În următoarele versete Dumnezeu ne descoperă nouă, copiilor Săi, încă un scop al necazurilor și al întristărilor din viața noastră:

„Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine, dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.” (Evrei 12:8-10)

Scopul Lui Dumnezeu, atunci când ne educă – să creștem în sfințenie. Necazurile scot la iveală „starea groaznică” a stării noastre duhovnicești. Când vine necazul noi simțim, că nu-l putem iubi pe acela, care este motivul necazurilor noastre. Noi simțim, că nu dorim să iertăm, că nu putem să ne încredem în Dumnezeu. În inima noastră se strecoară îndoiala și amărăciunea. Suntem disperați. Am crezut, că am crescut în Hristos, dar în realitate tot ce-am obținut s-a dezghețat, ca un abure a dispărut, și noi din nou – în „grădinița pentru creșterea duhovnicească.” Atunci când ne întâlnim cu răul, Dumnezeu ne arată, cât de multe lucruri rele sunt în omul nostru dinăuntru. Dumnezeu dorește ca fiecare dintre noi să se smerească înaintea Lui, să se întristeze de starea păcătoasă, și să-L iubească necondiționat pe Dumnezeu și să fie flămând(ă) după sfințenia Lui. Necazurile au ca scop, ca să ne curățească de rele, ca să ne facă caracterul mai frumos. Cât este de important să le permitem să-și facă și să-și finiseze lucrul, pentru care ele au venit în viața noastră.

Nu este vreun secret, că noi deseori ne împotrivim lucrării Lui Dumnezeu în noi. Noi ne stăruim să fugim de nuiaua Domnului, în loc să învățăm o lecție din pedeapsă. Dorim să fim izbăviți de necazurile vieții, ci nu să creștem în sfințenie. Dar dacă din respect față de Tatăl Ceresc ne vom supune pedepsei Lui (ne vom supune Tatălui duhurilor), atunci ea va aduce roada dorită. „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” (Romani 6:22)

Deci, putem să ne facem câteva concluzii:

1. Tot de ce avem parte în viață și sfințenia sunt legate. Una Domnul a dat-o pentru cealaltă.

2. Dumnezeu folosește necazurile, pentru ca să ne elibereze de păcate, de rebeliune, de dependențele rele, și pentru ca să ne facă dependenți de El.

3. Nu încerca să te izbăvești de necazuri. Încearcă să crești în sfințenie.

4. Responsabilitatea ta, atunci când treci prin necazuri: să le primești, ca din mâna Tatălui, și cu un respect deosebit față de El, să te supui Lui, pentru ca să trăiești și să trăiești în sfințenie.

• Tată Ceresc! Îți mulțumesc, pentru că necazurile din viață, Tu le folosești pentru binele meu, și atunci când produci sfințenia în mine, Tu curățești acel rău, care este în mine. Tu distrugi acele obiceiuri rele, care nu sunt îndreptate spre sfințenie. Nu doresc să mă împotrivesc lucrării Tale în mine. Primește supunerea mea și respectul meu față de Tine! În numele Domnului meu, Iisus Hristos. Amin.

Traducere: Repalov Veaceslav

Autor: Igor Opinca