Ca definiție Umanismul în sensul larg al cuvântului este o mișcare  care pune în centru omul și afirmarea liberă a personalității sale. Atunci când vorbim de Umanism[1] avem în vedere două aspecte , cel filozofic și cel care implică o mișcare  spirituală în timpul Renașterii. Termenul vine din latină ”humanitas” care înseamnă omenie ,umanitate.  In poziția filozofică omul este considerat valoarea supremă și este un scop în sine. Moralitatea și adevărul  sunt legate de om și realizarea lor se face prin devotamentul uman. El se axează pe capacitatea de autodeterminare și respinge credința, și revelația Divină. Mișcarea spirituală a apărut în Italia în secolul XIV și s-a întins în celelalte țări până în secolul XVII. Se face o reîntoarcere la valorile antichități greco-romane. Umanismul penetrază și sistemul religios. Idee în sine o găsim devreme în istorie la Cicero, iar în timpul Renașterii se remarcă Franceso Petrarca, Giovanni Boccaccio, iar literații italieni traduc operele clasice grecești. Alte nume de răsunet sunt Pico della Mirandola care este filozof, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. Se înfințează academii filozofice, dar ș arta este pătrunsă de acest curent. Pirro Ligorio pictează ”Alegoria Ștințelor” Biserica Catolică acceptă aceste influențe. Umanismul respinge în mod categoric apelul la credință și supranaturalul pentru soluționarea problemelor.  In zona literaturii se remarcă Erasmus de Roterdam și Georges Bernanos care se revendică la umanism. El a avut și părți pozitive în sensul că a ajutat Reforma protestantă care s-a orientat spre o traducere mai fidelă a textelor biblice. Umanismul influențează viața secolului XVI în mod hotărâtor, se studiază scrierile  lui Arhimede Copernic. Și viața politică este influențată, ei apelează la popor ca să participe la viața politică, educația copiilor pentru ai face mai umani. In literatură se pune valoare pe teme ca natură, virtute, glorie, iubire.

 „Umanismul  este o mişcare socială şi culturală apărută în apusul Europei care luptă împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolastice, mişcare ce pune accentul pe încrederea în om, valoarea lui, capacităţii şi personalităţii sale. Se pune accentul în special pe o cultură laică”.[2] Umanismul avut mulţi adepţi chiar şi printre evanghelici. El  pleacă de la premiza denaturată că omul este bun, opinie care penetrează şi  creştinismul.  Ideea bunătăţii  omului este una din tezele de căpetenie ale umanismului. În mişcarea evanghelică progresistă, dacă sondajele de opinie sunt corecte, majoritatea  oamenilor susţin că omul este „în esenţă bun”[3]. Această premisă este în totală contradicţie cu Scriptura. ( Rom.3:10-12).   Ceea ce în cazul  lui Dumnezeu este dreptate, în cazul omului este păcat. Esenţa ispitei din Geneza (3:5), a fost: “Veţi fi ca Dumnezeu.” Sârguinţa de a-l copia pe Dumnezeu, constituie natura viciului nostru. Prin aventură noastră sentimentală  noi turnăm dispreţul asupra demnităţii gloriei lui Dumnezeu.[4]   Păcatul mândriei este comun atât lui Satan cât şi omului. Diavolul a cunoscut deznodământul răzvrătiri sale, atrăgându-l şi înşelându-l  pe om,  dar Dumnezeu prin Har  a oferit  o cale de salvare.    

 „Umanismul secular modern este acela care renunţă la valorile morale stipulate în Biblie”.[5] Problema a fost că nu are ceva viabil pentru al substitui, deşi se străduieşte cu disperare să umple golul care s-a  creat.  Considerând faptul căci comportamentul uman  este bun, că  omul să poată face o normă de viaţă,  umanismul stipulează câteva concepte de viaţă:  omul nu este depravat prin natura sa, viaţa de aici e de preferat vieţii de dincolo, omul este o fiinţă capabilă să ducă o viaţă decentă cu ajutorul raţiunii,  condiţia primară a omului este libertatea.[6] Dar preţul libertăţii omului a fost separarea de Dumnezeu şi deşi lumea coboară pe o spirală descendentă pentru mulţi oameni acest lucru nu a contat.  Se adoptă acest punct de vedere, pentru că este  o poziţie comodă şi care satisface orgoliul.

Uriaşul abis  dintre religiile biblice şi cele păgâne este determinat de prezenţa unui Dumnezeu auto-revelat, care spre deosebire de alţi zei, vorbeşte şi acţionează în mod inteligibil. Religia iudeo-creştină se închină unui Dumnezeu care are acţiune, plănuieşte, creează, judeca, descoperă, şi răscumpără. El este Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov.[7] Inconştienţa spirituală este aceea care ne face să nu vedem revelaţia răscumpărătoare. Scriptura nu aduce nici un elogiu  pentru progresul istoric, ci mai curând el indică pseudo - paradisurile omeneşti ca fiind autentice turnuri Babel  care întunecă Cuvântul lui Dumnezeu.[8] Finalul va fi în escaton la judecata lui Dumnezeu. Se face confuzie deliberată între universul fizic delimitat, şi nemărginirea infinită a cerului spiritual ca locaş al lui Dumnezeu. Omul nu are un preţ nemăsurat, în ciuda accentului pus pe contrariu. Valoare omului rezidă în faptul  că el a fost creat, păstrat şi răscumpărat în mod divin. Dumnezei voieşte ca el să existe până ce zidirea îşi va fi terminat cursul intenţionat.[9]

O părere ciudată a umanismului cu privire la mediu este acea că pădurile şi râurile au drepturi, idee ce se apropie de panteism. Dar  afirmaţia este mult exagerată. Stăpânirea  naturii căzute nu este un motiv pentru nimicire, chiar dacă Dumnezeu a dat pământul în stăpânire omului, noi trebuie să ne limităm doar la mandatul pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu. Împlinirea omului nu se poate realiza independent de Creator. Omul poate manipula natura, dar nu poate exercita un control final asupra ei. Aşa zisele legi ale logicii şi matematicii nu sunt adevăruri autonome, cărora  Dumnezeu trebuie să li se conformeze. Legile naturii coexistă cu hotărârea şi ţelul lui Dumnezeu revelat. În sfârşit credinţa noastră nu se realizează în natura interplanetară ci în Creator.[10]

Prin cădere sufletul uman  a devenit iresponsabil, dar au rămas reminiscenţe ale chipului lui Dumnezeu în om. Numai şocul înfruntării divin, poate înlătura această extraordinară denaturare a sufletului uman. Filozofii clasici ai lumii păgâne, au acceptat parţial existenţa supranaturalului. În creştinism  se insistă pe relaţia personală, care presupune adorarea lui Dumnezeu ca şi Creator. Prin Dumnezeu noi înţelegem ceea ce este vrednic de închinare. El este Fiinţa Supremă care merită o angajare totală. O angajare faţă de ceva care este mai prejos de suprem înseamnă idolatrie.[11] Nu contează dacă idolatria este mascată sau pe faţă, în final ea este dovedită.  Semnele satanice vor avea câteva caracteristici clare. Ele vor confirma nu adevărul ci eroarea, nu vor realiza un bine spiritual ci un rău moral şi nu vor impulsiona un natură şi o comportare conformă cu voinţa lui Dumnezeu. Nu vor susţine  împlinirea obiectivului lui Dumnezeu.[12] Nu este nici o problemă dacă ne recunoaştem slăbiciunile omeneşti. „Pascal spune că o cunoaştere a lui Dumnezeu fără acele slăbiciuni omeneşti provoacă trufie, iar cunoaşterea slăbiciunilor omeneşti, fără a-l cunoaşte pe Dumnezeu ne duce la disperare”.[13] Viaţa în Cristos este o frumoasă împletire între divin şi uman, o poziţie de echilibru care conferă omului stabilitate.

În timp gândirea occidentală a făcut neclar accentul pus pe Dumnezeul transcendent. Mistici medievali puneau deja în obscuritate supranaturalul, ei abandonau descoperirea mediată în mod obiectiv şi aspirau să-L atragă pe Dumnezeu înăuntrul fiecărui om. Dar nu este o relaţie corectă din punctul de vedere al Bibliei. În acest cadru se iveşte un semen nou, un „antropoid auto-iluminat” care nu este sensibil faţă de transcendent.[14] Angajarea faţă de Dumnezeu, din punct de vedere emoţional  este absentă. „Omul din Misouri” satirizat mult timp şi comparat cu Toma necredinciosul provincial, a aflat acum o dublură aproape comună şi sofisticată în semenul contemporan.  Criza spirituală actuală este atât de răspândită, încât apare noaptea nihilismului, care este o nouă perioadă întunecată, și e posibil să înghită cu mare rapiditate întreaga omenire civilizată,  mai cu seamă Occidentul”.  De fapt în zona Occidentului perioada mileniul trei se preconizează ca o epocă post-creştină. Înfruntarea  dintre revelaţia  lui Dumnezeu şi puterile demonice îmbracă în timpul nostru cele mai rafinate forme. Dumnezeul revelaţiei iudeo-creştine  a anulat zeităţile păgâne din trecutul îndepărtat, şi îl face încă răspunzător pe omul secular modern pentru prezentarea teistă a vieţii omeneşti. Dumnezeul Se revelează şi vorbeşte. Pe de altă parte limbajul secularizat al tehnologiei audio-vizualului influenţează şi determină modul de a gândii şi de a se comporta a omului.[15]. Năzuinţă omului de a uzurpa domnia lui Dumnezeu a dus făptura umană  în poziţia   de a se instaura ca şi rege. Între supunere şi revoltă apare o paletă întinsă de poziţii intermediare, pentru a se  contura în final starea sa faţă de Dumnezeu.[16] Nu se poate privii absolut în alb- negru, dar zonele gri pot exista doar în acceptul neputinţei noastre, nicidecum în cel al neascultării. Primejdia încrederii  în puterile noastre este atât de perfidă, încât Dumnezeu ne va lovi dacă trebuie, pentru a ne desprinde convingere noastră de sine. Chiar şi printre creştini, întrebarea cine lucrează de fapt, eu sau Duhul lui Dumnezeu, rămâne o întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare. Este un semn al veacului în care trăim că noi predicatorii suntem experţi mai curând în umor decât în lacrimi ( Filip. 3:18).[17]  Ca să nu mai vorbim de alte genuri de predicare, cum ar fi evanghelia prosperităţii, 

Henry nu este de acord cu  Spinoza care susţine că noi putem avea siguranţă numai dacă Dumnezeu este totul şi noi suntem o fracţiune modală a vieţii. El stipulează calificativul conştiinţei dar nu şi pe cel al voinţei. Naturalişti actuali cugetă la un univers care se generează singur, fără a fi frământaţi de noţiunea de omnipotenţă divină.[18]  Cu toate că Mas-media pretinde că transmite adevărul şi faptele aşa cum sunt, ea rareori se războieşte serios şi în profunzime cu principiile fundamentale ale moralităţii. Biblia insistă ca Da al vostru să fie Da şi Nu să fie Nu  (Matei.5:37).  În relaţia tuturor nesiguranţelor şi neadevărurilor pe care omul le are cu Cel Rău, poruncile inviolabile ale lui Dumnezeu ne demonstrează că de câte ori noi credem că putem nimici aceste porunci fără urmări, de fapt  ne  distrug ele pe noi.[19] Faptul că ne putem autodistruge nu mai este contestat de nimeni. Cei care deţin tehnologia nu pot garanta pe viitor în ce scop va fi utilizată. Omul nu poate să discernă ce e bun, iar comunismul sovietic, chinez, sau alte dictaturi, ori democraţii originale, care scot din ecuaţia spirituală pe Dumnezeu, sunt  de fapt o înşelătorie umanistă. Dacă omul creat pentru Dumnezeu  vrea să fie despărţit de El, totuşi se va hazarda totuşi să-şi investească viaţa cu sens şi cu încredinţare, în  slujirea unor zei contrafăcuţi. Pentru a se desprinde de sărăcia zdrobitoare a unei vieţi fără Dumnezeu el apelează la idolatrizare. Truda frenetică de a-şi angaja existenţa cu o semnificaţie precisă  în ceva concret  este o răspuns indirect  şi idolatru, la scopul revelat al lui Dumnezeu pentru omenire adică închinarea.[20] Dar golul rămas prin respingerea lui Dumnezeu nu poate fi umplut cu nimic, iar această zbatere zadarnică indică de fapt o ne-împlinire a omului.

Secularismul îl prezintă pe om ca fiind dotat cu un sentiment biruitor al capacităţilor particulare. Umanismul ateu argumentează că omul are autonomie de a influenţa un viitor deschis care promite cel puţin un temei onest preocupărilor umane.[21] Dar acest lucru este o iluzie, pentru că privind realizările omului de până acum asistăm la o spirală descendentă. Necredinciosul apreciază  viaţa după standardele fireşti, pe când credinciosul priveşte evenimentele vieţii prin prisma credinţei. Henry este de acord că există urme ale păcatului nu numai în conştiinţa umană ci şi în natură.(Gen.3:17).  Omul se confrunta  cu o criză de identitate, tocmai pentru faptul că nu îşi cunoaşte originea sau o respinge.[22] Henry afirmă corect când spune că rezultatul respingerii lui Dumnezeu este respingerea supranaturalului şi afirmarea omnicompetenţei umane[23]. Aşezând omul pe primul plan, ca centru al universului, umanismul nu aduce nici un serviciu real omului.

Pătrunzând şi în teologie cu acceptul unor gânditori liberali atei, umanismul a creat o mare confuzie. El afirmă că omul este în esenţă bun, când Biblia spune exact contrariul. Păcatul mândriei îl determină pe om de a-l imita pe Dumnezeu. Preţul libertăţii  este despărţirea de Dumnezeu. Acest lucru duce inevitabil la idolatrie, în final la moarte spirituală. Raţiunea şi logica sunt elementele de care omul ţine seamă. Occidentul mileniului trei este perceput ca şi o epocă post creştină, omul se consideră liber, când de fapt este stăpânit de forţe demonice. Tehnologia este doar un mijloc de atingere a scopului, omul decide direcţia spre bun sau rău, alegând de obicei răul. Antropoidul luminat este un fals care de fapt nu există, iar umanismul a creat propriul set de valori bazate pe om. Se creează cu bună ştiinţă confuzie, iar universurile paralele sunt admise doar în lumea materială. Se renunţă foarte uşor la relaţie dintre om şi Creator. Natura este marcată de păcatul şi abuzul omului. Cu toate strădaniile sale omul nu a reuşi să creeze viaţa, mai mult în multe cazuri nu o poate întreţine. Henry pune un diagnostic corect umanismului, influenţa sa fiind în mod categoric negativă. Conceptul de omnipotenţă s-a mutat în gândirea umanistă de pe Dumnezeu pe om.  Din nefericire aceste influenţe au pătruns şi în creştinism.

Concluzie

Umanismul a influențat în mod negativ societatea și a penetrat biserica Catolică prin  ideile sale, iar biserica pentru a ține pasul cu vremea acceptă o parte din aceste idei. Accentul în Umanism cade pe om care este o sumă a valorilor din Univers și care poate să rezolve problemele omenirii. Umanismul a fost o abordare filozofică despre lume și viață, dar și o mișcare care a luptat împotriva feudalismului. El susține faptul că omul este bun, lucru contrazis de Scriptură. Ideile umaniste au răsunet și în mediul evanghelic. Păcatul în sine este același ca și a lui Adam. ”ca Dumnezeu”. Dar dacă l-a scos pe Dumnezeu din inimă, Umanismul nu a avut ce pune în loc, s-a folosit de tot feluri de surogate ca omul este ”bun”, dar spirala morală a fost și este în continuare descendentă, iar acest fapt nu a contat. Este o poziție comodă care satisface orgoliul uman.  Există o diferență netă între zeitățile popoarelor păgâne inventate, sau și mai grav idoli în spatele cărora se ascund forțe demonice și un Dumnezeu care se descopere, creează,  judecă, acționează, și răscumpără. Există o rea voință și inconștiență care neagă această revelație și încearcă un fel de pseudo – paradisuri pământești care duc la moarte. De asemenea nu se admite decât existența Universului material care poate fi parțial cercetat. Dar omul are adevărata valoare fiindcă este creat de Dumnezeu. Când Dumnezeu a dat omului în stăpânire pământul, nu l-a dat spre nimicire. Omul nu are dreptul de a depăși mandatul încredințat. Ideea că natura are drepturi se apropie de panteism. Omul poate abuza de drepturile sale dar nu în ideea unui control total. Credința noastră nu se bazează pe creația naturii ci pe Dumnezeu. Prin cădere omul s-a desprins de Creator dar au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu în om (Imago Dey). Doar o confruntare cu Divinul înlătură această denaturare a sufletului omenesc. Se presupune refacerea relației eu – Tu, și o închinare în fața lui Dumnezeu. Orice sau oricine ocupă în inimă locul destinat lui Dumnezeu înseamnă idolatrie. Ea este mascată, sau nu, dar în esență este și lucrarea satanică care e dată în vileag. Refacerea relației omului cu Dumnezeu este o frumoasă împletire între divin și uman. În momentul în care gândirea. Dumnezeu se confruntă cu forțele demonice și astăzi sub diferite forme.  Nu există alb – negru, ci foarte multe zone de gri dar cu aceeași semnificație. Chiar și creștinismul este confruntat cu o diluare a Evangheliei în care Cristos nu mai este centrul predicării. Henry îl contrazice pe Spinoza care nu trece de la conștiință la un act al voinței. Pe de altă parte cei care studiază natura ” în care toate se fac singure” neagă Omnipotența lui Dumnezeu. Mas–media, caută senzaționalul dar nu atacă principiile de bază ale moralității deși pretinde că transmite adevărul. Nu poți distruge principiile de guvernare și moralitate revelată de Dumnezeu, iar dacă se încearcă, se distruge omul. Omul fără Revelația  lui Dumnezeu, nu poate să discearnă între bine și rău, iar acest lucru l-au dovedit din plin regimurile comuniste totalitare, sau democrații, care sunt tot o formă deghizată de umanism, sau chiar și mai rău. Omul este sărac și nenplinit fără Dumnezeu, și apelează la idolii secolului XX care sunt în mintea umană, iar zbaterea și neastâmpărul demonstrează in plin această sărăcie spirituală. Secularismul îl vede pe om ca biruitor, care poate în mod pozitiv influența viitorul. Realitatea demonstrează că acest lucru este o iluzie, iar Biblia susține contrariul. Pe de altă parte omul se confruntă mereu cu o criză de identitate, deși se crede omnipotent. În acest sens Umanismul creează o mare confuzie care afectează și Teologia Liberală. Păcatul mândrie este acela care îl face pe om să imite pe Dumnezeu, iar prețul plătit pentru această poziție este pierderea veșniciei. Tehnologia este doar un mijloc prin care omul vrea să își atingă scopul și să hotărască el ”omul” ce est bine și rău. Natura este marcată de abuzurile făcute de om. Universuri paralele nu există decât incluse în Universul material, se respinge spiritualul, și nu se acceptă o relație cu Divinitatea. Henry pune un diagnostic corect în sensul că Umanismul a influențat în mod negativ gândirea umană. Conceptul de Omnipotență a fost ”mutat” de la Persoana lui Dumnezeu pe om, dar cu efecte dezastruoase. Din păcate și creștinismul a fos influențat de gândirea umanistă, iar astăzi asistăm parcă tot mai mult pe un creștinism mult diluat și centrat pe orice altceva altceva în afară de Cristos. Galatians 1:8  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!  Amin.

Bibliografie :

Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R. 1975

Sproul  R. C. Doctrinele Harului  Esenţa Teologiei Reformate,

John Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999.

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5.

Colin  Brown,  Filozofia  şi Credinţa Creştină,  Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  2000.

Geisler Norman, Apologetică Creştină,  Societatea Misionară Română,  Weheaton  Illinoid  S.U.A. 1993

Iaroslav Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, , Editura „Humanitas” Bucureşti 2000

Henry,  Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2

Millard Erickson, Teologie Creştină, vol 2

 Sait http://ro.wikipedia.org/wiki/Umanism

Ardelean Viorel