Răul din univers o consecinţă a respingerii suveranităţii Divine

Problema Răului[1] este pusă în mod acut prin care se caută  se caută o justificare a unui Dumnezeu Ominipotent , Iubitor și Bun, (doar câteva din atributele Sale)  care permite existența răului. Cele două cuvinte ” teos și dike” creează un punct de tensiunea în gândirea umană.  Epicur face o serie de raționamente logice ca : 1 Dacă un zeu atotputernic și perfect bun există, atunci răul nu există. 2 În lume există rău. 3 Prin urmare, nu există vreun zeu atotputernic și perfect bun. Dar această este o falsă abordare[2]. Argumentul logic a fost înbunătățit cu o serie de argumente ”logice” și se ajunge la două concluzii ambele false: Dumnezeu nu există, dar dacă El există ajungem la o contradicție. Aceste variante de ”logică a răului” sunt susținute de unii dintre de atei care întreabă unde este liberul arbitru. De asemenea cum se împăcă acest lucru cu Omniștiența lui Dumnezeu. Răul este privit în existența lui (Augustin de Hipo, sec.V, D.C.), ca o privare a binelui ”provatio boni” sau ca o discordie, injustiție și pierderea vieții sau a libertății. La această întrebare s-a răspuns de către unii cu Adam și Eva și absența creări Binelui. Problema răului este și o provocare filozofică, este o piatră de poticnire pentru mulți oameni. Una dintre întrebările ateilor este dacă Dumnezeu este real de ce a creat răul ? Dacă ținem seama de natura lui Dumnezeu, natura omului și răul din univers, Biblia declară pe Dumnezeu ca dragoste (1Ioan 4:8), de asemenea dragostea ca fiind bucuriea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor. Impotriva aceste lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23 sau 1 Corinteni cap 13). Omul are liber arbitru și cu posibilitate de alegere. Răul este descris ca păcat și fărădelege (1 Ioan 3:4). Legea este să  iubești (Matei 22:37-39), deci Răul[3] este o pervertire a binelui. Geneza 1:31  Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Ea a fost rezolvată de Cristos, dar întrebarea rămâne, în sensul că Binele poate fi pervertit în continuare și după momentul Cristos? Răspunsul este din păcate tot  DA. Geneza 3:15 are o dublă semnificație, o dată în sensul unei izbăviri viitoare și alta în sensul că tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. Posibilitatea ca omul să aleagă binele și răul au existat din punct de vedere ontologic Dumnezeu fiind Suveran și-a permis acest lucru și nu a creat roboți. Dumnezeu este dragoste dar și dreptate, pentru că păcatul trebuia pedepsit și a făcut-o prin Fiul Său.

Problema răului, mai ales a răului moral este pusă în mod acut atunci când discutăm despre un Dumnezeu care este omnipotent, bun milos şi îndurător. Suveranitatea lui Dumnezeu este clar stabilită de Scriptură, dar există lucruri care nu au fost rezolvate în mod satisfăcător: răul moral, suferinţa şi moartea.[4] Dacă privim în Geneza la sfârşitul creaţiei, Dumnezeu tot ce a făcut a fost declarat foarte bun. (Gen 1:31). Răul nu este o creaţie a divinităţii,  sau un rezultat al afirmării Sale, ci o corupţie a binelui.[5] Conceptul de rău îl găsim atât în Geneza cât şi în Apocalipsa. Conform celor comunicate de Ioan în Apocalipsa, răul din societate e un replică la dezonoarea adusă lui Dumnezeu. (Apoc.6:1-8).[6] Iov omul cucernic se luptă cu ispita de a-L acuza pe Dumnezeu. Dar îl descopere pe Creatorul suprem, şi sub această deviză îl indică pe Satan ca fiind vinovatul. (Iov. 42:2-6).  Dacă domnul fixează limite lui Satan, omenirea  şi ea înclinată spre rău este cu atât mai mult sub limitele impuse de Dumnezeu. Când omul alege răul el nu contrazice voia suverană a lui Dumnezeu, ci împlineşte hotărârea din vecinicie că e liber să aleagă viaţa sau moartea. Dumnezeu a permis omului o independenţă redusă. Un Dumnezeu Suveran şi puternic, îşi permite să îngăduie  independenţă etică  fiinţelor pe care le-a creat.   Nici una din aceste preocupări şi cunoaşteri nu  se încadrează în afara domeniului biblic. Dumnezeu  este omniscient, nu pot exista stări deosebite sau accidente. Nu există dispoziţie contramandată şi nici momente de capotare a autorităţii.  Aflat în dezacord etic, cine este de partea lui Dumnezeu va câştiga în final. (Ioan 14:3).[7]  Alegerea lui Cristos  este o garanţie a unui bine din viitor. Răul material este legat de răul etic. Răul care nu are relaţie directă sau indirectă cu independenţa umană poate fi conferit duhurilor rele. Omul se poate  împotrivi acestor duhuri  sau din contră se poate alia  cu ele. Geisler afirmă despre relele fizice că sunt o situaţie obligatorie şi o componentă a celui mai bun fel de existenţă, o condiţie pentru realizarea celei mai bune lumi posibile.[8]  În creştinism avem o atitudine diferită în problema răului, faţă de spiritualitatea indiană, în care răul exista de la început.  Odinioară ca Dumnezeu să creeze lumea fizică şi specia umană, El a plăsmuit îngerii, fiinţe independente şi nemuritoare, ele au decis împotriva scopului propus de Dumnezeu (Isaia 14:12-14); (Apoc.12:3-9). Oamenii nu rămân inactivi în faţa răului. Creştinul poate lupta cu compasiune împotriva răului, pentru că el ştie că şi Dumnezeu este împotriva lui. Preţul foarte mare al morţii lui  Cristos, ne dă măsura a ceea ce urăşte Dumnezeu. Există o temelie suficientă pentru morală. Nimeni n-a găsit până azi o manieră de a avea o învăţătură bună fără a poseda absoluturi morale. Fiindcă  există Dumnezeu, care este bun, se manifestă şi o integritate reală.[9]

Henry este de acord cu faptul că  problema suferinţei nu este numai a problema credincioşi. Suferinţa cutreieră ca un filament incandescent istoria omenirii. Întrebarea „De ce”? stă de obicei la temelia întrebării în perioade  întinse de suferinţă. Întrebarea  este şi rămâne  de ce o Fiinţă Supremă considerată atotputernică şi liberă  admite  în fiecare perioadă suferinţa mulţimilor nevinovate. Furia răului, evidenţiază Jurgen Moltmann, îi încurajată pe unii observatori, să treacă în apreciere lor chiar  dincolo de ateism, admiţând o  domnia lui Satan pe acest pământ. [10] În mod parţial şi temporar nu se poate să nu le dai dreptate. Pe de altă parte  Scriptura nu ne chemă nici la convingere oarbă, nici la acceptare, ci din contră la o încredere lămurită din punct de vedere cognitiv.  Biblia este atentă atât în cine cât şi de ce se  cuvine să credem. Dacă  ne uităm la suferinţa lui Cristos problema se clarifică.  Central pentru înţelegere este Robul care suferă.   (Isaia 53:4-5). În Noul Testament Isus se identifică cu Robul care suferă, El îşi aplică şi titlul de Fiul Omului care a venit să sufere (Mat 20:28).  Problema se poate extinde mai departe. Umanitatea  nu va încerca niciodată o adâncime mai mare a răului decât aceea care a fost manifestată la răstignirea lui Isus. Strigătul de abandon al lui Isus cuprinde sensul complet al problemei ( Mat.27:46). În acest  ”de ce” de la Calvar reuşim să canalizăm toate celelalte întrebări de genul „de ce m-ai părăsit”, ale experienţei umane. Dincolo de aspectul suferinţei, se pune o întrebare mai profundă. „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”   Biserica pune şi  cele mai dificile suferinţe sub ocrotirea salvării divine. Suferinţele care s-au abătut asupra profeţilor din Vechiul Testament (Evr.11:34), destinul crud a apostolilor,  a creştinilor de rând,  nu au oferit un argument de necredinţă în Dumnezeul cel viu. Născută în persecuţia iudaică, Biserica iniţială a crescut sub prigoana romană, iar în înşiruire secolelor au fost şi alte asupriri care au colaborat mai curând la înnoirea şi conservarea credincioşilor, decât la distrugerea lor.[11]  Dumnezeul bun şi milos dar şi pedepseşte. Păcatul este acele care atrage  pedeapsa lui Dumnezeu. Iadul este desemnat ca loc de pedeapsă. Isus spune acest lucru în evanghelii (Matei10:28). În schimb  iertarea aduce după sine îndepărtarea consecinţelor păcatului.[12]

Respingerea de către Israel a lui Mesia are rezultate  înspăimântătoare în toate secolele. Îl vedem pe Iuda ca fiind contemporanul nostru, el întruchipează o generaţie obsedată de materialism, bântuită de vinovăţie. „Ceva din Iuda ne contaminează  pe toţi „Eu Doamne”, dar şi ceva din Pilat,  fiindcă nu avem puterea să ne mărturisim păcatele în public, dar nici când suntem singuri doar cu Dumnezeu”. Toţi suntem marcaţi de Evenimentul Cristos. Mândria este aceea care ne împiedică să ne recunoaştem slăbiciunile.  În final  Dumnezeu îl va face pe omul mândru şi pe Satan să recunoască faptul că numai Dumnezeu guvernează peste toate realităţile şi posibilităţile.[13]  Creştinul trăieşte cu garanţia dreptăţii în viitor.  Astfel creştinii în temeiul credinţei lor  pot rămâne încrezători fiindcă  Cristos a biruit răul prin Cruce. Evenimentul  Crucii  a fost acela ce a garantat biruinţă asupra răului.[14] Fără Cruce şi înviere, creştinismul  nu are un fundament real. Dar întrebarea  „de ce” trebuie să existe aşa de multă suferinţă, refuză să dispară.  La nivel intelectual ea ne obligă să ne întrebăm: „ Dumnezeule de ce ai creat o astfel de lume?” dar întrebarea  pătrunde şi în intimitatea noastră la nivel personal.[15]. Numai privind la Cruce avem posibilitatea de a privii dintr-o  o altă perspectivă. Oricât rău şi oricâtă durere fizică şi psihologică poate îndura un om, aceea durere şi acel rău nu poate nega teismul. Atât în mediul vieţilor noastre cât şi în activitatea bisericii, doar Cristos este acela prin care Satan a fost învins. Este esenţial     să-L  mărturisim pe Cristos în orice împrejurare, fără să ne compromitem.

Biblia oferă o doctrină diferită despre rău faţă de alte filozofii păgâne. Platon observă răul, (Timaeus 30A, 48A) ca pe un principiu abstract ultim, asemenea binelui, prin contrast zoroastrismul care a postulat un dualism a două voinţe aflate continuu în conflict. Creştinii înfruntând adevărul înspăimântătoare a păcatului, suferinţei, a răului fizic şi spiritual și    se încumetă să dea o rezolvare, pentru că Dumnezeu este omnipotent, înţelept şi binevoitor.[16]   Escatologia biblică prezintă un univers regenerat izbăvit de catastrofe naturale, de abuzul naturii de către om şi insistă asupra cerului şi iadului ca şi stări finale. Discutarea seculară a răului,  nu se compară niciodată cu dimensiunile uluitoare ale răului pricinuit de violarea de către făptură a poruncilor lui Dumnezeu.[17] Omul caută cu disperare să îşi găsească liniştea. Nevoia de a avea odihnă sufletească, de a fi posesorul unei „case”   derivă din faptul că am pierdut una. Odihna spirituală este dorinţa de împlinire a fiecărui om. Perspectiva viitorului este totuşi  una de biruinţă. În Noul Testament există o atmosferă de bucurie. Fiecare din cele şapte Biserici se termină cu o promisiune specială „ Celui ce va biruii”. Vocabularul primilor creştini a fost triumf, stăpânire, biruinţă, izbândă. [18] Invitaţia lui Isus este valabilă pentru astăzi.  El face o ofertă la odihnă. (Mat 11:28-30). În Apoc. Cap. 21 – 22, Isus va înfrânge toţi Duşmanii,  va fi un cer nou şi un pământ nou.[19]  O caracteristică de bază a Iadului , spre deosebire de Cer este absenţa totală şi definitivă al lui Dumnezeu, sau exilarea din prezenţa Lui. Este experienţa unui chin mintal dar , şi  fizic puternic, care se instalează într-o stare permanentă.[20]  Apocalipsa 22:1-2, duce un alt element în discuţie, pomul vieţii, care rodeşte cu douăsprezece feluri de rod şi a cărui frunze slujesc la vindecarea neamurilor.   

Răul din univers şi din viaţa noastră este în mod categoric un rezultat al respingerii Suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune în mod acut problema reală a răului, mai ales a celui moral în contrast cu suveranitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. Răul nu a fost totuşi un accident în creaţie, fiindcă Dumnezeu nu poate fi luat prin  surprindere. Fiinţele  create Satan şi îngerii lui  au fost acelea care au devenit ostile lui Dumnezeu şi au generat răul din univers, dar care sunt sub controlul lui Dumnezeu. Omul nu poate opera fără un absolut moral care este Dumnezeu. Problema suferinţei se pune acut  la creştini şi biserică care trece prin perioade de suferinţe. Întrebarea „de ce” se întâmplă aceste lucruri  revine în mod obsedant, totuşi ei rămân încrezători şi în suferinţă. Dar umanitatea nu va suferi niciodată intensitatea răului pe care la experimentat Isus Cristos pe Cruce care a biruit răul inclusiv moartea şi a înviat. Finalitatea va fi o biruinţă completă asupra răului. În final Cristos va învinge toţi duşmanii. Unii acceptă o domnie a lui Satan pe pământ chiar dacă o văd parţială şi limitată temporar. Dumnezeu ca suveran lucrează şi prin cei răi. Iadul va fi realitatea ultimă a celui mai mare rău, o separare definitivă de Dumnezeu. În acest caz operează dreptatea lui Dumnezeu. Henry tratează problema răului în contrast cu ideile filozofice şi cu Suveranitatea lui Dumnezeu. Pentru rezolvarea acestei spinoase probleme el de bazează pe Scriptură. Privind la Cruce, realitatea răului este mai puţin dureroasă.

Concluzie.

Imediat după căderea omului în păcat sub blestemul lui Dumnezeu, răul s-a manifest sub toate formele posibile, ”s-a deschis cutia Pandorei” și omul a fost confruntat cu o lume ostilă, cu situații care îl depășeau și inevitabil a încercat o explicație a răului cu care se confrunta la modul fizic și moral. Despărțit de Dumnezeu a apelat la zeități imaginate pentru a îmblânzi această manifestare a lui. De abia în Geneza 4:26, oamenii au început să cheme Numele Domnului. Este necesar să specificăm că Geneza 3:15 are o dublă semnificație în sensul că pe de o parte este o promisiune, dar arată și o realitate permanentă în istorie, o închinare falsă paralelă cu una adevărată ”capul – călcâiul”. Nici credincioșii nu scapă de această dilemă a răului, în care cred într-un Dumnezeu iubitor, bun, în contrast că răul fizic și moral, chiar dacă admitem  blestemul din Geneza 3, în mintea noastră se naște o stare de conflict în momentul realizării lui. Și oamenii care nu cred în Dumnezeu încearcă o explicație a răului. Epicur o abordează din punct de vedere filozofic cu argumente logice dar ajunge la rezultate false. Unii dintre atei pun întrebare unde este liberul arbitru. Augustin privește acestă manifestare a răului ca o privare a binelui. Dar în fond răul este o pervertire a binelui, fiindcă în Geneza 1:31 Dumnezeu declară că tot ce a făcut sunt foarte bune. Hristos rezolvă problema răului dar la modul viitor fiindcă încă asistăm la binele realizat de Hristos, și care pe moment a fost pervertit. Răul însemnă păcat și fărădelege și Dumnezeu care este iubitor, bun dar și drept rezolvă problema răului care trebuia pedepsit și a făcut lucru acesta prin Fiul Său. De remarcat că răul îl găsim  la începutul Bibliei dar și la sfârșitul Ei. El este o  a ripostă la Suveranitatea lui Dumnezeu. Iov când se luptă să înțeleagă suferința sa în final vede că Satan este vinovatul. Dar să nu uităm un fapt foarte important că Dumnezeu pune limite pentru ca răul să nu se desfășoare în toată plinătatea lui. Dacă omul îl alege pe Isus Hristos ca mântuitor personal va avea garantat un bine în viitor. Cele două naturi ale răului fizic și moral sunt legate între ele datorită blestemului din Geneza 3. În concepția altori culturi ca cea indiană răul a existat de la început. Omul nu trebuie să rămână pasiv în fața răului. Creștinul trebuie să lupte împotriva lui pentru că și Dumnezeu face acest lucru.  Henry este de acord că problema răului afectează toată omenirea. Întru-n anumit mod are dreptate dar să nu uităm că pe de o parte Dumnezeu limitează răul iar pe de altă parte cei patru cai din Apocalipsa 6:2-8 , (roșu, galben, negru, și alb), au pornit în istorie odată cu blestemul din Geneza 3, iar Cel care stătea pe calul alb, ”a pornit biruitor și ca să biruiască”, răul din univers. Dacă ne uităm la robul care sufere pentru o lume întreagă, Mesia, Isus Hristos, problema se clarifică. De fapt există două culmi ale răului din univers în care primul este  momentul când Hristos a fost pe Cruce când Dumnezeu a pedepsit păcatul, iar al doilea vârf a răului va fi Iadul. Umanitatea nu a experimentat aceste două vârfuri ale răului, dar întrebarea logică care se pune este cum să scapi de Iad, adică ce trebuie să fac ca să fiu mântuit. Mergând la Cruce primești iertarea și vei fi mântuit.  Suferința nu a biruit credincioșii de-a lungul secolelor, începând de la apostoli și până în zilele noastre. De fapt Isus face afirmația că ” porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” în Matei 6:18. Atunci când Adam a păcătuit consecințele au fost dramatice și a prăbușit întraga rasă umană în blestem și moarte. Dar și prin respingerea lui Isus Hristos de către poporul Israel, consecințele au fost la fel de catastrofale în toate secolele care au urmat și asistăm la o lume bântuită de materialism și vinovăție și este ceva care ne contaminează pe toți, cu ceva din Iuda ”eu Doamne”  dar și din Pilat, în sensul că nu avem puterea să ne mărturisim păcatele în mod public. Mândria este principalul factor care ne împiedică să ne mărturisim păcatele, dar în final fiecare o va face obligat de dreptatea și puterea lui Dumnezeu. Pentru creștin Hristos este punctul focal al istoriei și fără Cruce și Înviere creștinismul nu are nici o temelie. Oricât de mare este răul fizic și moral trebuie să credem și să înțelegem că Isus l-a învins pe Satan, iar noi avem datoria să mărturisim Evanghelia fără compromisuri. Filozofii păgâni ca și Platon observă răul din univers, sau literatura indiană care îl percepe ca pe un dualism a două voințe care sunt într-o luptă contrară. Dar Biblia percepe în mod diferit problema răului și escatologia ne prezintă un univers regenerat. În disperarea omului de ași găsi liniștea ”o casă” rezultă că de fapt avut una pe care a pierdut-o. Isus este acela care  oferă odihnă.  Atunci când creștinul se uită spre viitor are o  privelişte  de biruință. Promisiunea celor șapte biserici din Apocalipsa este ”a celui ce va biruii”, în final Hristos învinge toți dușmani. O caracteristică a Iadului este o totală absență a lui Dumnezeu, dar în Apocalipsa se aduce în discuție ”Pomul vieții”  a cărui frunze slujesc  ca vindecare.  Dacă se face afirmația a faptului că răul moral l-a surprins pe Dumnezeu, se greșește, fiindcă El nu poate fi luat prin surprindere. Ființele create ca Satan și îngerii lui, apoi omul au fost acelea care au generat răul prin ostilitate și neascultare de Dumnezeu. Răul care se manifestă în plan fizic și moral, spiritual, este ținut în frâu de către Dumnezeu care este Atotputernic. Omul și nimeni altcineva nu poate opera fără absoluturile morale ale lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Cruce realitatea  răului este mai puțin dureroasă. În final acesta va fi biruit de către Hristos, și va rămâne o ultimă realitate a răului care este Iadul. Henry tratează răul în contrast cu bunătatea și Suveranitatea lui Dumnezeu și cu ideile filozofice care neagă un Dumnezeu Atotputernic.

Bibliografie :

Tozer,  Cunoaşterea Celui Preasfânt

ERNEST VALEA, Creştinismul şi Spiritualitatea indiană, indiană Editura ARIEL, Timişoara, 1996

Fărăgău Beniamin, Evanghelia după Matei, capitolele 1 –10. Editura LOGOS  Cluj, 1998

Tozer Cunoaşterea Celui Preasfânt

GEISLER L. NORMAN, Filozofia Religie

SCHAFER A. FRANCIS, Trilogia,  Dumnezeu care există.  Evadare din Raţional. 

El există şi nu tace.   Editura  Cartea  Creştină  Oradea,  2002

Moltman, The Crucified God, pag 221, din  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate , vol  6

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol. 6.

Ţon,  Să ne cunoaştem Crezul

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol  5

J. STOT, Crucea lui Cristos

Platon, Timaeus 30A, 48A, din Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol  6

Charles  Hodge Sistematic Theology  din  Erickson  vol 3

Sait http://ro.wikipedia.org/wiki/Problema Răului

Ardelean Viorel