Acest aspect al abandonării  divinului în   locul  unor puteri închipuite, impersonale, tot felul de energii cosmice,  minte universală, neantul, fiinţe extraterestre, sau materialismului imediat şi practic, nu este ceva nou în istoria omenirii.  Din momentul în care omul a vrut să îl alunge pe Dumnezeu din inima sa, inevitabil golul rămas trebuia umplut cu altceva, chiar dacă erau surogate, el în starea decăzută a acceptat aceste lucruri. Şi genul acesta de manifestare s-a perpetuat de-a lungul istoriei, de la început până în zilele noastre.  Au fost tot felul de filozofii, curente, erezii, dar care nu au nici o justificare în faţa lui Dumnezeu. De fapt ele nu au justificare nici în fața altor oameni dar nici în propriul eu, pentru faptul că Dumnezeu a pus în mintea omului conștiința care în mod automat  se pune în mișcare în funcție de gândurile și acțiunile omului. Este drept că ea poate fi pervertită, înăbușită, adormită,  moartă, dar omul este responsabil pentru acest lucru. Orice om poate face afirmația ce este bine și ce este rău și în mod automat se creează o scară de valori morale la care se raportează. Dar examenul final va fi în fața dreptății lui Dumnezeu.  În acest sens este foarte clar textul din Romani 1: 19-20, în care Cuvântul este fără echivoc.” Nu se pot dezvinovăți” De fapt păcatul esențial este acela de a muta accentul de pe Dumnezeu pe orice altceva. Acesta este păcatul idolatriei. De aici rezultă celelalte păcate, mândria, egoismul etc..

 „Iluminismul a fost o mişcare ideologică şi culturală antifeudală, a burgheziei în ascensiune, premergătoare a revoluţiilor burgheze din secolele XVII – XIX, în Europa, America de Nord , America  de Sud. Mişcarea militează pentru iluminarea maselor”.[1]  Ea a avut un impact major şi de multe ori benefic în domeniul economic şi social prin descoperirile ştiinţifice şi aplicarea lor de multe ori foarte rapidă în cotidian, dar în domeniul vieţii spirituale a fost un dezastru pentru că părăsind credinţa în Dumnezeu,  a mutat accentul pe om şi tehnologie, acesta considerându-se universului. Iluminismul  abandonează  relevaţia specială prin Cuvânt în interesul teismului filozofic. El neglijează revelaţia divină în favoarea cercetării empirice.(Descartes).[2] Filozofi şi teologi acceptă prezenţa imaginii unui Dumnezeu, dar mult deformată. Henry nu este de acord  cu postularea unui Dumnezeu ce are o putere limitată, sau cu postularea unui Dumnezeu rău voitor. Filozofii atei  încearcă să îmbine credinţa cu necredinţa, căutând o cale de mijloc. Voltaire, face speculaţii despre un Dumnezeu care a dat formă la o materie posibilă perpetuă,  dar care mai târziu s-a despărţit de metafizica creştină a creaţiei şi care afirmă contigenţa întregii realităţi.[3] Imaginaţia poate să determine concluzii greşite ale raţiunii, dacă nu stau pe un adevăr Ultim. Speculaţiile fără un fundament real pot continua. Descartes  afirmă că dacă  divinitate ar fi dorit, ea ar fi reuşit să populeze universul cu o infinitate de soiuri şi creaturi, deosebite de cele care se află actualmente, sau să creeze fiinţe care să nu existe în relaţie de  dependenţă faţă de El.[4] Se ajunge  astfel foarte uşor în domeniul ştiinţifico- fantastic. Este necesar să se facă menţiunea ca Domnul Isus Cristos a coborât jos pe un singur pământ pentru a salva omenirea din păcat  (Ioan 3:16). Biblia nu ne vorbeşte despre alte lumi în care a fost necesar un plan de răscumpărare în care să fie Implicat Fiul lui Dumnezeu. Problema este omul care s-a răzvrătit faţă de Dumnezeu. El refuză să accepte suveranitatea lui Dumnezeu, nu se supune autorităţii şi din păcate există tendinţe de acest gen şi în biserică, accentuându-se  mai mult calitatea de mântuitor, sau eliberator al lui Cristos în defavoarea conceptului de Domn.[5] Dorinţa de a depăşii propria condiţie, nesocotind poruncile, duce inevitabil la dezastru spiritual. Foarte adesea mulţi din cei care pretind că vor să cunoască pe Dumnezeu, nu vor să-L cunoască cu adevărat, ci sunt interesaţi de un dumnezeu a cărui putere o pot utiliza  în interese proprii.[6]  Între a pretinde şi dorinţa adevărată de al cunoaşte pe Dumnezeu este o distanţă mare. Un prim factor care depărtează omul de Dumnezeu este întoarcerea omului spre sine însuși. Așa a făcut de fapt Adam și Eva și au prăbușit întreaga rasă umană sub blestem. Alt factor care duce omul departe de Dumnezeu este mândria. Acesta este un drum bătătorit, iar primul care a păşit pe el  a fost Diavolul (Isa.14:12-15 Ezekil 28). Omul mândru  nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul  conduce peste orice şi pe oricine. Cu atât mai mult nu acceptă că salvarea lui  spirituală depinde de altcineva. Dar Biblia afirmă exact contrariul, credincioşii nefiind în stare să  contribuie cu nimic la mântuirea sufletului. Acest lucru este afirmat categoric de Scriptură. (Mat.11:27).[7] Chiar dorind cu adevărat să-L  cunoască pe Dumnezeu omul rămâne neputincios pentru că este legat de păcat. Oamenii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu prin efortul propriu. Divinitatea este aceea care trebuie să intervină.  Cui va alege Fiul să se descopere va cunoaşte pe Tatăl.[8] Putem să ne mascăm necredinţa în Dumnezeu, cel puţin în faţa oamenilor, dar este un risc asumat. Poza religioasă are ca bază învăţătura omenească, sau tradiţia, dar credinţa adevărată se întemeiază  pe o relaţie personală cu Dumnezeu, şi pe aderenţa la un crez biblic. De remarcat poziţia prietenilor lui Iov legaţi puternic de tradiţie. (Iov 16:1-5).[9] De remarcat faptul că un alt principal aspect al răzvrătirii omului este egoismul care se face simțit în toate sferele de activitate umană.

 Un  aspect hotărâtor este problema naturii şi a supranaturalului aflate una în subordinea celeilalte cel puţin din punctul de vedere uman. „Unii scriitori contemporani evită să discute acum despre „supranatural” apreciind că acesta este prea complicat şi prea tehnic. Alţii ocolesc subiectul  din cauza abuzului de întrebuinţare, din cauza referirii la vrăjitorie şi născocire, la nemaipomenit şi la ascuns, considerat din  cauza asocierii lui, chiar şi în cercurile profesionale, cu paranoicul.  S-ar putea crede în general că supranaturalul este o problemă care are legătură cu fantomele şi cu spiriduşii. Din alt punct de vedere asistăm astăzi la o împletire curioasă dintre super-informaţie şi elemente mistice ale Evului Mediu. Se produce astfel o confuzie totală, iar graniţa dintre natural şi supranatural are tendinţa să dispară. Chiar şi antropologi care folosesc expresiile în legătură cu spiritele animiste ale religiei arhaice par să nu fie responsabili de faptul că evreii antici au respins  animismul şi politeismul, considerându-le o superstiţie idolatră şi L-au proclamat în schimb pe unicul Domn ca Dumnezeu.”[10]  S-a produs în mod deliberat  o alterare a definirii naturalului şi a supranaturalului, în spatele cărora operează forţele răului. În concepţia occidentală clasică, natura şi omul sunt lucrarea lui Dumnezeu. Teologia iudeo-creştină declară că universul-cosmosul şi întreaga lume a creaturilor este creaţia lui Dumnezeu. Henry nu este de acord în a pune egalitate între  supranatural şi Dumnezeu. Nu toată pleiada creaţiunii ce există este descrisă în Scriptură, iar omul nu-şi cunoaşte suficient de bine nici măcar propria planetă, dar  atât cât s-a revelat este suficient pentru mântuire.  În primele secole cei care negau existenţa unei fiinţe supranaturale erau declaraţi atei. Dar tendinţa progresistă tot mai pronunţat de a întuneca supranaturalul până la a contopii cu naturalul a schimbat această caracterizare. Omul nu are  dreptul de a trasa linii de demarcaţie atunci când există un singur Creator. Nici Vechiul şi nici Noul Testament, sau  creştinismul istoric nu îl izolează pe Dumnezeu de creaţia Sa. Dar aşa cum cercetătorii din Occidentul modern au văzut natura ca fiind complet autonomă şi necontrolată de fiinţa divină,  tot aşa s-a dezvoltat noţiunea separării lui Dumnezeu de univers.[11] Ideea de separare a creaţiei de creator este rezultatul necredinţei. În Biblie Dumnezeu este prezentat ca Supranaturalul necreat, în timp ce toate spiritele cereşti căzute sau loiale aparţin lumii create.  Lucrarea distrugătoare  a demonilor, se află sub controlul lui Dumnezeu. Spre deosebire de termenul daimones, ce desemnează fiinţele căzute,  în contrast, Biblia foloseşte termenul de  aggelos, aggelia  atunci când face referire la mesagerii lui Dumnezeu pentru om.[12] Astfel se face o diferenţiere categorică între slujitorii lui Dumnezeu şi acele spirite care s-au răzvrătit. Dumnezeu este regăsit în natural cât şi în supranatural mai ales sub aspect moral. Citirea directă a Bibliei stabileşte personalitatea absolut morală a lui Dumnezeu, transcederea supranaturală a universului spaţio – temporal şi imanenţa Lui ca şi întemeietor, nestricător şi dregător a creaţiei Sale.[13]

 În istoria filozofiei, există  patru concepţii principale care au formulat moduri adverse ale relaţiilor lui Dumnezeu cu omenirea: Astfel  Dumnezeu ca şi pricină activă modelează procesele cosmice de la substanţă la formele preexistente. (Platon, Republica 597). Dumnezeu este cauza proceselor cosmice care apar ca afirmare de Sine (Plotin, Spinoza şi Hegel). Dumnezeu este punctul final a procesului cosmic continuu. (Alexander). Dumnezeu  este cauza  finală a procesului cosmic.  Pornind de la aceste patru concepţii majore  aflăm rădăcină tuturor atitudinilor intermediar divergente care sunt propuse azi de metafizicienii seculari.[14] Este destul de periculos şi  este contraindicat  să folosim în acest caz filozofia ca vehicul. Religia  biblică nu are nimic de câştigat din folosirea fără temei a termenului de supranatural, dacă cuvântul nu este nici mai mult nici mai puţin decât o emblemă  unui concept nedefinită. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei.(Ecl.3:11). Subtilităţile cuvintelor  secolului  XXI, nu pot masca necredinţa noastră. Chiar şi omul primitiv era conştient că există un tărâm dincolo de simpla natură, prin ea divinitatea eternă a Dumnezeului transcendent este cunoscută pretutindeni. Religia revelată elimină orice modalitate a transformării naturii în divinitate. Dar omul occidental modern se înşeală şi persistă în iluzia că făptura şi mediul contribuie la viaţa împreună cu  Dumnezeu, sau că El, Dumnezeu este un sinonim pentru universul spaţio-temporal.[15] Se încearcă pe de altă parte credinţa într-un Dumnezeu impersonal. Dar pentru religia iudeo-creştină, Supranaturalul  e ceva care descinde din personal, Dumnezeul cel care este viu. De aceea elementele concomitente nedespărţite ale afirmării evanghelice, cuprinde creaţia ex-nihilo, revelaţia divină şi credinţa răscumpărătoare, încarnarea şi învierea Logosului, reconcilierea şi o judecată finală. Dar mai mult se pune problema de relaţii între fiinţele create şi Creator. Fiind întemeietor şi păstrător, Dumnezeu  are părtăşie cu „ai Lui”, dar şi în cele mai familiare legături cu făpturile Sale,  Creatorul păstrează libertate faţă de realităţile spaţio - temporale în întregime sau în parte.[16] Dar prin abandonarea supranaturalului, apare o problemă în plus.  Frica a rămas un sentiment constat în viaţa umanităţii. Omul necredincios, cu teamă de moarte, cu incertitudine privind viitorul planetei, ameninţat de cataclism nuclear, fiind doar o marionetă la discreţia Universului, are un sentiment de neajutorare şi resemnare.[17] El chiar dacă nu recunoaşte, a făcut o alegere greşită. „Prima pereche de oameni a fost înşelată de Satan, iar cuvintele: „Veţi fi ca Dumnezeu” este expresia hotărâtoare care-l determină pe om să se răzvrătească, deoarece aceasta înseamnă că omul devine propriul său stăpân”.[18] Dar a fi stăpân pe fiinţa ta exclude relaţia de tipul eu–Tu.  Dumnezeu rămâne Suveran, iar criza de relaţie apare datorită păcatului.

 Descoperirile ştiinţifice cu aplicarea lor rapidă au marcat credinţa în Dumnezeu. Însăşi conceptul de Dumnezeu a fost modificat, proiectându-se un Dumnezeu cu o putere limitată, sau un Dumnezeu răuvoitor. Henry combate ambele concepte. În biserică nu se mai accentuează calitatea de Domn al lui Crtistos. În lumea seculară se acceptă greu ideea de supranatural, existând tendinţe de îmbinare cu naturalul. Elementele mistice sunt împletite cu cea mai avansată tehnologie. Se conturează tot mai mult ideea separării lui Dumnezeu de creaţia Sa. Filozofia a avut un rol hotărâtor în vehicularea acestor idei. Omul se vrea partenerul lui Dumnezeu, şi respinge relaţia de tipul eu-Tu dintre Creator şi fiinţa creată. Respingerea creează o stare de frică şi insecuritate.  Depăşită în cele mai multe cazuri de evenimente, confruntată cu cele mai acute crize  morale şi spirituale, umanitatea în ansamblul ei refuză realitatea unui Dumnezeu Suveran şi caută cu disperare alte căi pentru a depăşii momentele de colaps. Dar lumea se scufundă tot mai adânc în ateism. Iluminismul nu a făcut nici un serviciu teologiei biblice. Henry surprinde foarte bine elementele promovate de mişcarea iluministă în detrimentul unui adevăr al Scripturii. Omul este responsabil de drumul ales.

Concluzii

Cred că ar trebui să precizăm de la început faptul că Dumnezeu a fost, este și rămâne Dumnezeu, Domn și Stăpân și cu toate strădaniile omului răzvrătit, nu poate fi înlocuit cu altceva sau altcineva.  Această tendință este o permanență în viața necredinciosului care s-a manifestat tot timpul de-a lungul istoriei. Există un  aspect spiritual în care omul  din dorința de a fi liber, chiar dacă în realitate este condiționat de o multitudine de factori,  recurge la tot felul de subterfugii, surogate, pentru a-l înlocuii pe Dumnezeu din inima sa. Golul rămas după alungarea lui Dumnezeu din inimă trebuie să fie umplut cu ceva sau cineva, dar în realitate nu se reușește acest lucru.  Așa a ajuns să inventeze tot feluri de ființe  celeste, energii, minți universale, neant   și alte lucruri pentru a justifica necredincioșia sa față de Creator. Mintea și conștiința  lui sunt ancorate la altă scară de valori care este falsă, dar acest lucru nu contează pentru el. Într-o zi conștiința lui se va trezi la o realitate dură și dureroasă când va sta în fața celui care l-a creat. Una din pricipalele mișcări a fost Iluminismul secolelor XVII și XIX, din America,  care a avut un dublu efect, benefic în plan social dar dezastruos în plan spiritual. Accentul se mută pe tehnologie și imaginea lui Dumnezeu în mintea teologilor și a filozofiei a ajuns în zonele periferice și mult deformată. Acest curent ca și liberalismul au avut un puternic impact negativ asupra bisericilor. Această ”iluminare” a maselor a avut efecte contrare în relația omului cu Dumnezeu. Descartes și Voltaire caută o cale de mijloc, dar ajung la speculații sterile și fără un fundament biblic  ajung în domeniul ștințifico – fantastic. Henry nu este de acord cu aceste idei și le combate. Realitatea este că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și Hristos a venit pe un singur pământ să moară pentru păcatele omenirii. Întoarcerea omului spre sine este esența păcatului, urmat de mândrie și egoism care se manifestă și în contemporanii noștri sub forma păcatului strămoșesc.  Chiar și în biserică Hristos este doar cel care iartă păcatele dar nu este și Domn. Mândria nu suportă ca altcineva să-i conducă viața. Poza religioasă din biserică nu-l ajută cu nimic pe om în pretinsa relație a omului cu Dumnezeu. Este greu să recunoaștem faptul că singuri nu putem face nimic. De asemenea nu se mai acceptă supranaturalul, căutând rezolvarea lui în sfera ștințificului, sau se ignoră problema. Pe de altă pare se crede în horoscoape, tot felul de superstiții în care super-informația se împletește cu practici ale Evului Mediu. Omul își ia libertatea de a trasa linii între Dumnezeu și Creație care află sub autoritatea unui Dumnezeu Transcendent și Imanent și  o face în mod deliberat. Deși există patru tipuri de concepție  filozofică seculară despre cauza și finalitatea proceselor cosmice este periculos să le adoptăm, pentru a ne masca necredința în Dumnezeu. El continuă sa aibă relații  de părtășie cu credincioșii. Criza de relație apare datorită păcatului chiar dacă nu se recunoaște acest lucru. Frica este un simptom al despărțirii omului de Dumnezeu. Căutarea disperată a unor soluții pentru problemele morale și spirituale omenirii pentru cei care nu cred în Dumnezeu sfârșesc în colaps. Henry este receptiv la problemele ridicate de Iluminism care în mod categoric au făcut un mare deserviciu omenirii. Omul a fost creat ca ființă responsabilă și răspunde de alegerea făcută.  Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Amin.

Bibliografie :

Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Editura Academiei R.S.R. 1975

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5.

Descartes,  Discourse on Method, vol 6 pag 41 şi cf. Philosophical Writings, pag 297 din Henry ,

MONTGOMERY  JAMES    BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”

Dave Hunt, T.A. McMahon, Seducerea Creştinătăţii,   Editura Agape. 1995

Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul,

GRUDEM WAYNE   „SYSTEMATIC THEOLOGY” 

CHAMBERS OSWALD, Încercat pentru a lupta mai bine, Editura Cartea Creştină Oradea 1996  

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol  6.

Millard J. Erickson, Teologie Creştină, vol. 2

MONTGOMERY  JAMES    BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” 

Ardelean Viorel