“Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”

Citind acest fragment (Numeri 21:4-6) din istoria exodului copiilor lui Israel din Egipt, citim despre inima slabă a poporului Lui Dumnezeu, în timp ce călătoreau. Au căzut de oboseală în duhul lor, și-au pierdut răbdarea, și-au manifestat nemulțumirea din cauza că nu au avut bunurile dorite: “au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.” Măcar că majoritatea credeau, că ei au vreun motiv să se plângă, totuși Dumnezeu, după cum observăm, nu a fost deacord cu ei. La urma urmei, fiecare zi din călătoria lor, a fost o minune a harului Lui Dumnezeu. Domnul nu i-a lăsat fără apă, chiar și în pustie, ei au avut pâinea din cer – mâncarea îngerilor (Psalmii 78:25); au avut pace și erau în siguranță sub umbra norului ziua, și lângă stâlpul de foc noaptea. “Și niciunul n-a şovăit dintre seminţiile Lui.” (Psalmul 105:37) Picioarele lor nu s-au umflat din cauza călătoriei lungi, iar haina lor “nu s-a învechit” (Deuteronom 8:3,4). Fără îndoială, au avut de dus o luptă interioară, erau ispitiți să se îngrijoreze din cauza problemelor, temerilor, precum noi. Dar, din cauza că și-au îndreptat privirea spre dorințele și visurile lor, nu I-au acordat Domnului cinstea cuvenită, pentru providiența Lui, cu privire la ei, pentru purtarea Lui de grijă, din dragoste față de ei, în pericolul mare al pustiului. Având parte de mila și grija permanentă a Lui Dumnezeu, ei au început să privească toate acestea ca pe ceva, Care Dumnezeu era obligat să le facă, dar pe deasupra, și-au manifestat nemulțumirea, numind mâncarea, pe care i-a dat-o Dumnezeu, proastă, și cereau o altă mâncare. Când primim contribuirea Lui Dumnezeu, în viața noastră, ca pe ceva, care El este obligat să facă, atunci încetăm să prețuim aceasta, și cerem, “ca să ne fie îmbunătățite condițiile.”

Mă tem, că unii dintre noi, au o astfel de atitudine față de Hristos. Pe ei îi cârmuiește nu supunerea față de voia Lui Dumnezeu, și nu dorința puternică de a face toate pentru slava Domnului, ci îi cârmuiesc dorințele și visurile lor. Unii Îl admiră pe Hristos, deoarece Îl privesc ca pe Cineva, Care poate să le împlinească dorințele. Unii Îl caută pe Hristos, din cauza că se iubesc doar pe ei, și nădăjduiesc, că El le va împlini dorințele lor fizice. Dar când Dumnezeu, nu le trimite “binecuvântările,” pe care și le doresc, atunci ei cad în disperare, și se dezamăgesc. Unii oameni sunt precum aceia, care Îl urmau pe Iisus, doar din cauza că El le sătura cu hrană. Gândește-te că mulțimea dorea “să-L ia cu sila și să-L facă împărat” (Ioan 6:15). În realitate, ei nu doreau să-L vadă ca pe Împăratul lor. Ei au dorit, ca El să le fie Chelnerul, Cel atotputernic, Care se va dedica pe deplin, pentru ca să le împlinească dorințele lor fizice. Astăzi mulți Îl urmează pe Iisus, bizuindu-se, că El într-un mod anume, îi va ajuta să le împlinească dorințele (o carieră de succes; sănătate deplină; să-i ajute să capete trecere înaintea oamenilor, o parte financiară foarte bună etc.). Viața noastră depinde, de dorințele, pe care le căutăm! Gândește-te la viața ta: la căsătorie, la serviciu, la copii, la prieteni, la casă, la biserică. Ce dorești de la Hristos? Ce dorință ai cerut de la El, ca să-ți împlinească? Probabil dorința ta – doar o presupunere personală cu privire la rai?

A cui dorință te cârmuiește – a Lui Hristos, sau a ta?

Viața astăzi – este mult mai mult, decât buna dispoziție dimineața; serviciul care aduce împlinire; weekend romantic cu persoana iubită; prietenii, care sunt gata să sară în ajutor, să te încurajeze; educarea copiilor; o casă mare și nouă, într-un sector nou și liniștit. Nu este doar un păstor grijuliu, și bunăstare financiară. Nu doresc să afirm, că lucrurile materiale, și partea socială, nu sunt importante pentru viața noastră, sau că nu trebuie să tindem, să dorim să avem bunăstare în diverse domenii din viață. Doresc doar să evidențiez, că putem să pierdem cel mai important. Cel mai important lucru, pe care Îl spune Scriptura – că Dumnezeu este gata să jertfească totul, pentru ca să obțină ceva mai mult, mai măreț, și mai frumos, dar anume: Pentru o credință adevărată, pe care dorește s-o vadă în tine! Apostolul Petru numește o astfel de credință, credincioșia față de Dumnezeu, care este foarte prețioasă, care după ce a fost încercată prețuiește mai mult decât aurul curat. O astfel de credință nu Îl leagă pe Dumnezeu de dorințele personale, ci Îi permite Domnului, ca El să-Și împlinească dorința Lui pentru viața ta! Și chiar dacă nu vei avea atât de mult, precum ceilalți, cel mai important – vei avea ceea ce dorește Dumnezeu – o credință foarte prețioasă în El, care se manifestă prin dragostea față de oameni, și printr-o speranță în binecuvântările duhovnicești din cer! Căci Dumnezeu nu dorește să te binecuvânteze din plin aici pe pământ, ci în cer. El ne-a chemat “la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1 Petru 1:4)

Dar ce e de făcut cu ceilalți, care perseverează în dorințele lor, izvorâte din iubirea de sine? Dumnezeu încă lucrează la inima lor. “Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel. Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” (Numeri 21:6-8)

Privind la șarpele înfocat, care era spânzurat de o prajină, iudeii, priveau în ochii morții sale, și doar din cauza aceasta au rămas vii, pentru ca de acum în colo, să nu trăiască pentru sine. Alte variante nu există. Va salva doar adevărul, care s-a descoperit prin moarte – moartea, chipului aceluia, care a fost spânzurat de o strajină, și împreună cu – moartea omenească, a Aceluia, Care reprezintă acel chip, pe care l-a înălțat Moise. “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14-15).

Dar tu crezi, că Fiul Omului, Iisus Hristos “a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” (2 Corinteni 5:15)? Privind la crucea de pe Golgota, privim în ochii morții noastre, morții vieții noastre trăite pentru noi înșine. El a luat asupra Lui moartea noastră, pentru ca prin credință în aceasta, să obținem o viață trăită pentru El! Fie ca dorința Lui Dumnezeu să se împlinească în viața ta, pentru El! ! !

Traducere: Repalov Veaceslav

Autor: Igor Opincă

Fie ca rugăciunea ta să fie cuvintele acestea:

Harul Dumnezeiesc minunat

În orice zi, sunt dator eu.

Bunătatea Ta să schimbe inima copilului risipitor.

Știu, că pe calea cea dreaptă

O să fug eu peste toate.

Iată, ia-mă așa cum sunt,

Fă-mă sluga Ta.

Amin.