Un om credincios[1] cu adevărat, evreu sau creștin, își dă seama că atunci când se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ea transcede lumea materială într-o dimensiune spirituală, iar cei care adună averi materiale pe acest pământ și poartă numele de credincioși acest lucru este de fapt o dovadă a necredinței lor. Atunci când Dumnezeu îi face o oferă lui Solomon (1Împăraţi 3:5) acest răspunde cu multă înțelepciune (1 Împăraţi 3:9  ”Dă, deci, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!......”).  Este adevărat că nu ne putem dispensa  de cele materiale, dar ele nu trebuie să pună stăpânire pe inima noastră, ca la ”tânărul bogat” (Matei 19:22). De asemenea și patria pământească este un lucru necesar, fiindcă fiecare face parte dintr-o națiune, are o cetățenie,  o țară cu granițe care uneori trebuie apărată, dar în spiritul nostru, Biblia ne prezintă o Împărăție care nu face parte din lumea aceasta, în care noi intrăm, mergem și trăim prin credință (Romani 14:17   Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.) Dar este necesar a specifica faptul că în Împărăția cerurilor se intră prin pocăință, Naștere din Nou,  procesul de sfințire pe care Duhul Sfânt o face în viața credinciosului. Ea nu se poate frauda. Astfel credinciosul intră pe Ușă și face dovada pocăinței mergând pe cale.  Cel mai bine se vede acest lucru (dacă oglinda Scripturii nu este deformată de către ochii noștrii), în Roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. În Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Isus creionează caracterul cetățeanului care face parte din Împărăția lui Dumnezeu. El reglementează relația pe care trebuie să o aibă credinciosul cu Dumnezeu, dar și relațiile pe orizontală între semeni, și merge mai adânc de la litera Legii, la motivații ale inimii. Dar nu trebuie să uităm un fapt important care se găsește în rugăciunea  Domnului Isus Hristos.  (Ioan 17:15) ” Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”. Cu alte cuvinte trebuie să trăim într-o lume coruptă, imorală și murdară, într-o patrie pământească, dar ancorați prin credință în realitățile și promisiunile cerești. Doar dacă suntem lumină și sare pe acest pământ, Împărăția lui Dumnezeu își găsește expresie în noi, și Împărăția Cerurilor este o aplicație a puterii lui Dumnezeu pe pământ, Biserica celor Născuți din Nou,  fiind inclusă în Împărăție și în același timp o reflectare a Ei. Dacă revenim la făptura umană ea este condiționată de timp, spațiu,  loc geografic, cultura vremii respective, o patrie pământească care deși este  pasageră  nu poate fi ignorată, dar pe care credinciosul o transcede prin credință.

Fiecare naţiune doreşte să aibă o ţară proprie în care să îşi ducă existenţa în cadrul culturii şi tradiţiei respective. A nu beneficia de o patrie pământească poate să constituie o tragedie. Să ne amintim actuala tragedie a poporului Kurd care şi astăzi sunt un popor fără patrie.  Evreii îşi doreau o împărăţie, evenimentul exodului spre ţara promisă şi ocuparea Canaanului a fost o împlinire a cestei dorinţe, dar ulterior, diferitele   invazii străine, asuprirea şi  exilul babilonian, iar în final asuprirea romană, a fost un eşec care i-au marcat profund. Dar marea tragedie poporului evreu era că, „deşii erau născuţi pentru împărăţie”, în realitate nu au beneficiat de ea. Ei  au respins Împărăţia lui Dumnezeu, au călcat Poruncile lui Dumnezeu şi nu l-au primit pe Mesia cel promis  (Mat. 8:12). Totuşi a existat o rămăşiţă ce îl cuprinde pe Simeon care nădăjduia în  restaurarea lui Israel, (Luca 2:25) sau Iosif din Arimatea, care „ aştepta împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 15:43).[2]  Clasa politică evreiască şi poporul de rând aşteptau în mod firesc un Mesia terestru ca eliberator de sub jugul Romei. Conducătorii religioşi orbi spirituali, au ferecat oamenilor împărăţia cerurilor,  refuzând să intre ei înşişi în ea  (Mat.23:13), iar  o mare colectivitate de popoare au ratat acest prilej.  Pe de altă parte mulţi care au ascultat cuvântul împărăţiei  l-au refuzat  (Mat 13:19).[3] Scriptura vorbeşte clar despre o Împărăţie spirituală, iar evreii din perioada dinainte de Cristos ar fi trebuit să creadă şi să înţeleagă acest lucru. Legământul din perioada exodului stipula atât binecuvântări cât şi blesteme (Deutr.11:26-28), lucru ce echivala cu a avea parte sau nu de Împărăţia lui Dumnezeu. „Matei în Evanghelia sa  foloseşte de treizeci şi cinci de ori expresia  Împărăţia Cerurilor şi de cinci ori Împărăţia lui Dumnezeu”. Isus a arătat limpede că în prezent, această împărăţie are o existenţă spirituală. (Mat.4:17)”. Argumentele  împărăţiei spirituale sunt categorice.  Evanghelia după Matei este evanghelia Regelui prezentată prin: genealogiile de la începutul cărţii,  doctrina Împărăţiei, neliniştea lui Irod, inscripţia de pe cruce, (Mat.27:37), discursul escatologic al lui Isus (Mat. 25:31).[4]  Sunt suficiente argumentele biblice în favoarea existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Exista elemente de confuzie cu privire la Împărăţia Cerurilor. Cristos clarifică problema iar prin „Predica de pe munte”, Isus atrage atenţia că în jurul nostru se construieşte aşa – zisa împărăţie bazată pe o neprihănire fariseică, incompatibilă cu adevărata Împărăţie.[5]  Împărăţia Cerurilor trebuie să aibă o obârşie divină. Prin jertfa şi învierea Sa, Cristos, ne-a introdus într-un nou ciclu de existenţă, definit ca Împărăţiei lui Dumnezeu.[6] Cristos a fost uman şi divin în acelaşi timp. El a avut atributele lui Dumnezeu pentru că are aceeaşi substanţă ca Dumnezeu. Cristos  posedă atributele Trinităţii, ca om a fost fără de păcat, deşii a avut o natură complet umană. Prin ceea ce a reprezentat Cristos a iniţiat noi standarde noi ale împărăţiei. El a fost calificat ca şi Mare Preot (Evr.7:26-27), a respins viclenia. (Ioan 3:19-20), a stabilit statutul ideal pentru caracterul oamenilor (Efs.5:1-2.).[7] El este Poarta pentru noua împărăţie. Sintagma „A-ţi auzit dar Eu vă spun” este repetată de şase ori în „Predica de pe Munte” (Mat. Cap. 5 – 7).   Cristos a fost biruitor. Prin victoria Sa asupra păcatului, a bolii, a morţii şi triumful decisiv asupra lui Satan (Mat.12:28),  Isus a identificat împărăţia cu propria Sa persoană.[8] Autoritatea de suveranitate al lui Cristos stă ca temelie a Împărăţiei lui Dumnezeu.  Cristos însumează  cel puţin trei funcţii principale ca  Profet, Mare Preot şi Împărat. La sfârşitul Noului Testament întâlnim punctul culminant al acestei  funcţii în care   Cristos este  Rege (Ap.19:16).

Nu toţi au înţeles s-au acceptat în acest fel termenul de împărăţie.  Aşteptarea escatologică a comunităţii eseniene, cunoscută prin descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, diferă în mod remarcabil  de cea a Bisericii nou – testamentale. Această colectivitate se aprecia ca adevăratul Israel şi se considerau poporul sfârşitului, în contrast creştinii considerau că aparţin de noul eon  care a apărut odată cu învierea lui Cristos.[9] Concepţiile erau în mod categoric false și contrare. În istorie „Dreptul divin al regilor” şi „teoria războiului sfânt” s-au bazat în mare măsură pe faptul că Isus Cristos este Rege.

La fel s-a procedat şi în cazul respingerii Lui ca Domn.[10] În mod categoric cruciada cu sabia nu are nici o justificare, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se întemeiază pe dragoste. Întrebarea lui Pilat din Pont Ioan (18:33-36) este rostită şi de credinciosul anonim din biserică din ziua de astăzi care de multe ori este derutat. În aceste nouăsprezece secole biserica creştină a cunoscut o uzurpare lărgită  a lui „nu încă”  în favoarea lui  „deja”, ultimele zile se îndreaptă către ultima zi, ultima zi se îndreaptă către ultima oră. Această dilatare aparentă a timpului parcă s-a oprit şi asistăm la o precipitare a evenimentelor.  Pavel a vorbit corintenilor despre momentul în care Cristos la venirea Lui îi va transforma pe credincioşi, îi va îmbrăca în nemurire, într-o clipă, la semnalul  unei trâmbiţe.(1.Cor.15:52 ).  Istoria parcă se grăbeşte către final. Ceea ce a venit deja – reflectată într-o manieră neîndoielnică în Isus şi în Biserica regenerată  este ca un început  spiritual în istorie şi nu diminuează deloc semnificaţia viitorului.[11] 

Credinţa adevărată motivează credinciosul să tindă spre desăvârşire. Este greu de imaginat cum un om care înţelege cu adevărat puterea  evangheliei să-i fie ruşine să o proclame fiindcă  „Ea este puterea lui Dumnezeu”.  Tehnicile de ajutorare, eforturile personale şi programele de reabilitare pot să-i ajute doar temporar pe oameni, numai Evanghelia poate să-i salveze cu adevărat.  Cristos este Poartă şi nu există nici o altă cale de acces în împărăţie. Evanghelia este singura chemare folosită de Dumnezeu pentru salvarea umanităţii. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia care crede (Rom1:16).[12] Cristos avertizează despre iminenţa Împărăţiei, (Mat.4:17). Şi atunci şi astăzi se poate percepe dimensiunea spirituală a Împărăţiei şi a Regelui. „La Florii totul s-a întâmplat ca şi cum pentru o clipă s-au deschis cerurile şi mulţimile au văzut adevăratul statut al lui Isus”.[13] Din cele trei funcţii mesianice amintite în prealabil lumea a văzut doar o singură funcţie, aceea de Împărat.  Ca Rege Isus  a împlinit profeţiile  Vechiului Testament cu privire la o împărăţie vecinică. Universul nu este o democraţie, ci  este o monarhie.

 Cristos a fost conştient de misiunea Sa. Anticiparea de către Isus  a înfrângerii finale a Diavolului, implică faptul că El era conştient că este atât Robul lui Dumnezeu, cât şi Fiul Omului. În persoana lui Cristos este adunat trecutul, prezentul şi viitorul. Astfel Împărăţia lui Dumnezeu a schimbat de fapt deja  situaţia decăzută a omului: (Luca.11:20). Celelalte profeţii ale Vechiului Testament nu sunt desfiinţate  ci certificate de împlinirea mesianică în Cristos.[14]  Porunca Domnului ca Evanghelia să fie vestită până la marginile pământului a porni să se împlinească. Domnul cel înviat este Suprem și Suveran. Chiar biserica în ce are  mai bun,  nu e decât o aproximare a împărăţiei lui Dumnezeu. (Mat.6:33). [15]  Încă avem de-a face cu o aparenţă palidă a ceea ce va fi.  Împărăţia lui Dumnezeu este privită încă din perspectivă umană. Ea nu este terminată în spaţiul unei teocraţii pământeşti, ci are o mărime universală, şi o suveranitate moral – spirituală.[16] Omul este o fiinţă răzvrătită, lumea nu a văzut niciodată un exemplu perfect de ascultare, dar oamenii mari ai Vechiului Testament speră că într-o zi Împărăţia Cerului va veni. Dacă ne gândim la universuri paralele, se pare că universul fizic material, şi universul spiritul relevat de Dumnezeu în Scriptură, sunt singurele pe care credinciosul le poate accepta. 

 Împărăţia lui Dumnezeu  nu este sfârşitul unei succesiuni istorice. Isus a făcut o deosebire clară între prima venire a lui  ca şi Mesia şi a doua venirea a Sa ca judecător.[17] Tocmai această imagine dublă a lui Cristos ca Miel şi Cristos ca Leu, despărţite prin  ”anul de îndurare”, nu au înţeles-o evreii. Această neîmplinire parţială a împărăţiei justifică tensiunea dintre Cristos ca Domn şi umanitatea căzută în păcat. Dumnezeu se poate uita la scara dimensiunilor noastre. El poate vedea oamenii mişunând ca furnicile,  fiecare cu o personalitate deosebită, dar  poate observa doi oameni, două tipuri diferite, pe Adam şi pe Cristos. Pentru om verificarea trupului este Cuvântul Scripturii (Gal.5:19-26).  Prin Cristos istoria mântuirii  făcut un salt înainte spre faza finală. Balanţa profeţiei înclină într-o singură parte. „ Nu încă” a fost copleşit de „deja” iar întâmplările din Evanghelii şi Faptele Apostolilor îşi croiesc traiectorie spre clipa unei consecinţă inevitabile care a fost prescrise.[18]  „Există o vreme în viitor când Domnia lui Cristos va fi completă. Atunci toţi se vor afla sub stăpânirea Sa, unii de bună voie şi cu bucurie, alţii fără voie. Este adevărat că suntem capabili să aducem bucurie şi plăcere lui Dumnezeu. Este unul din cele mai surprinzătoare lucruri din Scriptură, faptul că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în poporul Său. (Isaia 62:3-5). Scriptura ne îndeamnă la veghere. Parabolele lui Isus cuprind  multe apeluri la veghere. Chiar dacă această timp este unul de aşteptare, nu trebuie să se înceteze  obligaţiile zilnice, sau  deciziile permanente şi grabnice. Unele pasaje specifică distrugerea Templului, pe cînd  alte pasaje îi desemnează pe ucenici pentru însărcinarea de a depune mărturie în toată lumea.[19] „ Marea Trimitere”( Matei 28 : 19-20 ) este actuală şi astăzi tocmai în ideea împlinirii Împărăţiei Cerurilor. Ea este o poruncă a unui Cristos Suveran.

Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală,  ea este de origine divină. Regele Împărăţiei este Isus Cristos. El îndeplineşte funcţia de Mare Preot, Miel de Jertfă  şi Leul din seminţia lui Iuda. Evreu sau păgân poţi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu doar prin Cristos, prin Naştere din Nou. Biserica este o aproximare a acestei Împărăţii. Biserica este Trupul lui Cristos. Mulţi au pierdut sau pierd prilejul de a intra în ea. Şi chiar pentru cei incluşi în Împărăţie, există îndemnul la veghere. Respingerea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau abuzurile făcute în numele ei sunt o responsabilitate umană.  Asistăm la o tensiune permanentă dintre deja şi -  nu încă, din viaţa credinciosului, a bisericii, a celor două împărăţii[20] care sunt în conflict.  În acest timp există o precipitare spre final, deja înlocuieşte tot mai mult pe nu încă. Cristos a fost biruitor prin Cruce şi Satan va fi învins în final. Responsabilitatea lărgirii Împărăţiei Cerurilor este a credincioşilor. În mod clar, Carl Henry vede în Împărăţia lui Dumnezeu un rezultat al Suveranităţi divine în ciuda contrariilor afirmate de lume, sau a relelor vizibile din univers. Argumentele aduse sunt Biblice.

Concluzii

Atunci când vorbim despre Împărăția lui Dumnezeu ca și argument al Omnipotenței Divine trebuie să  ne uităm în Creație,  în natură și la viețile schimbate ale oamenilor, care din oameni plini de vicii și păcate au fost transformați prin puterea Duhului Sfânt în omeni cu un alt caracter și o altă conduită morală. Ei au fost înnoiți în mintea și în duhul lor. O parte dintre ei au fost martirizați pentru credința lor. Era un risc asumat. Un argument al puterii lui Dumnezeu este și Biserica celor Născuți din Nou, care fac parte dintr-o biserică locală, care este într-un oraș și într-o țară care are granițe, un loc geografic, și localizată într-un timp în istorie.  Dar  credinciosul prin credință transcede spațiu și lumea materială într-o dimensiune spirituală.  La fel și Isus face o afirmație deosebit de importantă : Ioan 18:36  „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………”. Credința noastră este puternic ancorată în viitor dar până atunci trebuie să fim ”sare și lumină” în lumea în care trăim, în lucrurile mici sau mari în care Dumnezeu ne-a pus. Tragedia acelor oameni care nu au o patrie pământească este nespus de mare, evreii din exil, sau poporul Curd din ziua de azi, dar a nu avea o patrie cerească, înseamnă mult mai mult,  este o  dramă,  un dezastru, o nenorocire și durere mult mai mare, fiindcă are o finalitate opusă care este Iadul. Poporul  evreu aștepta o împărăție, dar la modul concret aici pe pământ, și doar puțini evrei au înțeles aspectul ei spiritual. Deși Isus predică în mod clar despre Împărăția Cerurilor, liderii religioși din vremea aceia sufocați de învățăturile rabinice și de tradiție au refuzat în majoritate să creadă în Mesia și Împărăția Cerurilor vestită de El. Împărăția așteptată de iudei, de natură ”fariseistică”,  este făcută cunoscută de Isus ca inoperantă ca să aducă pe cineva în cer. Falsul este scos la vedere iar Isus se identifică cu Împărăția,  El este poarta prin care se intră în Împărăția Cerurilor. Hristos adună în Persoana Lui cele trei funcții de Profet, Mare Preot și Împărat.  La sfârșitul Noului Testament El este prezentat ca Rege (Ap.19:16). Au apărut și interpretări false ca ”dreptul divin al regilor, sau teoria războiului sfânt” legate de faptul că Isus Hristos este Rege. Cruciadele din istorie, sau alte abuzuri, nu au avut nici o bază biblică.  Dar aceste anomali sun contrare învățăturii biblice pentru că Evanghelia lui Isus Hristos este o Evanghelia a dragostei.  De asemenea există tensiunea amintită anterior între deja–nu încă, care se reflectă în viața credinciosului și a bisericii.  Împărăția Cerurilor a fost întemeiată de Hristos, este în creștere dar nu s-a ajuns la o plinătate a ei, dar va fi biruitoare în final. Se pare că asistăm la o precipitare a evenimentelor. În această stare de multe ori de incertitudine, doar credința adevărată justifică credinciosul să tindă spre desăvârșire. Toate tehnicile de așa zisă ajutorare a credinciosului nu sunt decât surogate care nu rezolvă problema de fond. Doar prin Evanghelie oamenii se pot împăca cu Dumnezeu. Isus ca și Rege a împlinit profețiile din Vechiul Testament. Universul spiritual al lui Dumnezeu nu este o democrație. În stare întrupării Hristos a fost conștient de misiunea sa. În El timpul a fost comprimat în ”acum”, un prezent continuu care depășește limita înțelegerii umane. El  împlinește profețiile din Vechiul Testament, iar porunca Lui este de a vesti Evanghelia. Biserica este o aplicație a Suveranității lui Dumnezeu iar noi așteptăm Parousia în viitor dar în universul spiritual al lui Dumnezeu. Atunci când vorbim de Împărăția Cerurilor, nu vorbim despre un sfârșit al ei ci un început, care este Hristos,  o desfășurare în timp și o împlinire în viitor. Ce nu s-a înțeles despre Isus Hristos era faptul că a venit în calitate de Miel, urmează ”anul de îndurare” și va reveni ca Leu. Îndemnurile lui Isus se referă foarte mult la aspectul vegherii în așteptarea noastră, privind Parousia,  iar Marea Trimitere  este valabilă și astăzi. Calea cea largă înseamnă că mulți oameni au pierdut prilejul de a intra în Împărăția cerurilor iar alții s-au făcut și sunt  responsabili de abuzurile biserici.  Obligația, și sarcina de a  lărgi și de  a creșterii Împărăției Cerurilor este responsabilitatea credincioșilor. Carl Henry percepe în mod clar Împărăția Lui Dumnezeu ca o explicație și aplicație a Suveranității lui Dumnezeu. Apocalipsa 19:6  Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.  Amin.

Bibliografie

Henry, Carl    Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 2  Editura  „Cartea Creştină”  Oradea  1996 – 2000.,

Henry, Carl    Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 3  Editura  „Cartea Creştină”  Oradea  1996 – 2000.

Henry, Carl    Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5  Editura  „Cartea Creştină”  Oradea  1996 – 2000.

John, F. MacArthur    Când sarea îşi pierde gustul, Editura   „AGAPE”   Făgăraş  copyright 1997

Millard,  Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2  Editura „Cartea Creştină”  Oradea  1998.

Beniamin, Fărăgău    Evanghelia după Matei,  capitolele 1 –10. Editura LOGOS  Cluj, 1998

Ion, Bria  Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999

BARACKMAN  FLOYD  H.  „ PRACTICAL CHRISTIAN THEOLOGIC” Copyrght 1981-1998 Published byKregel Publications 

Iaroslav, Pelikan,   Isus de-a lungul secolelor,  Locul lui în istoria culturii, Editura „Humanitas” Bucureşti 2000

Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Aredelean Viorel

Ardelean Viorel