Rugaciunile parintilor

 

Biblia ne da cateva exemple de parinti a caror credinta si rugaciune pentru copiii lor a fost mai puternica decat a apostolilor insisi. Cunoastem foarte putin, ba chiar aproa­pe nimic, despre cei mai multi din acesti parinti. Putem presupune ca erau oameni obisnuiti. Erau insa oameni care ajunsesera la limitele lor, la culmea disperarii, cu privire la cea mai importanta persoana din viata lor: pro­priul lor copil.

 

O caracteristica comuna la acestor parinti e ca ei nu se dau batuti. Sa-l luam pe tatal fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus si spune:

 

„Fie-Ti mila de fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adeseori cade in foc si adeseori in apa, si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”.

Acest sarman tata avea un baiat despre care Matei spune ca a fost vindecat de o forma de posesie demonica. Oricare era conditia fiului, e limpede ca baiatul era angajat intr-un comportament autodistructiv. Tatal era la capatul puterilor. Il adusese pe baiat la ucenici, carora li se daduse puterea sa scoata demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatal a luat el insusi in mani problema si i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

 

Cel mai remarcabil detaliu in vindecarea acestui baiat e ca nu l-a vindecat credinta baiatului insusi. El nici macar nu voia sa fie vindecat. Nici credinta preotilor (adica a apostolilor) la care baiatul a fost adus, si care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinta tatalui. Ce fel de credinta? Tatal baiatului vine ingenunchind inaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept raspuns. Ucenicii insisi au fost uimiti si L-au intrebat pe Iisus de ce ei insisi nu-l putusera vindeca pe baiat.

 

„Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice mun­telui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinta cere Domnul? Aceasta credinta poate fi mica cat grauntele de mustar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar cand e zdrobit, grauntele de mustar scoate foc la gustarea ei. La fel era si inima tatalui: zdrobita, franta de disperare pentru fiul sau. Si in aceasta stare, rugaciunea sa a avut flacara fierbinte pe care i-o daduse credinta. El n-a spus despre fiul sau „e fara speranta”, „e de multi ani in starea aceasta”, „depinde de el sa vrea sa fie vindecat” ori „e propriul sau stapan”.

 

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tata: acesta intelesese ca propria sa credinta in Dumnezeu nu era desavarsita. Marcu ne spune ca „tatal copilului striga si spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajuta necredintei mele!” (Mc 9, 24). Tatal si-a luat toate nedesavarsirile si greselile, cunoscute doar de el singur, si le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul sau. Si Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti.

 

Femeia-cananeancaUn alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreica, cu alte cuvinte nu avea religia dreapta. Ea vine la Iisus fara un sa aiba cu ea un sot, din orice motiv era aceasta. Poate ca era o pacatoasa. Marturiseste cine e Hristos atunci cand striga „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon!”. La inceput Domnul o ignora, neraspunzandu-i nici un cuvant. Cat de adeseori nu se simte un parinte ignorat de Dumnezeu! Ca si tatal lunaticului, si aceasta femeie se dusese la apostoli care, obositi de ea, au alungat-o si l-au cerut si lui Iisus s-o alunge!

 

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea in contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales daca presupunem ca nu avea un sot, dar avea o fiica foarte bol­nava. Domnul ignora cererea ei. Atunci inima ei se rupe:

 

„Iar ea, venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma!”

Iisus ii raspunde cu o insulta:

 

„Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor.”

Un copil era cea mai importanta persoana intr-o familie, in timp ce in Palestina cainele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajeaza pe aceasta femeie. O inima zdrobita, umilita, nu mai e afectata de insulte, cum nu mai e afectata nici de mandrie. Nu-i mai ramasese nimic pentru ea insasi de dra­gul fiicei sale. Daca Hristos se referea la ceva din viata ei personala, era gata sa marturiseasca: „Da, Doamne, asa e”. Dar a facut aceasta in contextul rugaciunii ei dezinteresate pentru fiica sa.

 

„Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela”.

Nu se daduse batuta.

 

Nici unul din acesti parinti nu era un sfant. Unul era lipsit de credinta, celalalt era probabil imoral. Ceea ce aveau in comun era o iubire care nu voia sa se dea batuta. Aceasta iubire i-a facut sa ingenuncheze inaintea Fiului lui Dumnezeu, sa-si marturiseasca nedesavarsirile si sa ceara vindecare pentru altcineva decat ei insisi. Dumnezeu nu trece niciodata cu vederea „inima infranta si smerita“ (Ps 50,17). Potrivit sfantului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfa primita de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugaciuni e o rastignire care trebuie suferita pentru a do­bandi invierea copilului. Fara rastignire, nu exista inviere.

 

Vechiul Testament ne relateaza si el despre multi parinti nedrepti a caror pocainta si rugaciune aprinsa la Dumne­zeu pentru copiii lor a fost ascultata. Iacob si David sunt primul exemplu. Cand Dumnezeu face un dar unui copil ca rasplata a rugaciunii unui parinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodata luat inapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate sa nu foloseasca deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, il va avea insa intotdeauna.

 

Rugaciunea e o componenta esentiala a faptului de a fi parinte. Asa ca s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie crutata nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de alta parte, mainile si genunchii trebuie coborate in rugaciune. Parintii trebuie sa le vorbeasca copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie sa vorbeasca si cu Dumnezeu despre copiii lor. Mentinerea echilibrului intre acestea doua tine ii revine fiecarui pa­rinte, intrucat fiecare parinte si fiecare copil e unic. Dar nu trebuie sa neglijeze rugaciunea fierbinte, staruitoare. Ci sa desferece puterea ei. Daca vindecarea nu se limiteaza la credinta noastra sau a altora, ci tine de vointa tainica si de scopul lui Dumnezeu, totusi rugaciunea noastra e o com­ponenta indispensabila in conlucrarea cu Dumnezeu. Dumne­zeu lucreaza atunci cand ne rugam staruitor (cf. Lc 18,7-8).

 

Pentru cei care nu sunt parinti: aduceti-va aminte sa va rugati altruist pentru ceilalti. Un lucru e sa ne rugam pentru noi insine, dar cu totul altul atunci cand ne rugam altruist pentru altii. O rugaciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

 

Dumnezeu aude rugaciunile staruitoare pentru altii. Daca nu avem credinta de a aduce astfel de rugaciuni, sa stri­gam: “Cred, Doamne — ajuta necredintei mele!” Daca atunci cand ne apropiem de Dumnezeu ne simtim pacatosenia, atunci sa ne marturisim caderile si slabiciunile, punandu-le la picioarele lui Iisus si strigand din nou “Doamne, ajuta-ne!”.

 

(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

 

Vindecarea-lunaticului2