E o adevărată plăcere să fiu cu voi aici în această dimineață, doamnelor și domnilor și să descopăr că în Australia nu trebuie să stau în cap pentru că Pământul este cu susul în jos. Vreau să vă prezint abordarea mea în aceste interacțiuni în mediu public. Există o axiomă de bază care stă în spatele a tot ceea ce fac. Și este o axiomă biblică, pe care o găsim în scrisoarea lui Pavel către Romani când vorbește depre Evanghelie și despre faptul că nu îi este rușine de ea.Și unul din primele argumente pe care le folosește este că există ceva vizibil pentru oricine. Vorbește despre percepție. Și spune aceasta, în Romani 1, versetul 19: „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.” Vreau să observați cât de puternică este această afirmație. Despre ce vorbește Pavel aici este ceva atât de evident, așa încât oamenii sunt făcuți să nu poată fi scuzați dacă o ignoră.

    Al doilea lucru pe care aș vrea să îl observați este că el vorbește despre o „vedere lămurită” și nu o dovadă. Eu sunt un matematician pur, (n. t. care se ocupă cu studiul conceptelor abstracte) iar dovada sensului riguros al acestui cuvânt se regăsește doar în domeniul meu. Ai un set de axiome, ai o logică aprobată și ajungi la o concluzie sigură, în cele mai multe cazuri, pe baza acelei logici. Nu primești o astfel de dovadă în nicio altă disciplină intelectuală, nici în științele fizicii și, cu siguranță, nu în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi lucruri în viață de care putem fi siguri. Cel puțin destul de siguri încât să ne punem viața ca miză pentru ele. Nu v-aș fi putut demonstra că avionul care m-a adus la Sydney urma să ajungă aici, și totuși mi-am pus viața ca miză pentru aceasta. Nu v-aș putea demonstra matematic că soția mea de 46 de ani mă iubește și totuși mi-aș pune viața ca miză și pentru aceasta. Așa că lucrul important pe care trebuie să îl înțelegeți este că doar pentru că nu avem dovezi, în sensul matematic riguros, nu înseamnă că nu putem avea dovezi în sensul juridic, dovezi care depășesc orice îndoieli raționale. Și ceea ce ni se spune aici este că natura nu este neutră. Că există dovezi ale existenței lui Dumnezeu care pot fi văzute. Așadar, una din misiunile mele, cred că este să educ această percepere, ca oamenii să poată experimenta acel „Aha!” când dintr-o dată văd ceva.

    Vă amintiți când ați înțeles pentru prima dată algebra? Sau poate nu o înțelegeți. Și, pur și simplu, ați văzut-o! Pur și simplu, ați înțeles-o dintr-o dată! Sau când ați înțeles calculele pentru prima dată, sau orice altceva care vă captează interesul. Acel moment „Aha!” când, pur și simplu, vezi. Și Pavel spune că sunt lucruri care se pot vedea și că natura nu este neutră și ne indică acele lucruri care pot fi văzute. Acum, desigur, ne confruntăm cu opoziție. Pentru că dacă îl luăm ca exemplu pe Stephen Jay Gould, răposatul Stephen Jay Gould, el a spus că „orice am spune despre Dumnezeu, El nu poate fi văzut în natură.” Așa că sunt două perspective extreme. Există perspectiva mea, că Dumnezeu poate fi văzut și că există dovezi ale existenței Lui în natură, și cea că El nu poate fi văzut. Condițiile de concurență nu sunt egale. Și există o gălăgie crescândă din partea unui grup minoritar, numit "Noii Atei Noi", pentru a privatiza exprimarea credinței în Dumnezeu. Nu trebuie să faci nimic din ce are legătură cu Dumnezeu în spații publice. Ceea ce e un fel de slogan politic care datează din epoca lui Tony Blair. Bineînțeles, "Ateii noi" au ajuns cumva demodați, așa că au fost înlocuiți de "Noii Atei Noi". Iar Noii Atei Noi sunt ca și Ateii Noi, adică nu cred în Dumnezeu, doar că sunt cumva mai binevoitori față de religie. Ei spun „haideți să luăm tot ce este bun din religie, numai să nu Îl luăm și pe Dumnezeu și vom fi cu toții fericiți.” Această tendință combativă și stridentă, care a fost foarte vizibilă în ultimul deceniu, s-au săturat de ea. Și lucrul principal de văzut e acea schimbare.

    Așadar avem ansamblul de atei din toată Marea Britanie, care își petrec timpul într-o veselie și cântându-și cântece triviale unii altora. Și când unul din colegii mei atei mi-a zis: „Ar trebui să vii la întrunirea noastră de atei!” Eu am răspuns: „Și ce faceți acolo?” El a spus: „Păi, jucăm jocuri și cântăm cântecele și așa mai departe” Și a continuat el, dar eu am spus: „Și ești surprins că nu sunt interesat să vin?” Acesta este un fel de lucru care se întâmplă, dar din păcate, efectul pe care l-au avut Noii Atei a marcat profund spațiul public. A condus la un fel de reacție din partea unor atei, care chiar amenință extincția lui Dumnezeu. Jürgen Habermas e unul din liderii intelectualilor publici ai continentului. S-a declarat un ateu metodologic. Și el amenință o nedreaptă excludere a religiei din spațiul public, cu scopul de a, citez: „să nu priveze societatea seculară de la importante resurse pentru crearea înțelesului.” Aceasta este o afirmație foarte puternică din partea unui ateu. Dar vedeți voi, este împotriva fondului afirmației, care a fost popularizată în urmă cu câțiva ani, cu precădere în cartea lui Richard Dawkins, „Dumnezeu: o amăgire”, și anume că religia nu este numai o amăgire, ci este una chiar dăunătoare, periculoasă și ea trebuie să fie eliminată. Și una din cele mai evidente ilustrații ale acestui lucru s-a găsit în „Der Spiegel” care ar fi echivalentul german al revistei „Time”, care avea un titlu în urmă cu câțiva ani, spunând: „Gott ist an allem schuld!” „Dumnezeu este de vină pentru orice”, iar apoi o fotografie a turnurilor gemene și 50 de pagini despre lucruri legate de ateism. Iar Dawkins a mărturisit mai târziu într-un interviu că 9/11 l-a făcut să devină radical. Iar argumentul e simplu și pentru că e simplu e și atrăgător. Ei au spus „9/11: aceasta a fost datorită religiei. E un pas prea evident. E inacceptabil!” Dacă vei obiecta că religia islamică, jihad, e una extremă, el îți va spune: „Da, este extremistă, dar de unde provin religiile extreme? Își au obârșia în religiile moderne. Așadar ca să poți tăia rădăcina, trebuie distruse toate religiile.” Și genul acesta de mentalitate a fost adoptată de oameni cu distincții științifice cu ani lumină înaintea lui Dawkins, de oameni ca Steven Weinberg, care a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Iar el a prezentat lucrurile așa: „Oamenii trebuie să se trezească din lungul coșmar al religiei. Tot ceea ce ne stă în putință nouă, oamenilor de știință, ar trebui să facem pentru a elimina religia, să slăbim strânsoarea religiei, iar aceasta ar putea fi cea mai semnificativă contribuție pentru civilizație.” Și vă rog să observați: „orice este nevoie să facem, trebuie făcut.” Este sinistru. Este semnul unei gândiri totalitare. Așadar, unii ajung în extreme.

    Din fericire, nu toți ateii sunt ca Weinberg sau Dawkins și nu trebuie să gândim în felul acesta, dar influența a fost foarte profundă, într-adevăr. Iar corul Noilor Atei s-a unit în urmă cu câțiva ani cu Stephen Hawking,  care este fără îndoială cel mai faimos om de știință din lume. În cartea sa: „O scurtă istorie a timpului”, care este cea mai necitită carte din istorie. Cei mai mulți oameni ajung pe la pagina 4, cei mai diligenți până la pagina 10. El a lăsat strategic o portiță deschisă pentru Dumnezeu, pentru ca să crească vânzările, desigur. Dar a publicat o carte împreună cu Leonard Mlodinow care se numește "Marele Plan", fiind ateu. Fizica nu are nevoie de un Creator. Citez: „pentru că există legea gravitației, Universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Iar Dawkins a prezentat o afirmație de o imensă bucurie și celebrare, pentru că a zis: „Darwin l-a scos pe Dumnezeu din biologie, iar acum Hawking a făcut același lucru pentru fizică.” Mai există un aspect legat de aceasta, pentru că ceea ce am discutat până acum a fost legat de știință. Dar ei conștientizează, desigur, că până în vremurile noastre, în vest cel puțin, în mod tradițional, etica era într-o strânsă legătură cu credința în Dumnezeu. Baza tradițională pentru etică a fost transcendentă. Un Dumnezeu transcendent. Există o dimensiune verticală, susținută de cele 10 porunci, și, desigur, de legislația consacrată și codificată a celor mai multe țări occidentale. Asta s-a schimbat! Dumnezeu a fost eliminat, dar ei văd că este nevoie să dea societății un fel de busolă morală, un ghid moral.

    Așadar întrebarea eticii este la ordinea zilei, și chiar din ce în ce mai mult. Dacă Îl respingi pe Dumnezeu, de unde îți iei o bază pentru etică, o bază rațională pentru etică? Și faptul că ei se chinuie cu aceasta este destul de evident, pentru că se reflectă în comportamentul generațiilor ce vin în lumea noastră. Aceasta a coincis nu doar cu un atac științific asupra creștinătății, ci și cu un atac etic asupra creștinătății. Acest aspect mi-a fost adus în atenție într-un mod special când l-am dezbătut pe Christopher Hitchens pentru prima dată la Festivalul din Edinburgh în urmă cu câțiva ani. Pentru că începuse prin a vorbi timp de 10-15 minute, cât ne-a fost acordat fiecăruia, despre lucrurile îngrozitoare pe care el le considera făcute în numele religiei. Și desigur, avea dreptate în mare parte. Există o fațetă inacceptabilă a religiilor, precum responsabilitatea pentru diferite războaie și acte de violență din lume. Și asta m-a făcut să mă gândesc că aceasta va crește. Și desigur, a crescut, ridicându-se multe alte probleme cu aceeași tematică. Iar Richard Dawkins a predicat despre aceasta în cartea sa „Dumnezeu: o amăgire”.

    Ce intenționez să fac eu în această dimineață, pe scurt, desigur, pentru că e un subiect complex, dar este mult mai bine să îți stimulezi gândirea decât să te plictisești de moarte din cauza unor vorbării goale. Așadar, ce intenționez să fac, doamnelor și domnilor, este să vă prezint niște idei, niște idei de bază, iar apoi să vedem ce întrebări aveți. Aceasta este partea mai interesantă pentru mine și sper că și pentru voi. Așadar, vă rog să ascultați și, după cum ați fost îndemnați, să vă pregătiți întrebări în minte. Veți învăța de 100 de ori mai mult la sfârșitul acestei zile, dacă vă petreceți toată ziua gândindu-vă la întrebări. Dacă ascultați pasiv, pe o ureche intră și pe cealaltă iese. Știți, matematica obișuia să fie descrisă ca o materie unde se scriau notițe pe tablă, care apoi erau transferate de pe tablă în caietele studenților, fără să parcurgă nici mintea profesorului, nici a studentului. Și, întâmplător, sunt și eu conștient de această definiție minunată a unei petiții matematice când cineva vorbește, iar alții dorm. Așadar, vom încerca să evităm aceasta, pe cât posibil.

    În prima parte, în mare, vor fi întrebări despre Dumnezeu și știință, iar în cea de a doua, întrebări despre etica lui Dumnezeu. Și vom menționa câteva. Psihologia este recunoscută de mulți oameni ca știință. Și când Richard Dawkins a pus numele cărții sale „Dumnezeu: o amăgire”, el scotea în evidență o concepție psihiatrică, aproape psihiatrică, că Dumnezeu este o amăgire. Și definește amăgirea ca fiind o credință falsă, care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Voi arăta că fix aceasta este definiția ateismului: o credință falsă care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Totuși priviți la acest principiu. Dawkins nu este un psihiatru și nici eu nu sunt. Așadar, ce faci într-o asemena situație? Dacă ție ți se va părea credința în Dumnezeu o amăgire, un termen care, el admite, este aproape psihiatric, atunci... El nu este un psihiatru. Deci, ce va spune? Cel mai evident lucru este să consulte un psihiatru. Și să întrebe, ceea ce și eu am făcut, pentru că nici eu nu sunt un psihiatru. Și există acea regulă de aur a lumii academice. Vedeți voi, eu astăzi țin o conferință care nu este despre matematici pure, domeniul meu, și știu că sunteți recunoscători pentru aceasta. Dar ideea este că nu fac aceasta. Îmi depășesc domeniul. Și dacă treci granița domeniului tău, regula de aur este că trebuie să te verifici cu cele mai bune argumente de pe partea cealaltă. Trebuie să faci asta!

    Acum priviți la acest fapt interesant. Am dat peste cartea care pretinde că Dumnezeu este o amăgire. Apoi m-am dus la fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, să văd dacă este vreo evidență logică despre efectul credinței religioase asupra stării psihologice și mentale. Subiectul este „bunăstarea”. Este un subiect important în lumea noastră astăzi. Și se merită ca să fim conștienți măcar de unele lucruri care se spun. Acesta e primul: El, Andrew Sims, fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, spune că „Subiectul avantajelor pe care le are credința religioasă și spiritualitatea este unul din cel mai bine păstrate secrete ale psihiatriei și ale medicinei, în general. Dacă descoperirile complexelor cercetări despre acest subiect ar fi condus în direcția opusă și s-ar fi descoperit că religia dăunează stării mentale, asta ar fi ajuns pe prima pagină în toate ziarele din ținut.” Citim așa ceva la Richard Dawkins? Nu! Dar dați-mi voie să continui. Meta-analize importante din Jurnalul American de Sănătate Publică scot în evidență în majoritatea studiilor: „Implicarea religioasă e corelată cu o stare de bine, cu fericire, cu mulțumire, optimism, cu identificarea unui țel în viață, stimă de sine, o acceptare mai ușoară a pierderilor, un simț al susținerii, mai puțină singurătate, o rată mai scăzută a depresiei, o rată mai ridicată a recuperărilor și așa mai departe și mai departe.” Și citind, literaturii nou-ateiste îi lipsește o parte. Așadar, nu și-au făcut treaba. În felul acesta, ei se contrazic cu alți intelectuali și nu sunt corecți în fața dovezilor care sunt chiar accesibile publicului larg. Deci nu îi pot lua în serios, din acest motiv. Acestea nu sunt argumente intelectuale serioase, care destituie un astfel de lucru.

    Sunt conștient că toate datează din timpul lui Freud. Și vreau să spun ceva despre Freud pentru că acesta este un lucru constant, sunt întrebat mereu despre el. Dacă ați fost și voi aseară, iertați-mă că repet acest lucru, dar e un lucru bine de știut. Sunt acuzat foarte des, chiar de oameni de știință: „Credința ta în Dumnezeu e ca și cum ai crede în Moș Crăciun.” Dar nu este așa! Câți dintre voi ați ajuns să credeți în Moș Crăciun devenind adulți? A fost foarte amuzant în Olanda, când, chiar recent, am fost acuzat de acest lucru de către un profesor de fizică: „O, credința ta în Dumnezeu e ca și în Moș Crăciun!” Așa că m-am întors către public și i-am întrebat pe ei: „Câți dintre voi?” Și desigur, s-a jenat foarte tare și chiar s-a înfuriat și apoi mi-am spus ideea. Știu sute de oameni care au ajuns să creadă în Dumnezeu când au ajuns adulți. Vă rog, nu fiți naiv! Și să Îl puneți pe Dumnezeu în aceeași oală cu Moș Crăciun. Dar adevărata problemă, desigur, este ideea că oamenii slabi au nevoie de o cârjă. Și ei au proiectat experiența lor de tată, dacă era una plăcută, deși de multe ori nu e, pe un fel de imagine a unui tată în cer și așa mai departe. E foarte ușor să faci față la aceasta, pentru că argumentul freudian nu este prea concludent.

    După cum Manfred Lütz evidențiază în cartea sa: „O scurtă istorie a Celui Măreț”. El spune: „Dacă nu ar exista Dumnezeu, argumentul lui Freud ar fi genial! Îți arată că religia este o împlinire a dorințelor”. Și asta are sens, dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar apoi el continuă: „Totuși dacă există Dumnezeu, același argument îți demonstrează că ateismul este o împlinire a dorințelor.” Dorința de a nu trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru viețile, decepțiile, crimele noastre și pentru adulterele noastre. Manfred Lütz este unul din cei mai importanți psihiatri ai Germaniei, apropo. Și apoi trage concluzia și spune că desigur, la întrebarea fundamentală, dacă există sau nu Dumnezeu, nu îți va răspunde Freud, Frankl sau Jung, ci trebuie să cauți în altă parte. Vedeți, doamnelor și domnilor, știința este plauzibilă: „Dumnezeu: o amăgire”, argumentul freudian, dar poți schimba foaia. După cum am făcut și eu cu Hawking. Când a răspuns pentru London Times la întrebarea: „Ce este religia?”, el a spus: „O poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de întuneric.” Eu am fost întrebat cum răspund la aceasta și am spus: „Cu siguranță. Iar ateismul este o poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de lumină.” Acum, aplauzele voastre demonstrează că nu ați înțeles argumentul pentru că ce am spus nu demonstrează nimic. E ușor să te duelezi în fraze scurte. Dar unul din scopurile esențiale aceste dezbateri este de a analiza argumentele și să vezi dacă se aplică și în sens invers, pentru că multe din ele se aplică. Putem să destituim toate aceste freudisme și să revenim la subiectele de bază din toată această legătură, și aceasta vreau să fac. Și vreau să privesc la câteva din problemele de bază care privesc științele exacte, cum ar fi fizica și așa mai departe.

    Și prima idee este și cea mai simplă: nu există un război între Dumnezeu și știință. Este reprezentat așa tot timpul, pentru că aceasta este o convenție intelectuală foarte convenabilă. E evident că este falsă. Premiul Nobel pentru fizică de anul trecut a fost câștigat de un ateu, Peter Higgs, un scoțian, pentru bosonul Higgs. Cu câțiva ani înainte l-a luat Bill Phillips, un american, care e un creștin. Aceasta ar trebui să le arate oamenilor că gândesc prea simplist această problemă. Diferența dintre Phillips și Higgs nu are legătură cu fizica. Amândoi au câștigat Premiul Nobel. Diferența dintre ei este perspectiva asupra lumii. Unul este credincios, iar celălalt este ateu. Și ceea ce dezbatem noi în societatea contemporană este un conflict legat de viziunea asupra lumii și sunt oameni de știință de ambele părți. Așadar în ce constă acest conflict al viziunilor asupra lumii? Problema e care dintre aceste două perspective dominante... Mai este și o a treia în umbră și anume panteismul. Dar cea dominantă în academia occidentală este teismul, iar în cazul meu, teismul creștin, iar de cealaltă parte ateismul. Și ceea ce se întâmplă este că ateii pretind că știința inclină spre ateism. Eu spun exact opusul. Așadar întrebarea cheie care ar trebui pusă este: Știința inclină în vreo parte? Favorizează ateismul sau favorizează teismul? La acest moment, în multe din prelegerile legat de acest subiect oamenii se duc, de exemplu, spre biologie și descriu complexitatea anumitor situații și spun că aceste lucruri nu s-ar fi putut întampla în alt fel decât prin creația lui Dumnezeu. Eu nu voi face asta. Deoarece eu cred că până dumneavoastră nu faceți 3 lucruri și anume: să priviți la istoria științei, la filosofia științei și la natura științei, nu sunteți în postura în care să judecați statusul argumentelor care sunt rezultatul științei. Așadar, eu voi pune rezultatele științifice la urmă, nu la început, dintr-un motiv bine întemeiat, având în spate ani întregi de dezbateri pe aceste teme.

    Istoria științei este foarte importantă pentru că pune întrebarea cheie. Isaac Newton și înainte de el, Galileo, Johannes Kepler credeau cu toții în Dumnezeu. Și asta este o circumstanță atât de fascinantă, care a condus la multă cercetare asupra filosofiei științei și asupra istoriei științei și am avut privilegiul la Oxford să cunosc doi dintre experții lumii în acest domeniu. Primul și al doilea profesori de știință și religie: John Hedley Brooke și Peter Harrison care a fost furat înapoi de la Oxford și s-a întors în Australia. Experți în istoria științei... Și lucrul fascinant este că toate aceste lucruri au căpătat un sens nou, dar nu am timpul necesar să expun tot. Principiul de bază este, după cum l-a prezentat C.S. Lewis într-un mod exceptional: „Oamenii au devenit oameni de știință pentru că se așteptau să găsească legi în natură. Și se așteptau să găsească legi în natură pentru că au crezut într-un Legiuitor.” Pe scurt, credința în Dumnezeu este motorul care a pus în funcțiune știința modernă. Nu a împiedicat-o, ci a pus-o în funcțiune. Peter Harrison este în mod special fascinant. Pentru că el spune că nu a fost pur și simplu rama teistă, credința în Creator, care a stat în spatele ei, ci modul unic în care reformatorii abordau înțelegerea Scripturii care era în spatele ei. În loc să caute abordări mitologice, alegorice, ilustrate ale Scripturii, ei au încercat să spună: „Haideți să vedem ce spune Biblia.” Haideți să o luăm de la primul nivel de impact, la al doilea și așa mai departe. În felul natural în care citim literatura. Și aplicând aceasta la univers, haideți să vedem ce vrea natura să ne spună. Să nu ne impunem ideile noastre asupra ei. Asta a dus la revoluția în știință.

    Așadar, credința creștină, monoteismul în primul rând, dar credința creștină în mod special a contribuit enorm la știința pe care o avem astăzi. Dar asta nu este impresia pe care o au cei mai mulți. Îmi amintesc când am ținut prima prelegere asupra acestor lucruri în anii '75 la Universitatea din Novosibirsk, în Akademgorodok, în Siberia. Și în timp ce îmi țineam prelegerea, am văzut o mulțime de oameni nervoși, iar mie nu-mi place oamenii nervoși. Așa că m-am oprit, și i-am întrebat de ce sunt nervoși și un profesor s-a ridicat și a spus: „Tu zici că Newton a crezut în Dumnezeu. De ce nu ni s-a spus asta niciodată?” Eu i-am răspuns: „Nu poți ghici?”. Ateismul a suprimat asemena informații. Dar o face și astăzi; sunt șocat de cât de puțini oameni știu despre aceasta. Este extrem de important! Datorăm nu doar sistemul educațional, cel legislativ, spitalele, ospiciile și toate celelalte creștinătății, datorăm chiar și știința, în sensul modern, creștinătății! Acum desigur, asta ridică marea întrebare: A ajuns știința să își detroneze Creatorul, așa cum pretind mulți oameni? Newton, a ocupat, prin definiție, primul scaun Newton, iar Stephen Hawking l-a ocupat până nu demult. Newton spune: Ei bine, „Există dovezi în univers, în descoperirile mele, în matematică, în astronomie, astro-fizică, legea gravitației; dovezi care indică spre Dumnezeu.” Iar el scrie Principia Mathematica ca să justifice aceasta. Stephen Hawking spune: „Trebuie să alegi între Dumnezeu și știință.” Am ajuns la o reversie grozavă! Și asta a fost în centrul atenției mele de ceva timp. De ce a avut loc această reversie? Ce s-a întâmplat mai exact? Iar eu vreau să sugerez că este din cauza unei neguri ce s-a coborât asupra noastră.

    În multe locuri diferite a apărut confuzie, zăpăceală, iar unele chiar în mod deliberat. Și cele mai multe au legătură cu natura a ceea ce noi vrem să spunem prin explicații. Natura explicațiilor. Prima confuzie, care poate vă va surprinde, și nu am dat de ea până relativ recent, este despre natura lui Dumnezeu. Vedeți voi, când eram eu mai tânăr, cam în urmă cu un secol, obișnuiam să presupun că oamenii înțelegeau când vorbeam despre Dumnezeu, dar acum nu mai înțeleg. Descopăr că mulți dintre colegii mei de pretutindeni cred că eu cred într-un Dumnezeu care este exact ca unul din zeii mitologei grecești. Un Dumnezeu al golurilor, am putea spune. Nu putem explica; nu există explicație științifică pentru fulger, așa că postulăm un dumnezeu al fulgerului. Și desigur, câteva cercetări sau studii universitare la Universitatea din Melbourne și Dumnezeu dispare. Rămâi cu fizica atmosferică, descărcări electrice și toate de genul acesta. Și ei exact aceasta cred! Pentru că ei mereu Îl tot împing pe Dumnezeul Bibliei spre genealogia zeilor din Orientul Mijlociu antic. Iar ei folosesc acest argument prostesc și nebunesc că: „tu” adică eu „ești un ateu cu privire la Zeus și Artemis și Baal și așa mai departe.” Și pur și simplu continuăm și Îl demitem pe Dumnezeul Bibliei și ei cred că așa se termină totul. Dar nu au citit nimic despre zeii Orientului Mijlociu antic, pentru că trăsătura distinctivă și trebuie să înțelegem asta Werner Jaeger, o autoritate mondială în ce privește lumea orientală antică, diferența este aceasta: Zeii Orientului Mijlociu antic, toți, au descins din cer și pământ. Ei erau produsul unui haos, o materie sau o energie preistorică sau oricum vreți să-i spuneți. Dumnezeul Bibliei a creat cerurile și pământul. El nu se potrivește printre ceilalți deloc. Acesta este primul aspect.

    În al doilea rând, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al golurilor, ci este un Dumnezeu al întregului. Și al lucrurilor pe care le înțelegem, și al celor pe care nu le înțelegem. Și dacă te oprești puțin, îți dai seama că pe măsură ce înțelegi mai bine arta, apreciezi mai mult talentul lui Rembrandt sau Picasso, nu mai puțin. Cu cât înțelegi mai mult din inginerie, cu atât poți să admiri genialitatea lui Rolls Royce mai mult, nu mai puțin. Și cu cât înțelegi mai bine universul, cu atât poți, asemeni lui Newton, să admiri genialitatea Dumnezeului care l-a creat așa mai mult, nu mai puțin. Sunt lucrurile pe care le înțelegi care te fac să afirmi că „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, nu ceea ce nu înțelegi...  Ceea ce nu înțelegeți e la fel de fascinant, pentru că e ceea ce conduce știința, pe lângă alte lucruri. Dar cel mai important lucru care trebuie înțeles este acesta: Natura lui Dumnezeuface ca această conversație să se oprească chiar de la început pentru mulți oameni.

    Dați-mi voie acum să vă prezint aceasta mai la subiect. Vedeți, dacă Îl definiți pe Dumnezeu, dacă ideea voastră despre Dumnezeu este că El e un Dumnezeu al golurilor, chiar trebuie să alegi între Dumnezeu și știință din cauza definiției pe care I-ai dat-o lui Dumnezeu. Chiar L-ai definit pe Dumnezeu ca fiind necunoscuta „x” care iși are rostul doar până știința gasește vreo explicație. Atunci, desigur că trebuie să alegi între Dumnezeu și știință. Și din acest motiv atât de mulți oameni sunt influențați inconștient de acest tip de logică ingenioasă, care e o logică falsă, desigur, și vom vedea imediat. Că trebuie să aleagă între Dumnezeu și știință. Stephen Hawking este una dintre cele mai mari victime ale acestei amăgiri în legătură cu natura lui Dumnezeu. Este o falsă idee despre Dumnezeu care este totuși susținută în ciuda dovezilor contradictorii puternice. E o amăgire! Pentru mine, aceasta este extrem de important, pentru că dacă oamenii nu înțeleg că atunci când vorbim despre Dumnezeu ne referim la Creatorul și Susținătorul universului, nu un Dumnezeu al golurilor, nu un Dumnezeu care... „Nu pot explica asta, deci înseamnă că Dumnezeu a făcut-o” genul acesta de Dumnezeu. Atunci nu vom ajunge nicăieri în conversațiile noastre. Dar următorul lucru care trebuie realizat, desigur, este că Newton ne face un favor pentru că noi realizăm acum că există confuzie legată de natura explicațiilor științifice. Există confuzie în legătură cu natura lui Dumnezeu și există confuzie în legătură cu natura explicațiilor științifice. Și este o greșeală foarte ușor de făcut.

    Când Newton a descoperit legea gravitației, el nu a spus ce a spus Hawking. Hawking spune: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Și prin asta, din perspectiva lui, scapă de Dumnezeu. Dar Newton a zis așa: „Pentru că există o lege a gravitației, aș putea scrie o carte care să elogieze măreția lui Dumnezeu, care l-a creat așa.” Pentru că Newton nu a făcut greșeala să confunde o explicație științifică cu o explicație personală, subiectivă. Dați-mi voie să prezint aceasta mai simplu. De ce fierbe ibricul? Pentru că arzătorul Bunsen este aprins. Și flacăra a ajuns la o anumită temperatură care este transmisă prin cuprul ibricului și agită moleculele de apă, iar ele se mișcă din ce în ce mai repede, iar unele încep să se spargă, iar ibricul incepe să fiarbă. Din acest motiv fierbe. „Ba nu, el fierbe pentru că eu vreau o ceașcă de ceai.” Cu toții înțelegem aceasta. Vedeți voi, e atât de simplu! Descopăr de multe ori că elevii din școli înțeleg aceasta mai bine decât profesorii. Pentru că ei văd diferența în natura explicației. Explicația „pentru că eu vrea o ceașcă de ceai” nu este în conflict; nu concurează cu explicația științifică, ci e complementara ei. Și ai nevoie de amândouă ca să poți explica aceasta în totalitate. De ce nu pot oamenii să vadă aceasta când e vorba de univers?

    Vedeți voi, Richard Dawkins a provocat mult rău spunând că: „Dumnezeu este același tip de explicație cu știința, așadar, este în competiție directă cu ea.” Asta e ca și cum ai spune că Henry Ford este în competiție cu legea motorului cu ardere internă ca fiind o explicație pentru mașina cu motor. Sunt pur și simplu niște nonsensuri copilărești. Și ca să poți explica despre o mașină cu motor, ai nevoie de amândouă, nu e așa? Și din nou, ele nu concurează, nu sunt în conflict, ci se complementează. Așadar, mie mi se pare că o mare parte din abur poate fi dat la o parte din asta, dacă am putea vedea volumul uriaș de erori care reiese din afirmația lui Hawking: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Așadar, nu avem nevoie de Dumnezeu. În primul rând, alternativele sunt false, iar în al doilea rând, propoziția este un nonsens. Am scris o cărticică despre Dumnezeu și Stephen Hawking când am citit acea propoziție, pentru că nu citisem nimic de genul acesta în toată viața mea. „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Pentru că a fost ceva, o lege a gravitației. Universul se va crea pe el însuși din nimic. Prima contradicție clară. Pentru că există ceva. Nimic. Legea gravitației nu este un nimic. Sau el mai spune „pentru că există o lege a gravitației” nu spune „pentru că există gravitația”. Aș fi blând cu el, dar chiar ridică o problemă importantă. Legile creează ceva? Bineînțeles că nu. Legile mișcării ale lui Newton nu au mișcat nicio minge de biliard în toată istoria universului. Oamenii cu tacuri fac asta. Aceasta este o confuzie profundă.

    Am avut cândva o conversație interesantă cu colegul meu, Peter Atkins. El e un ateu cunoscut la nivel mondial. Și l-am întrebat: „Peter, cine crezi că a creat universul?” Și el a răspuns: „Matematica și legile naturii” Iar eu am început să râd dintr-o dată. Nu am intenționat, dar am facut-o. Și el m-a întrebat: „De ce râzi?” Iar eu i-am răspuns: „Peter, sincer, sunt un matematician, dar ăsta e cel mai absurd lucru pe care l-am auzit vreodată” I-am zis: „Dă-mi voie să îți prezint simplu. 1+1=2. Ți-a adus asta vreodată 2 dolari în buzunar?” Doamnelor și domnilor, eu cred că acea criză financiară a fost cauzată de încrederea că dacă făceai ceea ce se numește „contabilitate creativă”, puteai crea bani prin intermediul matematicii. Și cu toții am fost afectați de aceasta, nu-i așa? Acea noțiune absurdă că niște cantități abstracte și manipulate chiar ar putea crea ceva. Dar nu pot. Așa că ne-am blocat? Afirmația lui Hawking că universul „se poate crea pe el însuși”. Dacă v-aș spune vouă că X îl creează pe Y, ce ar însemna aceasta? Înseamnă că dacă îl ai pe X, el îl produce pe Y. Dacă v-aș spune că X îl creează pe X, asta ce ar însemna? Dacă îl ai pe X îl obții pe X. Ce înseamnă asta? Că este un nonsens și rămâne o absurditate, chiar dacă oameni de știință iluștri scriu asta. Este absurd, doamnelor și domnilor! Nu îmi venea să cred când am citit așa ceva. Unul din principalii oameni de știință ai lumii să vorbească absurditați filosofice. Nu e vorba că el dă pur și simplu o alternativă falsă: ori Dumnezeu, ori știința. Ci că atât cât privește știința, el spune absurdități. Și acesta nu e un început prea bun.

    Tot în aceeași carte, la pagina 3, el spune că filosofia a murit și că oamenii de știință poartă torța adevărului în aceste vremuri. Filosofia a murit, și totuși, toată cartea sa este pură filosofie. Cu siguranță că demonstrează că este moartă în cazul lui. Și iertați-mă că sunt puțin aspru, dar cred că unele din aceste lucruri sunt atât de absurde încât trebuie să fie expuse. Așadar, el nu rezolvă deloc problema pe care cartea sa pretinde să o rezolve. Dumnezeu și știința nu sunt alternative logice, ci sunt logic complementare, dar din acea noțiune mai reiese o idee care este foarte greșită și o numim scientism. Eu o numesc fundamentalism științific. Și tocmai am scris un eseu despre o prelegere pe care am ținut-o la Academia Britanică. Am fost uimit să primesc o invitație de la o conferință despre fundamentalismul religios, organizată de directorul Academiei Britanice. Mi-au scris și m-au întrebat: „Vreți să țineți o prelegere despre fundamentalismul științific?” Iar eu m-am gândit: „Sub nicio formă!” Dar apoi m-am mai gândit puțin și am zis: „De ce nu?” Pentru că la asta ne referim prin scientism: Ideea că știința este singura cale către adevăr. Einstein, desigur, a văzut clar că nu era așa. El a zis: „Puteți vorbi despre fundamentul etic al științei, dar nu puteți vorbi despre fundamentul științific al eticii.” Asta înseamnă să fii provocat, după cum vom vedea în a doua secțiune. Deoarece, dacă nu poți vorbi despre fundamentul științific al eticii, vei întâmpina probleme grave; dacă Îl înlături pe Dumnezeu și înlături transcendența și faci știința regină și încerci să le oferi oamenilor o busolă morală și asta nu se poate realiza în teorie și în principiu, atunci vei avea probleme mari. Vom ajunge și acolo și vom continua.

    Peter Medawar a fost mult mai înțelept când a spus: „E atât de evident că știința este limitată. Nici măcar nu poate răspunde la simplele întrebări ale unui copil: „De unde vin?” „Care este scopul vieții mele?” și așa mai departe. Dar e mai interesant decât atât, într-un fel. La ce ne referim când spunem că știința explică? Legea gravitației, ea ce explică? Explică gravitația? Nu! Newton a conștientizat aceasta, dar mulți nu o fac. Ei cred că dacă ai ceea ce se numește o explicație științifică, asta e tot. Nimeni nu știe ce e gravitația! Nimeni nu știe ce este energia, iar dacă nu mă credeți, citiți ce spune fizicianul câștigător al Premiului Nobel, Richard Feynman. Wittgenstein a spus odată și este foarte important: cea mai mare amăgire a modernității este concepția că legile naturii sunt o explicație pentru fenomenele naturii. Aceasta nu se poate! Nu explică, nu spun ce sunt anumite lucruri. Le descriu. Într-un mod minunat, desigur. Datorită legii lui Newton a ajuns omul pe lună, fără ca Einstein să facă vreo corecție. Nu îți spune ce este gravitația. Și asta este atât de important, pentru că replica des întâlnită este: „Știința ne explică. Avem explicația, nu mai avem nevoie de Dumnezeu.” Chiar la nivelul științific, de la definiția ei și e greu să definești știința, nu-i așa? Nici măcar nu pretinde asta. Așadar, trebuie să fim modești, mai ales ca oameni de știință, să realizăm că sunt arii vaste în legătură cu care suntem agnostici. Nu cunoaștem!

    Punând știința împotriva lui Dumnezeu începi să arăți și mai prostesc. Pentru că la nivelul său nu ne oferă ceea ce noi numim o explicație exhaustivă. Ceea ce vreau eu să spun, incremental, este ceva foarte simplu și anume că explicația este un concept foarte sofisticat și pe mai multe niveluri. Și dacă îl reducem la o explicație reducționistă și mecanicistă prin procese naturale este extrem de limitant. Și desigur, nu se ocupă de întreg, oricum. Să excluzi explicația intermediară (?) este complet arbitrar. Știința pretinde să nu se ocupe cu acest intermediu dar, mulți oameni de știință spun că, prin urmare, nu există intermediu. Asta nu corespunde, bineînțeles. Dacă aș construi o mașină care poate vedea doar lumina vizibilă, iar numele tău se întâmplă să fie Röntgen din Würzburg Iar tu vii și spui că ai descoperit radiațiile X, iar eu îmi arăt mașina și îți spun că „Nu există. Mașina mea nu le vede.” Atunci tu ai avea toate drepturile să spui: „Mașina ta este construită să nu le poată vedea. Bineînțeles că nu le poți vedea.” Dacă excluzi în mod aprioric orice fel de implicație intermediară, bineînțeles că nu vei descoperi niciodată una. Dar aceasta nu demonstrează că nu există.

    Acum, ultima idee de aici, din următoarele 150 de puncte, este să actualizez toată această dezbatere. Ar trebui să spun ceva și probabil că ați vrea să ridicați această problemă; există multă confuzie în legătură cu natura credinței. Noii Atei au provocat foarte multe daune multor creștinilor. Deci ei pun credința aici și știința acolo. Și asta îi dă de gol: aceasta este conceptualizarea ateistă, și anume, credință este un termen religios care înseamnă să crezi atunci când nu ai dovezi. Ambele sunt false. Și punând știința și credința în opoziție, le dăm apă la moară, suntem de acord cu ei. Credința în sensul biblic, și vorbesc ca și creștin, e un angajament bazat pe dovezi. După cum Ioan scoate în evidență, în Evanghelia lui: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru voi ca să credeți” Aceasta este dovada ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Este un angajament pe baza unei dovezi. Acesta, în primul rând. Dar în al doilea rând, știința implică credință, fară nicio referire la Dumnezeu. Iar dacă suntem de acord cu redefinirea credinței lăuntrice ca fiind o credință oarbă, noi de fapt doar perpetuăm un mit ateist.

    Deseori mi se cere să vorbesc despre știință și credință. Iar eu îi întreb pe oameni: „Vreți să vă vorbesc despre Dumnezeu?” Iar ei zic: „Desigur că vrem!” Iar eu le răspund: „Păi nu ați menționat. Ați spus doar despre știință și credință. Credință în ce?” Iar ei zic: „A, desigur. În Dumnezeu!” Iar eu le răspund: „Dacă la asta vă referiți, asta spuneți.” Pentru că se poate înțelege greșit, imediat. Ca și cum ai vorbi despre o credință religioasă fiind în opoziție cu știința care nu implică credință. Așadar, ideea mea finală este aceasta: știința implică devotament, încredere, credință cu semnificația din latină, de unde și provine cuvântul credință. Fides: încredere, devotament care au la bază dovezi și așa mai departe. Și este greu. Einstein a spus cândva că nu își poate imagina un om de știință fără ceea ce el numea o credință profundă.  La ce se referea? Nu se referea la credința în Dumnezeu. Se referea la credința în inteligibilitatea rațională a universului. Cu alte cuvinte, că știința poate fi înfăptuită. Nu poți lucra cu știința, decât dacă tu crezi în asta.

    Am fost învățat mecanica cuantică de către profesorul Sir John Polkinghorne în urmă cu mulți ani, în Cambridge. Și în multe din cărțile sale el ne tot spune: „Înțelegeți, fizica nu poate să își explice credința”, nu cuvântul în sine. Credința ei în inteligibilitatea universului, pentru că trebuie să presupui aceasta înainte să poți face vreun pic de fizică. Așadar oamenii de știință au un crez. Au un sistem de încredințări. Iar tragedia este că Noii Atei au redefinit credința ca fiind o credință oarbă, astfel încât ei nu mai văd nu numai că știința implică credință, ci și că sistemul lor de încredințări o implică. Și cel mai impresionant exemplu al acestei idei l-am găsit puțin mai încolo, în Melbourne, când am discutat cu Peter Singer. Pentru că eu spusesem audienței că părinții mei erau credincioși, iar bunicii mei la fel. Iar când a venit rândul său să vorbească, el a spus că aceasta este marea lui obiecție pentru credința religioasă și anume că oamenii rămân în credința în care au crescut. Și eu eram un exemplu clasic. Iar eu m-am gândit că aceasta va fi foarte interesant, iar cum am avut ocazia să vorbesc am spus: „Peter, mai bine echilibrăm situația asta. Povestește-ne despre părinții tăi. Au fost atei?” „Da, au fost.” A răspuns el. „Oh”, i-am zis eu, „deci și tu ai rămas în credința în care ai crescut.” Dar el a zis: „O, dar aceasta nu este o credință!” „Oh, Peter”, i-am răspuns eu, „Și eu care mă gândeam că tu crezi în asta...” Iar acesta este un filosof de talie mondială, doamnelor și domnilor. Iar el nu vede că ateismul său este un sistem de încredințări. Am rămas șocat și la fel întreaga lume cibernetică. Pur și simplu marcat. Dar asta trebuie să facem! „Voi sunteți oameni credincioși. Aceasta este o insultă, pentru că înseamnă că tu crezi, deși nu ai nicio dovadă. Noi suntem oameni de știință, nu suntem oameni credincioși.” Și asta duce la cele mai absurde afirmații, ca aceasta a lui Cristopher Hitchens: „Credința noastră nu e o credință, încredințările noastre nu sunt încredințări” CE??

    Trebuie să ne întoarcem la o temelie solidă. Oamenii de știință credeau că știința poate fi înfaptuită. Ei credeau în puterile lor intelectuale care le ofereau capacitatea de a analiza natura până la un anumit punct. Dar de ce ai face asta? Și aici începe distracția. Și multe din aceste lucruri se investighează acum. Vedeți voi, Darwin, a facut o afirmație foarte sinceră și interesantă. A spus așa: „Pentru mine, se ridică o îndoială îngrozitoare dacă convingerile minții omului, care s-a dezvoltat din cea a animalelor inferioare, au vreo valoare, sau sunt câtuși de puțin de încredere.” Iar eu am adus asta înaintea colegilor mei când conversațiile deveneau plictisitoare. Le spuneam: „Spune-mi, tu ești un om de știință. Cu ce îți înfăptuiești știința?” „Cu mintea mea, desigur!” iar eu îi răspund: „Ce este mintea ta?” „Păi, este creierul meu.” Cei mai mulți sunt reducționiști, sau materialiști. „Este creierul meu.” „Bine”, îi răspund, „și ce este creierul tău?” „Păi, pe scurt, creierul meu este produsul final al unui proces neghidat și negândit.” „Oh, înțeleg. Și tu ai încredere în el?” și sunt foarte serios când spun aceasta, doamnelor și domnilor. Dacă v-ați gândi pentru un moment că instrumentele dumneavoastră de laborator sunt produsul final al unui proces neghidat și negândit, nu ați avea încredere în ele. Darwin a văzut dificultatea, dar chiar și filosofi importanți văd asta acum, și nu doar filosofi creștini, ci și atei.

    Dați-mi voie să vă citesc, apropiindu-mă de timpul pentru întrebări. Primul este un creștin, Alvin Plantinga, unul din cei mai mari filosofi ai lumii. „Dacă Dawkins are dreptate și suntem produsul unor procese naturale negândite și neghidate, atunci ne-a dat motive puternice să ne îndoim de siguranța facultăților mintale umane. Prin urmare, e inevitabil să ne îndoim și de validitatea oricărei încredințare pe care o produc inclusiv știința lui Dawkins și ateismul său.” Acum ascultați ce urmează: „Biologia sa și încrederea sa în naturalism par, prin urmare, să fie în război unele cu celelalte, într-un conflict care nu are absolut nicio legătură cu Dumnezeu.” Thomas Nagel, unul din cei mai eminenți filosofi ai Americii, a cauzat un cutremur serios în lumea intelectuală, scriind o carte cu titlul provocator: „Minte și cosmos: de ce concepția neo-darwiniană este aproape cu siguranță falsă” Iar în ea, el spune aceasta: „Dacă mentalul nu este el însuși aproape fizic, el nu poate fi explicat pe deplin prin știința fizică. Naturalismul evoluționist implică ideea că nu ar trebui să luăm niciuna din convingerile noastre în mod serios, inclusiv privirea de ansamblu științifică de care însuși naturalismul evoluționist depinde.”

    Așadar ceea ce înțelegem acum, iar mie mi se pare fascinant, este că gânditori atei de frunte reiau ceea ce C.S. Lewis a văzut clar în anii 1940 și a scris în cartea sa „Despre minuni”. Anume că lucrul la care nu ne-am gândit destul este gândirea. Și dacă ne-am gândi la gândire, am conștientiza că întelegerea reducționistă ateistă, materialistă a universului reduce gândirea la o lipsă de sens. Altfel spus, doamnelor și domnilor, nu își adună nuiele doar pentru spinarea sa ci își adună și pentru creierul său.

    · Așadar, entropia duce la moarte graduală de-a lungul vieții. Cum se împacă aceasta cu ideea vieții veșnice? Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcarii ateiste? Este posibil să demonstrezi natura eternă a lui Dumnezeu? Care este argumentul dumneavoastră pentru mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „Dumnezeu al golurilor”. Și unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu și ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
    · Acesta este un set de întrebari foarte interesant, nu-i așa, doamnelor și domnilor? Importanța citirii mai multor întrebări deodată este că îți formezi o idee despre ceea ce se întâmplă în mințile oamenilor. Și oamenii, observ în general, sunt foarte interesați de întrebările altor oameni. Așadar, hai să privim la acestea. OK! Dacă aș putea sta în spatele dispozitivului, probabil în stânga ta, ar fi mai bine. Și vom începe cu acestea. Fiecare va lua aproximativ o oră. Haideți să luam întâi pe cea cu societatea. Voi alege eu ordinea lor, acesta este motivul pentru care o fac și anume că există o oarecare ordine rațională. Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste? Dați-mi voie să mai zic ceva. Aceasta este un timp de „întrebări și răspunsuri”  Ceea ce înseamnă că este inadecvată și vom arăta că e așa. Pentru că cele mai multe din aceste întrebări ar avea nevoie de o prelegere bine pregatită. Deci ce pot face eu? Aș putea pur și simplu să răspund și să vă dau acum o abordare inițială la aceste întrebări. Nu va fi complet, bineînțeles că nu. Și nu va fi un răspuns la fel de bun ca și atunci când m-aș fi gândit o săptămână sau o lună sau un an sau doi. Dar acesta este un lucru bun. Pentru că dacă ați pus serios aceste întrebări, vă veți face partea voastră de muncă. Și munca dumneavoastră va fi cea care vă îmbogățește cu adevărat, și nu micul meu răspuns. Cu această înțelegere, vom continua, bine? Factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste. Bineînțeles ateismul a existat de foarte mult timp. Nu este un fenomen nou. Dacă te duci la Grecia antică vei vedea cele două perspective principale asupra lumii, reprezentate genial. Perspectiva materialistă, ateistă a lui Democritus și Leucippus care sunt întemeietorii fizicii atomice. Ei credeau că realitatea finală era compusă din atomi și spațiu gol. Așadar, explicația lor pentru univers era cu susul în jos, în sensul că atomii coborau în cascadă printre spații goale, formând galaxii, lumi, viață și așa mai departe. Ați mai auzit această poveste. Iar ei au fost primii atei. Erau și ei acolo când Pavel a predicat în Atena. Pe de altă parte, au fost oameni ca de exemplu eroii mei intelectuali, Socrate, Platon și Aristotel care credeau în transcendență. Erau zei, dar era și Dumnezeu. Revenind, prin istorie în zilele noastre, există și acum aceste două perspective asupra lumii. Cu greu aș descrie astfel mișcarea ateistă. Au existat renașteri ale ateismului în diferite momente din istorie, în perioada Iluminismului și o parte din ceea ce se întâmplă astăzi, în special pe continent, în Franța și Germania, este un rezultat al Iluminismului. Eu cred că ceea ce se întâmplă în Vest este condus parțial de nemulțumirea cu structurile religioase, și în sensul acesta, creștinătatea publică.   
    În UK s-a făcut un sondaj „De ce părăsiți biserica?” Răspunsul principal, în mare, este „pentru că nu ne răspundeți la întrebări” Și acesta este un lucru rușinos, într-adevăr. Mi-e rușine de aceasta, pentru că și eu sunt parțial responsabil. De aceea avem evenimente de genul acesta. Am amânat prea mult, vorbesc despre Marea Britanie, să răspundem întrebărilor oamenilor. Tinerii cresc, și nu doar tinerii, chiar și pastori. Sunt invitat des să vorbesc unor adunări uriașe, chiar și catedrale pline de pastori, și asta e ceva. Pentru că sunt tulburați, nu fac față. Conduc parohii unde sunt oameni foarte deștepți, care sunt educați din punct de vedere științific, și ridică toate aceste întrebări, iar ei își ridică mâinile cu oroare și întreabă: „Cum ne descurcăm cu asta?”
    Așadar, este o lecție aici. Oricare ar fi cauza, trebuie să ne implicăm activ când e vorba de întrebările oamenilor. Și, desigur, aceasta este cea mai mare problemă. Suntem foarte pasivi și ne speriem. Cele mai grele bătălii pe care le duc în jurul lumii sunt două: cu frica și cu rușinea. Și cumva, trebuie să învățăm să scăpăm de aceasta. Și putem să o facem! Pentru că oamenii trăiesc cu ideea că dacă nu pot răspunde la toate întrebările, nici nu ar trebui să înceapă. Așa, chiar nu vei începe niciodată. Dar puteți să invitați oameni în casele voastre. Eu, când mi-am început cariera la Cambridge, nu am făcut-o având răspunsuri la întrebări, dar aveam un lucru care se numea reportofon. Cei mai mulți dintre voi nici nu ați auzit de el. Era o mașină mare, cu niște roți mari, și avea o bandă care se încurca îngrozitor, dacă nu aveai grijă de ea. Și obișnuiam să invit studenți la mine. Îi lăsam să asculte 10 minute și apoi discutam. Puteți invita oameni acasă la dumneavoastră. Sunt sute de DVD-uri peste tot. Și doar urmariți ce se întâmplă cu conversația. Nici măcar nu trebuie să spuneți vreun cuvânt, dacă nu vreți. O să spună vecinii pentru voi. Este uimitor ce poate realiza un asemenea lucru.

    · Unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu Ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?   
    · Depinde dacă problema este pur științifică, sau e mai mult de atât. Cu toții avem întrebări, multe, multe întrebări. Și s-ar putea crea un amestec. Dacă ai o problemă intelectuală care are nevoie de un răspuns rațional, bine. Dar această întebare este prea generală, pentru că fiecare om este diferit și oamenii întâmpină dificultăți din direcții diferite. Unii oameni nu au absolut nicio problemă să se uite la univers și să spună „Ce univers minunat! Dar nu-mi vorbi despre un Dumnezeu al iubirii sau un Dumnezeu care este o persoană, pentru că uite în ce dezastru se află lumea.” Aceasta e problema lor, nu este o problemă științifică, ci e una morală. Așadar, aceasta este prea generală. De unde începi? Cel care a pus întrebarea probabil se gândea la o anumită persoană. Vă spun eu de unde să începeți. Vorbește cu prietenul tău și întrebă-l: „Care este cea mai mare problemă a ta?” Probabil nu veți fi în stare să răspundeți. Nu-i nimic. Dacă ei spun ceva și îi răspundeți: „Știi, nu m-am mai gândit niciodată la asta.” Fiți sincer! Câștigi un prieten, fiind sincer și pierzi unul atunci când te prefaci, dar tu de fapt nu știi. Și spuneți-i: „Ne-am putea întâlni la o cafea săptămâna viitoare? Iar între timp am să mă gândesc la asta și am să văd dacă ajung undeva.” Știți, sunt invitat la sute și sute de biserici, și le spun, în general, că nu pot veni. Și le spun: „Dar e bine că nu pot veni, pentru că vă pot sugera ceva mai bun.” „O, serios?” „Da, absolut!” Unui vicar local îi spun: „Bine, adună un grup de oameni. Dacă mă vrei acolo, îl poți avea și pe Dawkins acolo gratis, ia un DVD și arată o parte din el. Dar aici este secretul: ia cinci oameni din congregația ta ca să răspundă la întrebări.” Și de foarte multe ori se lasă tăcerea de celalată parte a firului. „Nu avem cinci asemenea oameni.” Iar eu răspund: „Nu am înțeles. Dacă nu ai cinci asemenea oameni, înseamnă că nu-ți faci datoria cum trebuie.” „Oh, e și ăla și   Și acum îi spun: „Fă-mi o favoare și suna-mă înapoi și spune-mi ce s-a întâmplat și ține minte că prima dată e posibil să fie puțină bătaie de joc. Dar lucrul crucial este ca cinci oameni din congregația ta, sau patru, să fie juriul din față. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori și vă dau un exemplu extraordinar. Am primit o scrisoare, o scrisoare încântătoare. „Dragă domnule profesor Lennox, mulțumim atât de mult că nu ați venit la biserica noastră! Am avut o audiență maximă. Iar oamenii noștri au făcut un dezastru din asta, așa încât la sfârșit, un creștin, gâfâind, s-a uitat la audiență și a spus: „Știți ce? Nu am habar de niciunul din aceste lucruri. Și se pare că știm mai puțin decât voi. Vă spun cum facem. Putem începe săptămâna viitoare un curs «Christianity Explored»?” (n. t. Explorând creștinismul. Învățăturile de bază ale creștinismului.) 39 de atei încă urmează acest curs. Și asta după o singură seară. Este o chestiune de transparență și sinceritate și disponibilitatea de a lucra. Și trebuie să trecem peste barierele de genul acesta.
    Așadar, ce întrebări ar trebui puse? Fără generalități. Nu înveți genul acesta de lucruri prin generalitați și citind sute de cărți așa-zis apologetice, care este cel mai prost cuvânt din limba engleză, apropo. De ce oare nu l-am tradus, ci l-am transliterat și l-am făcut o subdiviziune a primelor lecții de filosofie, nu știu. Pentru că în Noul Testament, când Pavel și-a ținut apologia, el apăra creștinătatea împotriva criticii, a neînțelegerilor. Și apologetica sa principală.. apologia era experiența lui cu Dumnezeu, nu înțelegerea lui a perioadei timpurii a lui Wittgenstein. Și am pierdut aceasta! Toți ar trebui să fie implicați în apologie, în apărarea Evangheliei. Așa că haideți să ne facem o favoare și să renunțăm la cuvântul acesta. Este foarte derutant.
    Vorbiți cu un prieten săptămâna aceasta și cereți-i, dacă aveți ocazia, să vă spună care este cea mai mare problemă. Și spuneți-i: „Vreau să mă interesez de aceasta într-un mod serios” Și dacă te interesezi serios, poate nu o să îi răspunzi complet, dar te angrenezi într-o discuție. Și prima persoană pe care am văzut-o să vină la credința în Hristos, după doi ani la Cambridge, mi-a schimbat viața. pentru că am văzut că este posibil ca oamenii să își schimbe perspectiva asupra vieții. Și dacă nu ai avut niciodată această experiență, este foarte important să o cauți. Cea mai mare problemă pe care o văd în bisericile de azi este pășirea peste prima treaptă. și depășirea acelei frici, spunând pur și simplu: „Bine, mi-e frică! Și nu voi fi în stare să răspund la tot.” Lucrez zilnic cu oameni ale căror minți sunt nespus mai luminate decât a mea și mi se pun întrebări la care nu pot răspunde, dar nu mă îngrijorează, pentru că pot spune oricând: „Nu știu!” Și o spun mereu.

    · E posibil să demonstrezi natura veșnică a lui Dumnezeu?   
    · Aceasta depinde la ce te referi prin „a demonstra”. Te referi în laborator? Pentru că nu Îl putem supune pe Dumnezeu unei testări în laborator. Probabil că te referi la mai mult de atât. Este vreo dovadă în Biblie că Dumnezeu este veșnic? Și aceasta este o întrebare foarte importantă pentru că ce citim este: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” La început, Dumnezeu. El a fost acolo la început. În Evanghelia dupa Ioan citim „La început era Cuvântul”. Aceasta este o afirmație existențială: Cuvântul era deja, pentru că imediat spune că „toate lucrurile” nu „au fost făcute de El”, și Domnul spune prin asta că e mult mai important de atât. Spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El” Ceea ce face Ioan aici, în ciuda culturii Greciei antice de atunci, pune în poziție ceea ce este etern cu ceea ce a fost făcut. Universul a fost făcut, tu ai luat ființă, dar Dumnezeu nu a luat ființă niciodată. El e etern. Întrebarea este: are asta sens? Criteriile pentru adevăr, de obicei.. Sunt două principale: 1. Este coerent? și 2. Corespunde realității? Și aici intervin, ca și creștin, pentru că El a afirmat pe pământ, „înainte de Avraam” nu „am fost Eu” ci „sunt Eu”. A spus că este Dumnezeul veșnic.
    Așadar, primul argument, și mi-ar lua foarte mult timp; este un subiect de conferință, este să vedem care este pretenția biblică. Iar apoi să vedem dacă are sens, iar în final să ne ocupăm de cele mai mari obiecții care se ridică la adresa ei. Cea mai mare obiecție din zilele noastre este, din nou, una pe care Richard Dawkins probabil a cules-o prin școală. De obicei mă confruntam cu asta în Rusia; nu mă așteptam să o întâlnesc și în Marea Britanie. Dar Marea Britanie a luat-o la vale, nu-i așa? Ideea că nu poți avea un creator etern, Dumnezeu, pentru că dacă spui: „Dumnezeu a creat lumea” trebuie să pui întrebarea logică: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” Ați mai auzit acest argument, nu-i așa? Cine a creat creatorul creatorului creatorului și așa mai departe și astfel totul este o absurditate. Ba nu e! Este foarte simplu, de fapt. Dacă întrebi: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” sau abstractizând: „Cine sau ce l-a creat pe X?” automat presupui că X a fost creat. Așadar întrebarea „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” nu se aplică unui Dumnezeu etern, aceasta este primul lucru. Nici măcar nu se aplică! Dawkins nu a răspuns la întrebarea „Există un Dumnezeu etern?” El pur și simplu a presupus că nu există. Și i-a amăgit pe oameni să creadă că s-a ocupat de această întrebare, când de fapt, nici măcar nu a început să o pună. „Cine l-a creat pe creator?” nu se aplică unui Creator etern. Într-adevăr, zeii creați. Dacă ar fi scris o carte numită: „Zeii creați: o amăgire” nu cred că ar citi-o cineva, pentru că știm că sunt o amăgire. De obicei, îi numim idoli. Dar este un șiretlic aici, după cum i-am arătat și lui. „Crezi că e o întrebare bună, Richard? Bine. Tu crezi că universul te-a creat pe tine, așa că eu îți pun întrebarea ta: cine l-a creat pe creatorul tău?” Încă aștept răspunsul la această întrebare. Și au trecut 8 ani de când am pus-o.
    Deci da. Demonstrația în sensul laboratoric nu se poate, dar trebuie să vezi întâi ce spune Biblia, dacă are sens și așa mai departe. Și la urmă ajungi la o concluzie de genul: eternitatea lui Dumnezeu este singurul lucru care are sens din tot ceea ce se poate înțelege despre Dumnezeu, atât din natură, cât și din descoperire biblică.

    · Entropia duce la o moarte graduală pe tot parcursul vieții. Cum se împacă asta cu ideea vieții veșnice?
    · Desigur, viața veșnică este ceva ce oamenii primesc în viața aceasta. Oameni care sunt muritori, ceea ce înseamnă pasibili de moarte. Nu știu ce legătură are entropia cu aceasta. Entropia este a doua lege a termodinamicii și spune că natura o ia la vale. Chiar și Cadillac-ul dumneavoastră, îmi pare rău să vă spun, va rugini. Asta face entropia. Și desigur, entropia aduce un argument rezonabil că există un început spațio-temporal, pentru că dacă lucrurile o iau la vale, cândva trebuie să fi fost într-o stare bună. Dar, ideea de a se împăca... Nu sunt sigur că entropia duce la timp, entropia nu duce la timp. Timpul nu e ceva rău, să știți. Apropo, nimeni nu știe ce este timpul. Acesta este un alt lucru care nu știm ce este. Dumnezeu a creat dimensiunea spațio-temporală. Ce este aceasta? Nu știm. Pur și simplu nu știm. Cunoaștem atât de puțin despre aceste lucruri.  Dar nu lua atitudinea unui mare filosof și nu te gândi că timpul, spațiul, masa și energia sunt lucruri rele. Aceasta este filosofie grecească, nu e creștinism. Cuvântul „evoluție” este și el pe aici. Nu am timp să mă ocup de asta acum, dar de aceea am scris o carte despre asta numită, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe Dumnezeu?” Care este o frântură nerușinată de reclamă necesară.
    Așadar, viața veșnică este ceva ce Dumnezeu ne oferă, tocmai pentru că suntem muritori sau pasibili de moarte. Și darul lui Dumnezeu este viața veșnică. Este un alt fel de viață. O viață ca a lui Dumnezeu. Pentru că ne naștem în această lume ca și creații ale lui Dumnezeu, nu ca și copii ai Săi. Și Cuvântul lui Hristos ne spune că tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Nu poți deveni ceea ce erai și înainte. Să devii copilul lui Dumnezeu, chiar și cei ce au crezut în Numele Lui. Așadar, viața veșnică este un dar nemaipomenit. Este viața lui Dumnezeu care ne garantează că Îl vom cunoaște progresiv și vom trăi veșnic cu El.

    · Cum este argumentul dumneavoastră mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „un Dumnezeu al golurilor”.   
    · Această persoană vorbește despre ideea intervenției lui Dumnezeu. Fizicienii credeau într-o singularitate spațio-temporală stând la baza universului. Biblia, în descrierea sa a ceea ce s-a întâmplat, „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” ne spune că: A. Dumnezeu nu a creat toate lucrurile deodată. Și B. Că Universul nu este un sistem închis. Și nivelurile sale de existență depind de furnizarea de informații din exterior. Este ca o despachetare la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, că realitatea este bazată pe Cuvânt. Și aceasta a fost puternic demonstrată prin descoperirea spiralei ADN-ului, care este cea mai lungă spirală existentă.
    Dați-mi voie să vă spun o poveste, dar aceasta s-a întâmplat de multe ori. Mă întâlnesc cu cineva ateu, și afirmă că e un reducționist și că totul poate fi redus la fizică și chimie și fără nicio implicare a ceva din exterior. Și eu iau meniul de pe masă și le lansez următoarea provocare: Să zicem că acolo scrie „friptură de pui” F-R-I-P-T-U-R-Ă. Și le spun: „tu crezi că totul poate fi explcat prin fizică și chimie.” „Da.” „Bine. Avem F-R-I-P-T-U-R-Ă sunt doar niște simboluri pe hârtie, dar sunt semiotice, au o semnificație. Tu înțelegi „friptură”. Acum explică-mi în ce privește fizica și chimia foii și al cernelei felul în care acele simboluri poartă cu ele înțeles.” Și îmi amintesc că am făcut asta cândva cu un biochimist genial. Și a ezitat, iar soția lui, stând lângă el la masă îi spune: „Întoarce-i-o pe asta dacă poți!” Dar nu a încercat. A zis: „Știi, de 40 de ani am tot pășit în laboratorul meu gândindu-mă că nu se poate.” „Dar” a zis el, „se poate.” Crezând că se poate, dar spunând, evident, că n-a putut. Pentru că în momentul în care vezi litere, chiar și cinci litere, trimiți semnale unei inteligențe. Este o inteligență a golurilor, atunci! O, nu! Nu este o inteligență a golurilor, pentru că ceea ce te mișcă să postulezi o inteligență este natura lucrurilor care trebuie să fie explicate. Este semiotic, este lingvistic. Vedeți, doamnelor și domnilor, acesta este un punct foarte important în natura explicațiilor. Nu toate explicațiile pleacă de la simplu la complex. E minunat când e așa, dar un domeniu în care nu este așa este cel al limbii. Nu vei vedea niciodată limbajul, ca cel de pe ecran. Imediat postulezi, nu contează ce procese automate naturale au fost implicate în a o produce. Vedeți imediat că o minte a fost implicată. O percepi! O percepi cu doar cele câteva litere din numele meu: J-O-H-N. Și marea provocare este de ce nu o putem vedea atunci când percepem cele 3, 3.4 miliarde de caractere pe care le are codul genetic, exact în ordinea potrivită, într-un alfabet chimic de 4 litere. E interesant, nu e așa?