Dumnezeu posedă atribute sau calităţi care ţin de natura Fiinţei Sale. Ele sunt comunicabile sau netransmisibile. Atributele comunicabile sunt gândite în sensul că le experimentăm şi noi dar la niveluri mult inferioare. De exemplu Dumnezeu este imuabil, neschimbător pe când omul este o fiinţă care se schimbă.[1] Acesta este un atribut necomunicabil pe când sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă  şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi.[2] Atotexistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa[3]  Dumnezeu este infinit în raport cu spaţiul şi cu timpul. El este acela care a adus în existenţă materia, energia, spaţiul şi timpul. Datorită naturii Sale Spirituale şi datorită faptului că noi gândim în termeni spaţiali este ceva greu de priceput.[4] Dumnezeu este atât imanent cât şi transcendent prin însăşi realitate Sa [5]. În Isaia 57 şi Fapte 17, Biblia ne vorbeşte despre imanenţa şi transcendenţa  Creatorului. Pavel la Atena afirmă atât imanenţa cât şi transcendenţa lui Dumnezeu. (Fapte 17: 24-28 ).[6]  Dumnezeu este pretutindeni. (Ieremia 23: 23-24 sau Psalmul 139: 7-10)[7]  Aşa cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză”  Afirmaţia  Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14), se compară cu Eu Sunt  din învăţăturile lui Hristos despre Sine. (Ioan 8: 58).[8]

Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forţa impersonala, ci este un Dumnezeu personal[9]. Personalitatea Lui este demonstrata prin calităţile  ce le poseda:  conştienta de sine (Exod. 3:14),  auto-determinare (Efeseni 1:11).  Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),  inteligenta (Fapte 15:18),  scop (Isaia 14:26-27),   acţiune (Ioan 5:17),  libertate (Efes. 1:11),  sentimente (Ioan 3:16)  voinţa (Ioan 6:38-39). 

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se împart in doua categorii:  (1) naturale sau legate de măreţia Sa,  (2) morale sau legate de bunătatea Sa. 

Din atributele naturale fac parte:  atotputernicia (Apuc 19:6),  atotştiinţa (PS. 147:5), 
atotprezenţă (Ps. 139:7-10),  veşnicia (Duet. 33:27),  infinitatea (PS. 147:5)  imutabilitatea sau neschimbarea (Iacob 1:17; PS. 33:11). 

Din atributele morale fac parte: sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),   neprihănirea (Ps. 11:7),  dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),   harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  mila (Efes. 2:4). 

Din veşnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt (Matei 28:19). Aceste trei persoane sunt absolut egale in esenţa, iar aceasta esenţa există nedespărţita, simultan si etern.

Dintre atributele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu omul iese în evidenţă cel mai mult atributul dragostei deşii ele sunt în esenţă egale şi chiar dacă în gândirea umană există puncte de tensiune între ele noi trebuie să le acceptăm Ne este greu să împăcăm şi să acceptăm bunătăţi lui Dumnezeu cu cel al mâniei Sale.

 Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu sunt două concepte  care există într-o permanentă  tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece  sunt o caracteristică  a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat  a urca peste, sau a traversa un obstacol. Sensul religios al transcendenţei este acela  că Dumnezeu e „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.[10] Este sugerată ideea de separare a unei persoane, de ceva, sau cineva de care a fost apropriată cândva. Transcendenţa lui Dumnezeu pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile Sale, bune sau rele, întrucât El este un spirit ce există independent prin Sine însuşi.[11] Disputele    s-au purtat atât pe terenul  teologiei cât şi al filozofiei. Transcendenţa a fost căutată în toate direcţiile posibile. Astfel avem Transcendenţa spre Început, Transcendenţa în Sus, Transcendenţa în Afară (circumferinţă), Transcendenţa spre Sfârşit, Transcendenţa spre Înăuntru, (centru), Transcendenţa în Adâncime, (temelie), Transcendenţa în Cerc.[12]  Dar  transcendenţa  are o singură direcţie şi vine de Sus, din contră ea nu trebuie să fie căutată, pentru că Dumnezeu  a iniţiat-o. Istoria filozofiei este plină de prezentări   ale transcendenţei şi ale imanenţei, aflate într-un permanent conflict teologic şi care  uneori indică  o adaptare  a acestor concepţii  la o modalitate anume de gândire. Accentul greşit  aplicat conceptului de transcendenţă,  şterge semnificaţia Dumnezeului creator în lumea naturală. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu conceptul de imanenţă divină radicală, care erodează  diferenţa  dintre finit şi infinit. Conceptele şi aşa tensionate, duse la extreme creează pericole în gândirea teologică.  Naturaliştii  au respins în mod  necritic pe Dumnezeul Bibliei. De asemenea  descrierile foarte vagi ale prezenţei şi providenţei divine în univers, natură şi istorie au caracterizat concepţia precreştină seculară  şi concepţia post-iluministă. Hegel a căutat să învingă această imprecizie, dar cu un foarte mare preţ pentru reprezentările biblice”.[13] Eroarea a constat în refuzul de a accepta revelaţia din Scriptură. Biblia dă o imagine clară despre prezenţa lui Dumnezeu, în ambele ipostaze. Prin imanenţă înţelegem prezenţa şi puterea Lui care pătrunde totul în creaţia Sa.[14] Dumnezeu este prezent oriunde, în orice loc, în orice proces, în sensul că le poate controla. Dumnezeu se implică în creaţia Sa şi în mersul istoriei.  El  poate fi prezent pentru a susţine, a pedepsii, a binecuvânta. (Amos. 9:14); (Col.1:6).  Omul poate să  perceapă şi să-şi reprezinte doar  în mod subiectiv mediul înconjurător. În psalmul (102:25-26), avem dovezi din Scriptură, despre contraste între lucrurile pe care noi le credem permanente, pe de-o parte şi ce crede Dumnezeu despre ele pe de altă parte.[15] De asemenea percepţia omului este întunecată din pricina căderii în păcat, iar Biblia ne declară  orbi spirituali. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Dumnezeu este văzut ca „deasupra lumii” prin faptul că este Creatorul, (Fap.4:24), păstrătorul (2.Petru.3:5-7) şi conducătorul ei    (Apoc.10:5-7). Nici o prezentare a  conceptului de transcendenţă şi  imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul  omului. “Transcendenţa şi imanenţa sunt atribute  pe care le posedă  doar Dumnezeu”. Politeismul se împodobeşte în mod gratuit cu atribute ale divinităţii. Zeii inventaţi şi imaginaţi de om, posedau aceste atribute doar la modul teoretic. Dumnezeul adevărat a făcut de ocară zeii Egiptului, în spatele cărora se camuflau forţele demonice. Dumnezeu este singura  sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de  profeţii evrei. Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, încarnarea Logosului, toate acestea presupun transcendenţa divină  (Ioan 1:14).  Crezuri teologic ale Bisericii primare afirmă  acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare transcendentă a lui   Dumnezeu. [16]  Dumnezeu  a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt,  să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare. Astfel Moise devine modalitatea prin care Dumnezeu dă  Legea poporului Israel (Ex.20:1-17).  În  perioada lucrării lui Cristos,   sunt prezentate   trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său (Marc 1:10), Sursa autoritară şi ultimă a mesajului este şi rămâne Dumnezeul transcendent ( Gal.1:11).[17] Oamenii chiar dacă acceptă conceptul de transcendenţa, îl caută în alte direcţie. Chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi  nu l-a găsit pe Dumnezeu.[18] În unele cercuri filozofice, conceptul de  transcendenţă era recunoscută doar  ca o limită misterioasă şi neexplorată a ştiinţei. Astfel s-a produs o mutaţie din domeniul spiritual, în cel fizic şi palpabil, datorită refuzul omului de a nu accepta lucruri pe care nu le înţelege. Transcendenţa  a ajuns să fie identificată cu posibilităţi mai largi ale umanităţii  şi cu o viziunea  subiectivă despre realitate. Toate refulările umane explică căutarea în acel dincolo.[19] Acel dincolo din universul filozofic nu este niciodată definit în mod corespunzător  şi nu are un punct de referinţă acceptabil. Dar prin această modalitate de căutare în direcţii total greşite se ajunge eventual în abisurile sufletului uman decăzut şi nicidecum la o rezolvare. Henry nu este de acord cu Pascal care  foloseşte termenul de „Dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul” Termenii în cauză nu coincid în nici un caz cu Dumnezeu din Scriptură.[20] Cele două concepte transcendenţa şi imanenţa divină,  aflate în tensiune din punct de vedere uman şi în armonie din punct de vedere al divinităţii, operează în lumea finită. Ele implică relaţii continue  dintre Dumnezeu  şi creaţia spaţio-temporală   Necredinţa unor teologi cu orientare liberală deformează cele două concepte. Bart are o viziune diferită şi greşită faţă de conceptele prezentate de Scriptură. „Conceptul de transcendent din scrierile sale timpurii trece dincolo  neoplatonism, ca şi dincolo  Augustin, sau reformatori”. La început Barth îl descrie pe Dumnezeu ca Suveranul suprem al lumii,  dar apoi el îl detaşează  de orice gândire şi experienţă umană şi spune că nu poate fi cunoscut sub aspect cognitiv. El neagă transcendenţa lui Dumnezeu, iar  misterul, atracţia, fascinaţia faţă de ceva la care omul nu poate să ajungă, nu înseamnă  şi credinţă. În ciuda respingerii seculare, doctrina transcendenţei continuă să  fie o atracţie puternică pentru  teologia şi filozofia modernă, dar nu orice prezentare a ei poate fi  acceptată,  ca iluminare constructivă a ordinii eterne. „Recuperarea sacrului, nu e neapărat un câştig total al teologiei biblice.”[21]  Şi în mediul creştin o interpretare greşită a textelor care ne vorbesc despre atributele lui Dumnezeu, lansează credinciosul pe o direcţie falsă, care la rândul ei va genera o închinare falsă. Această interpretare nu ţine în mod neapărat doar de perioada antichităţii sau a evului mediu.  Chiar şi post-modernismul modern, prin accentul său deformat pe revelaţia universală şi specială, a comprimat întru-n mod vulnerabil discuţia despre divinitatea transcendentă; teologia dialectică şi existenţială au  enunţat un „cu totul Altul”, S-a afirmat că descoperirea divină nu comunica nici o lămurire obiectivă valoroasă despre realitatea şi manifestare lui Dumnezeu, ci mai degrabă a deşteptat o atitudine de ascultare.[22] Biblia are pretenţia legitimă la o interpretare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Concepţia divină loveşte cu putere împotriva concepţiilor greşite  cu privire la transcendenţa şi imanenţa divină. Revelaţia Scripturi pune în controversă orice doctrină care nu este biblică a transcendenţei şi imanenţei divine. Ea respinge enunţurilor de tip „ca şi cum” pentru a eluda afirmaţiile neimportante despre divinitate din punct de vedere cognitiv.[23] Argumentele biblice sunt mai mult decât suficiente.  Biblia vine cu dovezi demne de crezare. 

Tensiunea dintre cele două concepte regăsite ca permanenţă la aceeaşi persoană creează presiune la nivelul înţelegerii umane şi generează numeroase dezbateri. Filozofii au forţat limitele impuse de Creator şi au căutat transcendenţa în diferite direcţii,  au găsit orice altceva, dar nu pe Dumnezeu. Acel Ultimul, nu este Dumnezeul din Scriptură. Henry critică aceste căutări greşite.   Transcendenţa şi imanenţa sunt atribute ale divinităţii  care nu se aplică şi omului. Biblia îl prezintă doar pe Dumnezeu posedând aceste calităţi. Negarea acestor atribute divine nu aduce beneficii spirituale, ci din contră omul se scufundă în abisurile necredinţei. Henry nu este de acord cu abordarea filozofică a conceptului de transcendenţă. El respinge conceptele impersonale de genul „Altul” în favoarea dumnezeului adevărat al Bibliei. Aceste două atribute sunt creionate în paginile Scripturii ca şi calităţi ale unui Dumnezeu Suveran.

CONCLUZII:

Un punct de tensiune în gândirea teologic sunt atributele imanenţei şi transcendenţei, aplicate simultan la aceeaşi persoană. Dacă există o armonie în sfera divinului, va exista doar o înţelegere limitată în sfera umanului şi va trebui să existe o acceptare a adevărului biblic. Filozofii au căutat transcendenţa în toate direcţiile, imaginând un dumnezeu al filozofilor, „absolutul”, „cauza primă”, concepte impersonale, etc. idei pe   care Henry le respinge, şi cărora el le pune în faţă Revelaţia prin Cuvânt ce afirmă că numai Dumnezeu posedă aceste calităţi. Din conceptul de Suveranitate al lui Dumnezeu derivă în mod necesar autoritatea Sa pe care o exercită în univers. Chiar dacă lumea este răzvrătită datorită păcatului în final autoritatea Lui va avea câştig de cauză. Libertatea umană este una derivată şi supus termenilor şi voinţei lui Dumnezeu. Henry atrage atenţia asupra pericolului la care se expune omul când nu se supune autorităţii lui Dumnezeu. În acesta zonă a libertăţii umane, Henry combate de fapt ideile umaniste, care înzestrează omul cu o libertate neîngăduită de Dumnezeu.  Avem implicaţii a le acestor atribute ale lui Dumnezeu ca Imanenţa  şi  Transcendenţa. Dumnezeu nu este limitat în a lucra în mod direct prin creştini sau necreştini pentru a duce la îndeplinire planurile Sale.[24]  De asemenea Dumnezeu poate  să folosească persoane şi organizaţii care nu sunt creştine pentru aşi îndeplini voia Sa hotărâtoare.[25] Ca şi oameni în postura de fiinţe create trebuie să apreciem tot ce a creat Dumnezeu[26], pentru că El ni le-a dat în stăpânire, nicidecum să facem abuzuri din aşa ceva ( defrişări masive, vânătoare în scopuri distractive, exploatarea resurselor doar pentru îmbogăţire, etc ). Avem posibilităţi nemăsurate de a învăţa din Creaţia lui Dumnezeu[27], şi de a pune în practică ce s-a descoperit.  Atributul Imanenţei presupune că El poate stabili puncte de conexiune în vederea cu oamenii necredincioşi în vederea refacerii relaţiei cu El.[28] Atributul Transcendeţie  presupune  faptul că deşi am primit mântuirea şi vom ajunge odată sus în cer niciodată nu vom cunoaşte cu adevărat imensitatea veşniciei şi a măreţiei Sale.

Bobliografie :

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6

Dicţionar Biblic, ” SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ”  Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Norman N, Geisler  Filozofia Religiei,

Dicţionar Biblic

GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY  

PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ  de Henry Clarence Thiessen

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1

Ardelean Viorel

[1] GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY   pag 162