Vremuri noi

                              Isaia 43:16-19

          „Așa vorbește Domnul, care a croit un drum pe mare, și o cărare pe apele cele puternice, care a scos cară și cai, o oștire și războinici viteji, culcați de odată împreună, ca să nu se mai scoale, nimiciți, și stinși ca un muc de lumânare:

          „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte, și nu vă mai uitați la cele vechi!

          Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare?

          Voi face un drum prin pustie, și râuri în locuri secetoase.”

          Dragii mei cititori, am reluat cuvintele scrise de Isaia omul lui Dumnezeu, cu aproximativ trei mii de ani în urmă, dar cuvintele acestea, sunt la fel de valoroase, la fel de speciale și astăzi ca în trecut; sunt etern valabile și putem să spunem că au aceeași prospețime, aceeași mireasmă de la viață la viață, în toate zilele până când Domnul Isus își va răpi mireasa la cer.

          În versetul 18 Cuvântul sfânt ne vorbește atât de clar, răspândind „lumină”, în poporul Domnului: „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte, și nu vă mai uitați la cele vechi”.

          Frații mei, ce vreau să spun vizavi de cuvintele acestea, este faptul că noi, oamenii suntem tentați, suntem atrași, ispitiți să privim mereu în urmă, gândindu-ne cu nostalgie la lucrurile pe care le-am socotit frumoase, pe care le-am savurat, lucruri care au fost cândva și pe care le-am trăit în anumite împrejurări.

          Este adevărat că pentru Biserică a fost o vreme frumoasă, în care s-a putut aduna în părtășie, s-a bucurat împreună la slujbe închinate Domnului, dar după cum vedem cu ochii noștri de carne și după cum ne spune Cuvântul Scripturii, vremurile se schimbă, lucrurile sunt într-o mișcare amețitoare și într-o schimbare permanentă.

          Și chiar dacă undeva în Biblie, înțeleptul Solomon scrie că: „Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”, (pentru că lucrurile se rostogolesc într-un fel anume), totuși prin proorocul Isaia, Domnul Dumnezeu ne spune că:

„Ce va fi, nu a mai fost niciodată mai înainte…”

          În vremea aceasta, Domnul Dumnezeu a „deschis” calea către Canaanul ceresc și acum se face selecția celor care urmează acest drum sfânt, și a celor care încă mai bâjbâie pe vechile cărări.

          Versetul 19 „Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare?”

          Nimeni nu trebuie să stea nepăsător față de vremea în care trăim și nimeni nu are voie să ignore cuvintele lui Dumnezeu.

          Vremea Bisericii pe pământ, este spre „apus”, adică se apropie de finalul slujirii ei pe pământ.

          Drumul pe care am mers până aici s-a încheiat și începe unul nou, sfințit de Însuși Mântuitorul.

A fost un drum cu urcușuri și coborâșuri, a fost și frumos, dar uneori și „urât”, în mare parte s-a lucrat bine, dar s-au făcut și greșeli.

De acum trebuie să pornim pe o cale nouă, urmându-L îndeaproape pe Domnul Isus, să ne lăsăm călăuziți de Duhul Sfânt ca să nu mai repetăm greșelile din trecut, astfel încât, toate slujbele să fie frumoase pentru ochii Domnului și plăcute pentru urechile Sale. (Psalmul 147:1).

          Nu mai este mult și Domnul Isus Cristos, Mirele vine cu alai de îngeri ca să ia Biserica dragă, să-Și ia mireasa iubită acasă, lăcașul pregătit cu atât de mult drag, în cer.

          Gândindu-mă la lucrurile acestea, m-am uitat la mine însumi, m-am analizat din toate punctele de vedere, timp de două luni și jumătate de izolare „COVIT”, față de lume, însă nu izolat față de Dumnezeu, și am văzut cu durere și cu o teamă sfântă, că nu sunt pregătit pentru întâlnirea cu Domnul.

          Am văzut că încă mai am multe legături care mă țin de „glia”, aceasta care, oricum într-o zi va pieri și ea ca un fum.

          Și mă rog Domnului să mă ajute să mă dezleg de orice legătură; și nu numai eu, ci fiecare credincios să fie liber, iar în „clipa” aceea măreață să putem pleca împreună cu toți sfinții spre țărmurile veșniciei.

          Este o vreme pe care nu am mai trăit-o nici noi nici părinții și nici bunicii noștri, dar suntem martori vii ai începutului unor necazuri cum nu au mai fost vreodată.

Ne-a cuprins parcă o teamă și ne protejăm de viruși cu măști de trei lei, ne îmbrăcăm în costume speciale, ne îngrijim trupul acesta în fiecare zi, îi dăm medicamente lui „Adam” ca să nu aibă dureri, îl hrănim uneori chiar îmbuibând-ul, îl adăpăm din belșug și uităm să ne ocupăm de valorile pe care Dumnezeu le-a pus în noi și uităm să îngrijim cu maximă atenție, sufletul, omul dinlăuntru, să-l hrănim în fiecare zi cu „pâinea cerului”, „laptele Duhului” și să-i dăm zilnic apă din „izvorul harului”.

Uităm, sau ne facem dor că uităm să-l îngrijim, să-l înfrumusețăm și să-l pregătim pentru cer. Și toate acestea, o spun cu durere, sunt spre paguba noastră!

          Ne preocupăm de nu știu ce miliardari să fie anchetați și puși la zid; ne preocupăm de numărul bolnavilor, de numărul morților și de numărul viilor, în loc să ne preocupe starea noastră duhovnicească.

          Frații mei, oriunde veți fi și în orice număr veți citi rândurile de mai sus, vreau să vă amintesc faptul că mai este foarte puțină vreme până când vine Domnul Isus să Își ia Biserica la cer!

          Dorința Mântuitorului și a mea, este ca niciunul din cei ce și-au spălat hainele în Sângele Mielului, să nu lipsească de la această întâlnire măreață.

          Până la întâlnirea cu Mirele, fiți binecuvântați cu: Izvoarele de sus și cu izvoarele de jos.