ISUS HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORUL NOSTRU

                   Venirea Domnului Isus Hristos aici pe pământ a fost strict necesară şi face parte din planul de mântuire a lui Dumnezeu. A fost o împlinire a făgăduinţei lui Dumnezeu din Eden, după ce prima pereche de oameni  a păcătuit (Geneza 3,6-15).

                    La vremea hotărâtă, Domnul Hristos a părăsit slava cerească şi s-a născut în Betleemul Iudeii, din fecioara Maria, ca o taină a întrupării Sale (Isaia 7,4 şi 49,5 Luca 2,6 şi 7). Era importantă venirea Domnului Isus Hristos pe pământul acesta ca să mântuiască, să răscumpere şi să salveze o lume căzută în păcat şi robită de Satana. O lume întunecată care nu cunoştea pe Dumnezeu Creatorul şi era fără nici o nădejde. Scopul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om (Matei cap. 4,6-17; Ioan cap. 1,1-5; cap. 9,4-17).

                     Dar, prin Domnul Isus Hristos, această despărţire poate fi refăcută. Dumnezeu, încă înainte de căderea omului în păcat, a făcut planul de mântuire şi de salvare a acestuia de pedeapsa păcatului şi de sub puterea Satanei (Luca cap. 10,8; Ioan cap. 8,4). Pentru a se implica direct în salvarea omenirii, a se apropia de nevoile oamenilor şi prin toate acţiunile Sale de milă şi dreptate, Domnul Hristos, devenit om, s-a făcut reprezentantul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei cap. 2,5-18). A făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu Tatăl din ceruri şi voia Sa cea sfântă. Prin învăţăturile Sale pline de înţelepciune şi milă, a căutat să-i îndrepte pe calea sfântă a lui Dumnezeu. Îndemna omenirea la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, la trăirea în dragoste unii faţă de alţii şi la iertarea semenilor noştri aşa cum şi Dumnezeu este gata să ne ierte abaterile. I-a învăţat să apeleze la Dumnezeu prin rugăciune pentru ajutor şi iertare (Matei cap. 18,1-22; Luca cap. 6,7-38; Ioan cap. 6,9; Efeseni cap. 4,2). În umblarea Sa, Domnul, plin de milă şi de dragoste la vederea suferinţelor şi nevoilor oamenilor, a slujit şi a făcut numai bine tuturor. Domnul Isus a văzut cât de mare era nevoia omului de Dumnezeu (Isaia cap. 61,1; Luca cap. 4,8-19). Venirea Mântuitorului a fost o manifestare a harului şi dreptăţii Sale pe pământ. Mulţi erau uimiţi de învăţăturile Sale căci vorbea ca unul care are putere şi “niciodată n-a vorbit cineva că Omul acesta” (Luca 4,2 şi cap. 20,1). A venit să aducă lumină ca omenirea să cunoască pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Ioan cap. 8,2-14.6. 30-32). A venit să aducă vindecare pentru toţi bolnavii care au venit la El. Prin atingerea Sa a alinat multe dureri. Dar cea mai mare vindecare adusă de Domnul Isus a fost vindecarea de păcat şi de sub robia păcatului (Isaia cap. 53,5; Ioan cap. 1,9; Matei cap. 14,4.6). A chemat şi încă mai cheamă omenirea la ascultare de Dumnezeu, îndemnându-i să meargă pe urmele Sale, învăţând de la El să aleagă să slujească pe Dumnezeu (Luca cap. 9,3-24). Prin naşterea din nou,   fiecărei persoane i s-a dat favoarea de a intra în împărăţia harului Său (Romani cap. 14,7-18; Evrei cap. 4,6). Aceasta este salvarea omenirii din păcat - Domnul Isus Hristos trimis de Dumnezeu pe pământ (Ioan cap. 8,2; 1Petru cap. 2,9-10).

                     Oamenii, pentru a fi iertaţi de tot trecutul lor întunecat, trebuie să facă alegerea cea bună: să asculte de Dumnezeu din dragoste pentru El, cu pocăinţă (Ioan cap. 14,5). Dumnezeu le oferă iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice (Matei cap. 4,7). Cine doreşte viaţa, să-L aleagă pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător personal. Prin această alegere omul poate deveni copil al lui Dumnezeu şi, trăind în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ajunge să fie asemenea Domnului Isus Hristos în caracter şi în fapte (Ioan cap. 1,2-13; Ioan cap. 3,3-5). Domnul Isus, pe lângă îndemnurile şi învăţăturile Sale date oamenilor de a veni la Dumnezeu, de a-L cunoaşte cercetând Scripturile şi ascultă de voia şi poruncile Sale, de a trăi în dragoste unul faţă de altul, a făgăduit celor ce aveau să-L primească răsplătirile Sale aici jos pe pământ dar şi fericirea vieţii veşnice în raiul lui Dumnezeu (Matei cap. 6,1-34; Ioan cap. 5,9; Ioan cap. 15,2.6. 17; Luca cap. 6,0; Matei cap. 25,4).

                   Dar au fost şi mulţi împotrivitori din norod care L-au urmărit mereu ca să-L ispitească, să-L prindă şi chiar să-L omoare. Căci nu credeau în Domnul Isus Hristos şi nici lucrările Sale. Aceştia erau o parte din învăţătorii legii, preoţi şi cărturari care, deşi cunoşteau Scripturile Vechiului Testament, nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos ca fiind Mesia trimis de Dumnezeu. Căci multe profeţii au vorbit despre venirea Mântuitorului (Matei cap. 22,8; Ioan cap. 8,9.1-26). Duşmanii aceştia ai Domnului Isus erau egoişti, lipsiţi de milă şi dragoste pentru semenii lor, plini de invidie şi de răutate împotriva Domnului Hristos (Matei cap 23,3-25). Au început să urască pe Domnul deoarece le mustra păcatele şi au văzut că mulţimile de oameni din ţinuturile Palestinei îl urmau pe Domnul Isus, îi ascultau învăţăturile şi erau fericiţi în prezenţa unui aşa Mare Învăţător. El le-a adus vindecare şi speranţă în suflete (Ioan cap. 4,0-42; Marcu cap. 3,7-8). Venirea Domnului Isus a avut scopul de a aduce omenirii căzute în păcat şansa reabilitării faţă de Dumnezeu prin iertarea primită, prin trăirea unei vieţi noi prin credinţă (Osea cap. 13,4; Fapte cap. 5,1).

                     Toată omenirea este sub povara păcatelor şi vinovată înaintea lui Dumnezeu, moştenind păcatele primilor noştri părinţi (Romani cap. 3,0-12; cap 5,2.8-19). Prin păcătuire era sortită morţii căci plata păcatului este moartea conform dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6,3). Dar Dumnezeu, datorită milei Sale a hotărât, prin planul de mântuire, ca oamenilor de pe pământ să li se ofere posibilitatea iertării şi a salvării veşnice de sub condamnarea păcatului şi a morţii (Ioan 3,6). Acest plan minunat a fost posibil prin Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care, de bună voie şi din dragoste şi milă pentru omenirea păcătoasă, a venit pe pământ ca om, ca să moară ca miel de jertfă pe crucea calvarului în locul fiecărui om de pe faţa pământului. Deci, ca să nu moară omul, a murit Domnul Isus Hristos, Fiul iubit a lui Dumnezeu. Căci dreptatea legii lui Dumnezeu, care este veşnică, cerea moartea păcătosului (Ioan cap. 1,9; 1Timotei cap. 1,5-16). Ce preţ enorm a costat salvarea noastră şi care ne dă garanţia mântuirii şi a vieţii veşnice – viaţa Fiului lui Dumnezeu! A murit El ca noi să trăim (Evrei cap. 10,9-24; 1Petru cap. 2,4-25). Un lucru esenţial este faptul că prima pereche de oameni, Adam şi Eva, care au păcătuit, nu au murit imediat dar au fost scoşi afară din Rai dezbrăcaţi de slavă divină şi despărţiţi de Dumnezeu. Nu mai era posibil ca omul păcătos să rămână în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi să mai aibă drept la pomul vieţii. Adam şi Eva şi generaţiile de oameni ce le-au urmat de-a lungul tuturor timpurilor şi până în prezent (Romani cap. 3,3) aveau să-şi ducă cu greu existenţa pe un pământ blestemat, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului, cunoscând suferinţele, boala şi, după ani de trudă şi durere, să aibă parte de moarte fizică. Prin păcătuire au pierdut nemurirea şi au devenit muritori (Geneza cap. 2,5-17; cap. 3,1-24; cap. 4,8; cap. 5,5). Dumnezeu are milă de ei, nu-i omoară ci le-a dat un timp de vieţuire, suferind blestemul şi efectele păcatului lor ca o lecţie de pocăinţă şi un timp de har şi de îndreptare cu nădejdea în făgăduinţă venirii Mântuitorului pentru a-i salva din robia păcatului şi a Satanei. De moartea fizică are parte orice fiinţă de pe faţa pământului.

                             Dar lucrarea Mântuitorului are un scop mult mai mare şi anume: iertarea şi viaţa veşnică în Raiul lui Dumnezeu, acolo de unde au căzut Adam şi Eva (Geneza cap. 3,5; Romani cap. 5,4-17.1). Dumnezeu doreşte să întemeieze Împărăţia slavei Sale al cărei Împărat este Domnul Isus Hristos, unde va fi şi poporul Său cel sfânt, răscumpărat de pe pământ şi curăţit de păcate cu sângele sfânt al jertfei Sale (Daniel cap. 22,4; cap. 7,7; 1Tesaloniceni cap. 4,6-17; Apocalipsa cap. 22,4). Domnul a venit să aducă vestea bună a păcii. A chemat omenirea la împăcare cu Dumnezeu, la îndreptare a vieţii şi a faptelor lor (2Corinteni 5,0). În totală dependenţă de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. S-a descoperit pe Sine ca Mântuitor milostiv, trimis de Tatăl ceresc, ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele omenirii. Toate minunile săvârşite de El au fost pentru folosul altora. Ca reprezentant al omenirii pentru care şi-a dat viaţa la calvar ca jertfă de răscumpărare, Domnul Isus Hristos a devenit singurul Salvator şi singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1Timotei cap. 2,5).

                         Un lucru greu de înţeles pentru o judecată normală a minţii: de ce Domnul Hristos care a venit şi a făcut numai bine tuturor, a adus speranţă şi salvare, a fost răsplătit atât de crunt, cu atâta ură, răzvrătire, dispreţ, batjocură, chin, durere şi moarte “şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap. 2,6-8)? Acestea le-a suferit şi le-a suportat Domnul din partea unora ce erau în fruntea naţiunii (Ioan cap. 1,0-11). Preoţii şi conducătorii iudeilor, fariseii, cărturarii îl urau pe Domnul Isus căci, mulţimile se îmbulzeau să-I asculte cuvintele pline de înţelepciune şi să-I vadă lucrările pline de putere. Unii oameni de frunte credeau în El dar nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă credinţa ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii norodului au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a atrage atenţia mulţimii de la Isus. În spatele complotului, făcut împotriva Domnului şi a lucrării Sale, era Satana care l-a înşelat pe Iuda. Iuda nu a avut o inimă predată Domnului ci L-a urmat cu făţărnicie, urmărind alte scopuri egoiste. La un moment potrivit când Satana a pus stăpânire pe Iuda, s-a hotărât să vândă pe Domnul Isus preoţilor pentru suma de treizeci de arginţi. Iuda iubea mai mult banii decât pe Isus (Matei cap. 27,9; Luca cap. 22,1-6).

                            Domnul începe să treacă prin momente foarte grele de durere: trădarea şi vânzarea Sa de către unul din ucenici Lui. Ştiind clipele de grea suferinţă ce-i stăteau în faţă, s-a rugat către Dumnezeu Tatăl în grădina Ghetsemani. A cerut ajutor de la Tatăl să poată bea acel pahar al suferinţei. Ca om trebuia să sufere singur despărţirea de Dumnezeu pentru păcatele omenirii. Nu şi-a folosit în nici un fel puterea divină de a se salva sau a diminua din chinurile ce avea să le îndure pentru păcatele noastre. Căci a fost pedepsit şi a suferit ca cel mai mare păcătos, cu toate că El, Domnul Hristos, era fără păcat (Isaia cap. 53,5; 2Corinteni cap. 5,1). În grădina Ghetsemani Domnul Isus a simţit groază în fiinţa Lui pentru despărţirea Sa de Dumnezeu Tatăl, din cauza păcatelor lumii. S-a rugat să-I fie îndepărtat paharul suferinţei ce trebuia să-l bea, dar cu toate acestea după cum totdeauna Domnul Isus s-a supus voinţei lui Dumnezeu, a exclamat: “Totuşi nu cum voiesc Eu ci cum voieşti Tu!” (Matei cap. 26,9). L-a mai durut în suflet pe Mântuitorul şi faptul că cei trei ucenici, care L-au însoţit în grădină, nu au vegheat ci au adormit în acele momente grele pentru El. Ucenicii nu şi-au dat seama de importanţa momentului, pentru a înţelege chinul, suferinţa şi groaza din sufletul Domnului Isus, care avea transpiraţia pe faţă ca picăturile de sânge (Matei cap. 26,6-45). După aceste momente, la plecarea lor din grădina Ghetsemani, ceata de ostaşi înarmaţi, în frunte cu Iuda, au venit să-L prindă pe Domnul. Erau înarmaţi şi s-au purtat cu Domnul Isus foarte brutal. L-au legat ca pe cel mai mare răufăcător şi L-au dus la judecată. Preoţimea, care a condus prinderea Domnului, cu viclenia şi iscusinţa lor, au urmărit cu orice preţ condamnarea şi moartea Lui. Judecata a fost condusă de membrii sinedriului care s-au unit toţi împotriva Domnului Isus. Nu au existat motive de condamnare a Domnului Isus, căci El făcuse numai bine oamenilor într-un mod făţiş. Dar acest complet de judecată, condus de Satana din umbră, i-a transformat în uneltele sale. Erau plini de ură împotriva Domnului Isus deoarece, în diferite ocazii, le-a mustrat păcatele, ipocrizia şi lipsa de milă pentru semenii lor. Acestor duşmani ai Domnului, cu funcţiile ce le aveau de a fi preoţi şi mai mari ai poporului, nu le-a păsat niciodată de suferinţele şi nevoile mulţimii. Au urmărit în mod egoist propriile interese, având şi pretenţia că sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi că-I respectă Legea (Matei 23,1-28). Ei au respins pe Domnul slavei care şi pentru ei a venit ca Lumină şi Salvator. Ei au iubit mai mult întunericul decât lumina. Au preferat să-L respingă pe Domnul Isus şi să se răzvrătească chemării iubitoare (Ioan cap. 3,9; cap. 8,2-13).

                      Domnul Hristos are parte de o judecată nedreaptă din partea acelui grup de oameni răi şi nelegiuiţi ce erau sub controlul Satanei. I s-au adus Domnului mărturii şi acuzaţii mincinoase fără a fi dovedite (Exod 23,1). La întrebările, acuzaţiile şi necredinţa lor răspunsul Domnului Isus era calm, izvorât dintr-o inimă răbdătoare şi blândă lipsită de păcat şi care nu putea fi provocată. Pentru a obţine condamnarea Domnului Hristos, judecătorii s-au bazat în mare măsură pe gălăgia mulţimii, care era formată atunci din “pleava” Ierusalimului. Mulţi s-au unit cu acei criminali ai Domnului, dându-şi încuviinţarea pentru condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, fără să ştie de ce o fac şi fără să cunoască prea bine pe Cel condamnat (Luca cap. 23,8-24; Exod 23,2-7; Fapte cap. 2,2.3. 36-37). S-au lăsat influenţaţi şi duşi cu “valul”. Caiafa, marele preot, a grăbit judecata Domnului Hristos, o judecată nedreaptă, fără pic de milă şi plină de răzbunare. În apărarea Domnului Isus nu a fost nimeni care să-L apere. Căci cei ce l-au urmat, apropiaţii Lui, acum, în aceste momente grele pentru Domnul, de frică, toţi au fugit şi L-au părăsit. Chiar dacă nu au existat dovezi clare împotriva Domnului, ei, cei răi, au inventat multe lucruri neadevărate ducând lumea la o înţelegere greşită despre persoana Domnului Isus, afirmând că nu era El Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi L-au acuzat de înşelăciune cu toate că nu a înşelat pe nimeni (Matei cap. 26,9-68; Luca cap. 22,6-67; Ioan cap. 19,7). Pilat, dregătorul, cel care a cercetat pe Domnul, căci a fost adus înaintea sa ca făcător de rele, cerându-i-se condamnarea la moarte, nu a găsit nici o vină Domnului Isus; şi nici Irod. Şi-a dat seama că din invidie şi din ură a fost condamnat Domnul de către mai marii poporului evreu. Pilat a încercat să-L elibereze prin schimbul făcut cu Baraba care era un tâlhar. Dar mulţimea, orbită de ură ce venea de la Satana, a cerut, cu strigăte, răstignirea Domnului Isus. Şi-au asumat răspunderea de a suporta, ei şi copiii lor, consecinţele sângelui vărsat al Mântuitorului şi s-au lepădat de Domnul Slavei, Salvatorul lor şi au ales să li se dea un tâlhar, un ucigaş (Matei cap. 27,5-25). O dată cu sentinţa condamnării la moarte a Fiului lui Dumnezeu, Domnul a fost dat în mâinile păcătoşilor, a soldaţilor romani ce aveau să aducă la îndeplinire sentinţa (Matei cap. 27-31). Dar înainte de aceasta Domnul a fost supus la cele mai mari insulte şi batjocuri - a fost scuipat. Soldaţii romani L-au dezbrăcat de hainele Lui, pe care apoi şi le-au însuşit trăgând la sorţi şi au îmbrăcat pe Domnul cu o haină stacojie, i-au pus în mână o trestie şi pe frunte i-au aşezat o cunună de spini. În multe feluri îl batjocoreau pe Domnul Isus: îl scuipau, îl loveau cu pumnii şi cu trestia peste cap (Ioan cap. 19,2-3). Din fruntea Sa, datorită spinilor înfipţi, curgeau şiroaie de sânge. “Atât de schimonosită îi era fată, că-ţi întorceai privirile de la ea” (Isaia 52,4). După toate acestea, I-au pus crucea grea pe umăr şi L-au silit pe Domnul Isus să şi-o ducă singur pe dealul Golgotei, unde avea să fie răstignit. După acele zile de epuizare psihică şi fizică, fiind bătut, flămând şi însetat, Domnul Isus, ca om, a ajuns la capătul puterilor. Fiind lipsit de putere şi de vlagă, a căzut sub greutatea crucii fără a se mai putea ridica. Atunci soldaţii, ce-L forţau din urmă, au înţeles că Domnul Isus, cel condamnat nu mai era în stare să îşi ducă crucea. Au silit atunci pe un om numit Simon, ce trecea întâmplător pe acolo, să ducă crucea Domnului Isus până la locul răstignirii. Împreună cu Domnul Isus mai trebuiau să moară prin răstignire şi doi făcători de rele, care-şi meritau soarta (Luca cap. 23,6). Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care Domnul Isus fusese tratat şi nu a fost apărat de nimeni. La toate aceste chinuri şi nedreptăţi la care a fost supus Domnul nu a răspuns în nici un fel pentru a se răzbuna. Ba mai mult El s-a rugat pentru cei ce aveau să-L omoare ca “Dumnezeu să-i ierte căci nu ştiu ce fac” (Luca cap. 23,4). Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Să îi umplea de ură. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată nu a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman, cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. La toate suferinţele Sale Domnul avea să mai îndure o lovitură. Când era în sala de judecată Domnul a auzit şi a văzut acea situaţie când unul dintre cei mai apropiaţi ucenici s-a lepădat de El. Petru, care s-a amestecat cu cei ce-L condamnau pe Domnul, la întrebările lor s-a lepădat de Domnul Isus, spunând că nu-L cunoaşte. A căzut în ispita vrăjmaşului, de care Domnul Isus îl avertizase. Dar într-un moment când Domnul priveşte cu milă la ucenicul Său, lui Petru i se trezeşte conştiinţa pentru ceea ce a făcut: lepădarea sa de Domnul. Atunci se retrage într-un loc singur unde regretă păcatul său şi plânge cu amar. Domnul, pentru pocăinţa lui Petru îi dă iertarea Sa. Chiar mai mult: după învierea Sa l-a întărit pe Petru în credinţa şi l-a pus în slujba şi în fruntea Bisericii Sale (Matei cap. 26,9-75; Ioan cap. 21,5-17). Nu la fel a fost primită şi căinţa lui Iuda, pe care Satana l-a îndemnat să se sinucidă, pentru a nu mai avea răgaz de pocăinţă (Matei cap. 27,1-5) Iuda fiind cel pierdut - “fiul pierzării” (Ioan cap. 17,2).

                    Mântuitorul profetizase cu mult înainte, în Vechiul Testament, felul tratamentului la care avea să fie supus. (Ps. Cap 22,6-18; ps. Cap. 69,0-21; Isaia cap 53). Sosiţi la locul execuţiei, pe dealul Golgota, osândiţii au fost legaţi şi ţintuiţi pe cruci cu piroane ce le-au străpuns palmele şi picioarele. Apoi crucea, cu cel ce era răstignit pe ea, era ridicată şi înfiptă în pământ. Aceasta pentru a fi văzuţi de toţi cei ce asistau la acest “spectacol îngrozitor”. De acest tratament inuman, imposibil de descris suficient în cuvinte, a avut parte şi Domnul nostru Isus Hristos. Numai că această privelişte nu i-a impresionat pe cei mulţi care şi-au dat încuviinţarea la moarte, unindu-se cu vrăjmaşul. El şi-au confirmat batjocurile şi cuvintele de dispreţ şi ocară la adresa Domnului Isus Hristos. Pe crucea Domnului, Pilat a scris inscripţia: “Isus din Nazaret Împăratul iudeilor” cu toate că, în sala de judecată ce-i ce L-au dat la moarte s-au lepădat de acest împărat al lor (Matei cap. 27,7-43). Pe cruce, Domnului Isus, epuizat de sângele scurs din răni şi de durere, în acea agonie a Sa, I-a venit o singură rază de mângâiere: a fost rugăciunea tâlharului pocăit - unul dintre cei doi care au fost aduşi împreună cu Domnul la moarte. Acest tâlhar şi-a dat seama că Domnul Isus era nevinovat şi că suferea pe nedrept şi că El, Domul, era Hristosul Fiul lui Dumnezeu. Îşi cere iertare de la Domnul şi cu pocăinţa din inima lui, are credinţă şi roagă pe Domnul să-i facă parte de împărăţia Sa cea veşnică. Ceea ce Domnul Isus face: primeşte pe acest tâlhar pocăit ca pe întâiul rod al suferinţelor şi jertfei Sale şi îi făgăduieşte tâlharului că va fi cu El în rai.

                        În ceasul morţii Sale, Domnul Isus şi-a adus aminte şi de mama Sa, care era îndurerată crunt în inima ei. Văzând-o acolo, neputincioasă să-şi ajute în vreun fel Fiul, Domnul Isus pentru a nu o lăsa singură, o dă în grijă ucenicului Ioan, ce se afla şi el acolo (Ioan cap. 19,5-27; Luca cap. 23,9-43). Şi acum Domnul Slavei, ca om, era gata de moarte.” Nu frica de moarte era aceea care apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi povara crucii erau ceea ce au provocat chinul Său de nedescris. Suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui şi că fără ajutorul lui Dumnezeu omenirea avea să piară şi vedea mulţimile, deşi aveau la îndemână harul şi un ajutor îmbelşugat.” (H. L. L.). Asupra Domnului Hristos ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş a lui Adam apăsa asupra inimii Sale.

                       O dată cu chinurile Domnului, când era gata să-şi dea sufletul, crucea Domnului Isus, a fost învăluită de întuneric, ceea ce a îngrozit pe mulţi care asistau la această privelişte. Unii au recunoscut că Acest osândit era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dar preoţii şi mulţi alţii, ucigaşi ai Domnului, au rămas împietriţi, batjocorindu-L mai departe pe Domnul slavei, cu vorbele lor pline de dispreţ şi de răutate (Matei cap 27,5-46; Luca cap. 23,5-37; Marcu cap 15,9-34). “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” “(Marcu cap. 15,3-34). A fost strigătul disperat al Domnului Hristos că a simţit în acele momente că Dumnezeu Tatăl şi-a întors faţă de la Fiul Său. “Fiul nevinovat a lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său sfârtecat în bătăi, mâinile acelea atât de des întinse pentru binecuvântări, pironite acum pe lemn; picioarele acelea neobosite în a sluji din iubire, pironite pe cruce, acel cap împărătesc, străpuns de coroana de spini, buzele tremurânde gata să strige de durere şi tot ceea ce a îndurat – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, mâinile şi picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţă Sa – toate acestea vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe valuri, care a făcut pe demoni să tremure şi boala şi suferinţa să înceteze, El a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă – S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, purtătorul de păcat, pentru tine s-a făcut păcat, îndurând mânia judecăţii divine.” (H. L. L.). Într-unul din momentele agoniei Sale, Domnul de pe cruce a strigat că-I este sete. Unul din ostaşi i-a întins un burete îmbibat în oţet şi fiere pe care, la atingerea buzelor Sale, Domnul l-a respins. Oare cine dintre noi şi-ar putea satisface setea cu fiere şi oţet, în loc de apă curată de izvor, necesară vieţii? El, Domnul, care este chiar Apa Vieţii, Pâinea Vieţii, Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa, Păstorul cel Bun, Marele Preot, Salvatorul, Răscumpărătorul, El este totul “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei” (Coloseni cap. 2,3). El, Fiul lui Dumnezeu şi Stăpânul Universului, acum însetat pe cruce, depindea de bunăvoinţa (pe care nu a găsit-o) şi ajutorul oamenilor creaţi de El (Ioan cap. 1,1-5). Se constată cât de degradată şi de stricată era conştiinţa şi inima acelor oameni şi cât de orbiţi erau, căci nu ştiau pe cine chinuiesc (Apoc. Cap. 1,7). Un lucru important este şi faptul că la toate aceste chinuri ale Sale la care era supus, Domnul Isus Hristos nu a spus nici un cuvânt de blestem sau de răzbunare împotriva ucigaşilor Săi ci s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl să-i ierte căci “nu ştiu ce fac”. Apoi după ridicarea întunericului ce învăluia crucea, Domnul Isus Hristos a strigăt de pe cruce: “S-a sfârşit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul! Apoi şi-a plecat capul şi a murit (Luca cap. 23,6). Prin aceste cuvinte ale Domnului, El declară că lucrarea de mântuire de pe pământ a adus-o la îndeplinire şi a sfârşit-o, după care s-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu. Din momentul când Domnul Isus Hristos a sfârşit ceea ce El avea să aducă la îndeplinire, planul pentru mântuirea omului, atunci a luat sfârşit şi sistemul jertfelor de animale (Evrei cap. 10,0-22). Căci moartea şi adevărata jertfă pentru plata păcatelor a fost adusă de Marele nostru Mântuitor, Isus Hristos (Luca cap. 23,6; Ioan cap 19,0-33; Evrei cap. 2,9.0. 17; cap. 5,7-10; 1Petru cap. 2,1-25).

                           Cine doreşte mântuirea şi viaţa veşnică, să aleagă, prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi jertfa Sa de la cruce. Căci Domnul Isus Hristos, după învierea şi înălţarea Sa la cer, devenind Mare Preot, şade la dreapta Tatălui şi mijloceşte, primeşte rugăciunile de la toţi acei care cred în El şi în mântuirea Sa (Matei cap. 28,6-20; Evrei cap. 3,1.2; cap. 10,7-39; cap. 12,2-3; cap. 13,0-21).

                         "Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru milostiv, în Numele Domnului Isus Hristos şi a jertfei Sale de la cruce, ajută-ne să ne pocăim, să Te iubim, să trăim o viaţă nouă pentru Tine şi să credem în Tine şi fă-ne parte de Împărăţia Ta cea veşnică, unde ai promis că ne pregăteşti locuri. Pentru toate îţi mulţumim, AMIN."

 31 Mai 2018,

Olga Bucaciuc, Suceava.