacă filozofia ateistă şi teologia liberală. Legat de acest concept ne-am propus să studiem alte două atribute divine indispensabile puterii lui Dumnezeu.

Concluzie

Dumnezeu este definit ca spirit infinit şi perfect. Biblia ne prezintă un Dumnezeu veşnic, etern, neafectat de trecerea timpului sau de dimensiune spaţială. Analizând aceste calificative ale lui Dumnezeu Henry, ne pune în faţă condiţiile necesare a  Suveranităţii. Nu se poate imagina Suveranitatea lui Dumnezeu condiţionată de timp sau spaţiu. În momentul în care omul refuză adevărul revelat de Dumnezeu, el nu va progresa spiritual ci se va adâncii în crize spirituale şi morale. Păcatul este o realitate în viaţa terestră, el este o ofensă adusă lui Dumnezeu, dar prin apariţia păcatului în lume el nu limitează Suveranitatea lui Dumnezeu. Cei care s-au răzvrătit au fost fiinţe create, îngeri care au căzut şi  care l-au înşelat şi pe om. Ele au generat o forţă distructivă în univers dar Dumnezeu ca Suveran a păstrat poporul evreu şi Biserica prin cele mai grele persecuţii şi o va păstra până la împlinirea istoriei. Dacă trecerea timpului marchează ireversibil fiinţa umană,  în contrast Dumnezeu nu a fost este şi va fi, ci El este. Suveranitate lui Dumnezeu iese în evidenţă şi sub acest aspect.

Bibliografie :

Thoma de Aquino, Summa Theologiae (Despre Dumnezeu).  Opere 1. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1997

MONTGOMERY  JAMES    BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”

Henry F. Carl , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5.

Kay  Arthur,    NUMELE LUI DUMNEZEU, P. O. BOX 182218  CHATTANOOGA, U.S.A.

R.C. Sproul, Doctrinele Harului,  Esenţa Teologiei Reformate, Editura Multimedia Arad. 2002

Tozer Aiden Wilson   Cunoaşterea Celui Preasfânt Editura  Logos 1996 Cluj

Alister E.  McGrath, Christian Theologic an Introdution,  1. Theology Doctrinal Introduction  1.Title BT 65.  M34 . 1994.

Arthur W. Pink,  Suveranitatea lui Dumnezeu,  Editura “ LOGOS” Cluj. 1995.

GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY

John H. Walton, Diagrame şi Tabele Cronologice ale Vechiului Testament, Editura LOGOS  1993.

Henry M. Morris, Creaţionismul Ştiinţific Copyright, 1974,  Creation – Life Publisher,  Societatea Misionară Română 1992,

Thiessen Clarence Henry,  Prelegeri de Teologie Sistematică  Revised edition copyright 1979 by  Wm  B Eerdmans Publishing Company, 

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol  1.

Louis Berchof,  The Hstorical of Christian Dctrines, Printed and Bound in Great Britain by Biddler Ltd. Guildford and King’s Lynn. Reprinted 1997.

Sfântul Vasile, Hexaemeron, Omilia.1.în  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5

Emill Brunner,  The Cristian Doctrine of-God, pag 248. în  Henry,  Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5.

Pike, Omnipotence and God’s Abiliti to Sin, pag. 208, în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.

Charles Hodge, SZSTEMATIC THEOLOGY, vol 1. Introduction, partea 1  Theology,

Iosif Ţon , Să ne cunoaştem Crezul, Editura „Cartea Creştină Oradea” 1998.

Bart  Church Dogmatics, II, /1, pag 170. în Henry  Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5

Jojn Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare,   Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999.

Henry, Notes on the Doctrine of God ,pag 92-102. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5.

Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul, , Editura  „AGAPE”   Făgăraş  copyright 1997,[1] Boice Fundamente ale Credinţei Creştine  

Erickson  Millard J,   „Teologie Creştină”  vol 1  

Ardelean Viorel