Aș dori să încep cu două versete din Psalmul 43 și apoi să folosesc aceste versete pentru rugăciune, pentru timpul pe care îl vom petrece împreună. Iată versetele 3 și 4: „Trimite lumina și credincioșia Ta, ca să mă călăuzească și să mă ducă la muntele Tău cel sfânt și la locașurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea, și Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” Ne vom întoarce la aceste versete în câteva minute, însă haideți să ne rugăm asupra acestora.

Tată, Îți cer acum ca Tu să împlinești această promisiune și să trimiți lumina Ta și să trimiți adevărul Tău, să ne călăuzești Tu spre muntele Tău cel sfânt și spre locașurile Tale, spre prezența Ta. Și lasă ca în mijlocul nostru să fie o așa de mare trezire și o prezență atât de revelatoare, așa încât la altarul Tău pe care l-ai pregătit la Calvar, noi să Te putem primi ca Dummnezeul nostru și bucuria noastră pentru ca astfel să fim pe veci drepți înaintea Ta și iubitori față de oameni. Aceasta este rugăciunea mea în Numele Domnului Isus. Amin.

Sub motto-ul acestei conferințe, aș vrea să argumentez faptul că cheia pregătirii pentru ceruri este aceeași cu cheia pregătirii pentru pământ. Sau, cu alte cuvinte, cheia experimentării iertării din partea lui Dumnezeu este aceeași cheie pentru experimentarea rodirii în viața ta, conform cu chemarea ta. Altfel spus, doresc să argumentez că această cheie spre iertarea de păcat este aceeași cheie care duce la experimentarea puterii asupra păcatului. Sau, dacă vă place limbajul teologic, doresc să spun că cheia spre justificare este aceeași cheie pe care o folosești în sfințire. Lucrurile acestea le voi aduce în discuție. Voi argumenta faptul că lentilele prin care poți vedea lucrul acesta, anume faptul că cele două chei sunt de fapt o singură cheie, este prin intermediul hedonismului creștin... H-E-D-O-N-I-S-M, hedonism. Lucru căruia i-am dedicat viața mea.

Așadar, trebuie să explicăm ce înseamnă lucrul acesta și apoi să îl folosim ca și o lentilă în a înțelege de ce aceeași cheie care te face drept înaintea lui Dumnezeu, te face puternic în lupta împotriva păcatului și în dragoste. Și motivul pentru care acest lucru contează este pentru că, în ciuda faptului că acest grup este unul autoselectiv, unii dintre voi ați folosit cheia nepotrivită pentru a fi împăcați cu Dumnezeu și cheia nepotrivită în a încerca să nimicești păcatul și să săvârșești neprihănirea. Lucrul acesta este înfiorător și sper, dacă este cazul, să îl depistați și lucrul acesta va aduce schimbare pentru voi. Să vorbim, deci, despre hedonismul creștin și apoi să îl așternem peste realitatea justificării, peste realitatea sfințirii. Sau ai putea foarte bine să te referi la sfatul financiar plin de înțelepciune și dragoste și, astfel, să descoperi ce este acesta și cum funcționează.

Acest an marchează aniversarea de 50 de ani a două dintre cele mai importante evenimente din viața mea: 50 de ani de căsătorie cu Noel și 50 de ani din momentul în care am devenit un creștin hedonist. Probabil, cea mai bună ilustrație pe care o pot da pentru a arăta la ce mă refer atunci când vorbesc de hedonismul creștin, este cea în care mă folosesc de căsnicia mea. Însă, înainte să fac asta, vreau să plasez un context biblic în spatele acestuia pentru ca să te pot ajuta să înțelegi precis la ceea ce mă refer atunci când spun hedonism creștin. Ne întoarcem, deci, la Psalmul 43:4: „Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea, și Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” Privind acest verset aș spune că închinarea autentică este o expresie a experienței noastre cu Dumnezeu, ea fiind bucuria și veselia noastră.

Așadar, închinarea nu este o mișcare a corzilor tale vocale sau a buzelor tale care afirmă vrednicia lui Dumnezeu și nici nu este să îți afirmi credința în faptul că El este vrednic. Închinarea este, mai degrabă, expresia inimii tale care Îl experimentează pe Dumnezeu ca fiind bucuria și veselia ta. Domnul Isus a spus: „Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei... ” Deci, poți pune închinarea pe buzele tale, poți pune cuvinte care să exprime vrednicia infinită a lui Dumnezeu și totuși, ele să nu însemne nimic și să fie în van. Închinarea nu este ceea ce se petrece duminica dimineața, nu este ceea ce iese din gurile oamenilor care nu Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind bucuria și veselia lor, ca fiind valoarea și comoara lor supremă.

Închinarea este lipsită de esență atunci când nu este experimentarea bucuriei. „Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea și Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” Știm ce este închinarea și pentru ce anume a fost proiectată de către Dumnezeu. Ea a fost proiectată ca și mijloc prin care El să fie premărit, glorificat și prin care El este arătat ca fiind măreț. Aceasta este închinarea: mijlocul prin care ne bucurăm de tot ce este Dumnezeu, Îl înălțăm și Îl glorificăm pe El. Aceasta este închinarea. A te închina lui Dumnezeu înseamnă să profiți din plin de tot ce este El.

Nu cred că este controversat să spui asta, ci ceea ce este controversat este că legătura dintre închinarea care este autentică și bucuria din inimă  este o legătură necesară. Nu există închinare autentică cu buzele acolo unde nu există bucurie autentică în Domnul, ca valoarea supremă a inimii. Lucrul acesta este controversat. Și motivul pentru care este controversat este pentru că este așa de devastator și așa de minunat în același timp. Este devastator pentru că s-ar putea să găsești sau să cunoști oameni din familia ta care pot, ca și tine, să experimenteze emoțiile închinării în fața lui Dumnezeu și, de fapt, tu să nu Îl ai pe Dumnezeu ca și bucuria ta. Apoi Îl auzi pe Domnul Isus spunând că viața ta este un nimic, că este zero, că este golită de esență și tu ești devastat. Ai mers la biserică tot acest timp, ai spus toate lucrurile corecte și, totuși, inima să fie departe de Dumnezeu. El nu este comoara ta supremă, El nu este bucuria ta și auzi cuvinte ca acestea și este devastator.

Dar, dincolo de devastare și pocăință, cuvintele acestea sunt cele mai minunate cuvinte din lume. Faptul că ni se spune că Dumnezeu este înălțat atunci când noi ne bucurăm în El – El este glorificat fiindcă voi vă bucurați în El – lucrul acesta nu înseamnă să oferi un spectacol, nu ți se cere să fii un erou... Ți se cere să fii bucuros, să te bucuri în El cu o bucurie negrăită și să Îl faci comoara ta supremă. Nu ni se cere să facem lucruri mari ca să ne închinăm, să Îl glorificăm și să Îl înălțăm pe Dumnezeu. Lucrul acesta este minunat, nu doar devastator.

Scopul lui Dumnezeu este ca El să fie glorificat în lume și acum descoperim că îl îndeplinim prin faptul că suntem împliniți în El. Lucrul acesta mi-a schimbat total viața, acum 50 de ani. Anume să descopăr că râvna lui Dumnezeu pentru gloria Sa și că râvna mea de a fi bucuros nu erau în contradicție, ci erau una. A fost o descoperire glorioasă. Deci, sinteza hedonismului creștin este că Dumnezeu este cel mai mult glorificat în tine atunci când tu te bucuri cel mai mult în El. Lucrul acesta poartă cu sine o implicație radicală. Căutarea bucuriei celei mai adânci și durabile nu este ceva opțional, ci ceva obligatoriu. Nu Îl poți glorifica pe Dumnezeu în absența ei. Nu Îl poți glorifica pe Dumnezeu din inimă dacă inima ta nu este împlinită în Dumnezeu. Nu poți face lucrul acesta. Așadar, mandatul de a căuta să ai parte de bucuria cea mai adâncă și cea mai durabilă, nu este opțional. Este necesar pentru viața ta, pentru eternitatea ta.

Există și o religie venită din pură îndatorire. Și hedonismul creștin spune că aceasta s-a terminat. Religia venită prin puterea minții s-a sfârșit. Religia născută din îndatorire s-a terminat pentru că este zero. Putem să îndeplinim multe sarcini fără să ne bucurăm în El și El nu este onorat de ele. Lucrul acesta nu este creștinism și, de aceea, de foarte multe ori ne este poruncit în Biblie să ne desfătăm în Domnul – Psalmii 37:4, să ne bucurăm în Domnul – Psalmii 32:11 și Filipeni 3:1. De ce? Pentru că Dumnezeu este cel mai mult glorificat în tine atunci când tu te bucuri cel mai mult în El, iar glorificarea lui Dumnezeu este scopul universului. Isaia 43:7 spune că tu ai fost creat pentru slava Sa. Ca atare, El îți tot poruncește din nou și din nou, să te bucuri în Domnul, pentru că Dumnezeu este cel mai mult glorificat în bucuria ta în El.

Nu știu dacă v-ați gândit în acest fel atunci când ați citit Biblia, nu știu dacă tu deja ești un creștin hedonist, fără să porți această etichetă. Și nu îmi pasă deloc dacă tu vrei să folosești sau nu această etichetă. În ce mă privește pe mine, poți să uiți de ea de îndată ce se termină conferința. Îmi pasă nemărginit de mult, dacă este posibil lucrul acesta pentru o ființă mărginită, ca tu pricepi și să iubești această realitate. Însă, chiar dacă nu ai citit Biblia în acest fel și nu ai văzut că Dumnezeu fiind bucuria ta, este înălțat, chiar dacă nu ai văzut asta, tu ai vazut-o și ai știu-o intuitiv. Aici intră ilustrațiacu privire la căsnicia mea pentru că vă voi arăta, în special pentru aceia dintre voi care au experimentat asta sau poate plănuiesc ceva special cu soțul sau soția, vă voi arăta că deja știți și credeți adevărul central al hedonismului creștin.

Deci, o să vă rog să mergem un pic înainte, pe 21 decembrie și vom pune în scenă următoarea secvență. Decembrie 21, cea de-a 50-a aniversare. Voi apărea la ușa din față, venind devreme și pe nepregătite acasă. Voi avea în mâna mea, la spate, dacă pot, 50 de trandafiri roșii. Destul de scumpi. Și voi suna la propria mea ușă (lucru pe care nu îl fac niciodată). Deci, sun. Apropo, este foarte frig afară, erau doar 5 grade când am plecat azi dimineață. O să fie 21 decembrie așa că e nebunesc... „Ce faci aici? E casa ta. Doar intră.” Ding-dong! Ea deschide ușa... Toți copii sunt plecați, fiecare la casa lui, nu sunt decât eu și Noel în această casă mare. Ding-dong. Deschide ușa, arată surprinsă și eu scot acest buchet imens și îi spun: „La mulți ani, Noel!” Ea râde și spune „Johnny, sunt minunați. De ce te-ai deranjat atâta?” Să presupunem că la acel moment pe fața mea se așterne o grimasă generoasă și îmi ridic mâna și îi spun: „Este de datoria mea! Am citit manualul și asta fac soții buni la aniversarea lor.” Acesta este răspunsul greșit.

Acum trebuie să vă gândiți cu atenție de ce râdeți când vine vorba de îndatorire. Îndatorirea nu este nu lucru rău, iar voi râdeți la auzul ei. Și așa ar trebui să faceți. De ce? Hai să derulăm din nou scena și voi încerca de data asta să ofer răspunsul corect. Ding-dong.
- La mulți ani, Noel!
- Oh, Johnny, sunt minunați. De ce te-ai deranjat atâta?
- Ei bine, nu mă pot abține pentru că nimic nu mă face mai fericit decât să îți cumpăr trandafiri. De ce nu te duci să îți pui ceva frumos pe tine pentru că am planificat ceva în seara asta. Nu vreau decât să petrec seara cu tine.
Credeți că Noel ar spune în acel moment: „Nimic nu TE face mai fericit decât să petreci seara cu mine. De ce nu te gândești și la mine, la fericirea mea?” De ce nu ar spune asta? Are dreptate, asta am spus: nimic nu MĂ face pe MINE mai fericit decât să cumpăr trandafiri pentru ea Nimic nu MĂ face mai fericit decât să petrec seara cu ea. Da, sunt foarte concentrat pe fericirea mea în seara asta. De ce nu ar asculta ea un John Piper arogant, centrat pe sine, autoexaltat și egoist și toată vorbăria lui despre hedonismul creștin? De ce?

Și voi toți știți exact de ce: ea este înălțată în mine atunci când eu mă bucur în ea. Ea este onorată atunci când ea a devenit comoara mea și ea este cea care mă bucură. Ea este onorată, glorificată, înalțată așa de mult încât devine bucuria mea negrăită. Și nu aș face nimic altceva decât să petrec seara împreună cu ea. Știți lucrul acesta... Lucrul acesta nu este un lucru foarte ciudat, născocit de John Piper. Tot ce fac cu privire la hedonismul creștin este să spun că acesta este principiul central al universului. Dumnezeu este cel mai mult glorificat în tine atunci când tu te bucuri cel mai mult în El. Dacă tu vrei să transformi acest univers într-o religie născută din îndatorire, tu te vei simți mizerabil, iar Dumnezeu nu va fi onorat. Lumea se află într-o condiție foarte tristă din cauza acestui tip de efort.

Ceea ce ne arată Biblia este că acest hedonism creștin vertical, anume că Dumnezeu este cel mai mult glorificat în tine atunci când tu te bucuri cel mai mult în El, acest hedonism creștin pe verticală se va extinde în planul orizontal al hedonismului creștin, care va duce la dragoste față de oameni. Acest hedonism nu este doar despre noi și Dumnezeu, ci are de-a face și dragostea față de oameni. Atunci când Dumnezeu devine comoara care te împlinește total și El este bucuria ta negrăită, există chiar în natura bucuriei în Domnul o bucurie în a conștientiza ce fel de Dumnezeu este El, Cel care Își trimite propriul Fiu în lume pentru ca El să poarte păcatele vrăjmașilor Săi. Atunci când acest fel de Dumnezeu este bucuria ta negrăită, pentru că El într-adevăr este așa, conștientizezi că există ceva legat de natura acestei bucurii în Domnul, ceva care se dilată, există ceva integrat în această bucurie care trebuie să crească aducând și pe alții în ea. Pur și simplu, nu se poate ca ea să rămână izolată. Ea este ceva care se află în expansiune, există o tensiune în interiorul acestei bucurii, o tensiune cu privire la Dumnezeu, care îi va face pe alții să o dorească, chiar dacă ne-ar costa chiar viața noastră ca să îi facem pe ceilalți să intre în ea. Nu este nicio contradicție pentru că Psalmii 63:3 spune: „Fiindcă dragostea Ta de neclintit prețuiește mai mult decât viața.” Atunci desigur că vei alage să mori dacă tu poți să ai parte de dragostea Lui neclintită, pentru totdeauna. Dacă moartea mea te-ar aduce pe tine în bucuria mea, atunci bucuria mea va fi și mai mare, pentru totdeauna. Așa este când tu descoperi că Dumnezeu este bucuria ta negrăită.

Asta înseamnă că atunci când hedonismul creștin vertical funcționează și atunci când Dumnezeu este glorificat prin faptul că noi ne bucurăm în El, apare acest efect de expansiune către ceilalți oameni. Ne vom întoarce la o ilustrație biblică frumoasă în doar câteva momente. Acesta a fost efortul meu de a explica hedonismul creștin. Dumnezeu este cel mai mult glorificat în tine pentru că tu te bucuri cel mai mult în El. El devine bucuria ta negrăită. Bucuria asta se extinde și răspunde nevoilor celorlalți astfel încât ei sunt atrași în ea, sunt incluși în această bucurie a ta în Dumnezeu. Așa că bucuria lor în Domnul face ca bucuria ta în Domnul să fie și mai mare. Acesta este hedonismul creștin.

Acum că am văzut această lentilă, vom încerca să ridicăm întrebarea: „Care este cheia justificării păcătosului, cheia în a fi declarat drept înaintea lui Dumnezeu? Și care este cheia sfințirii, a devenirii din ce în ce mai neprihănit, mai roditor, mai plin de dragoste, mai efectiv în consilierea dată oamenilor în ce privește banii lor?” Această lentilă a hedonismului creștin ne va face să vedem cele două chei ca fiind de fapt una singură. La acest punct am ajuns în argumentarea noastră.

Presupun că și voi, grupul acesta remarcabil, știți că unul dintre cele mai prețioase adevăruri din Biblie este acela că suntem justificați doar prin credință, fără faptele legii. Toți suntem vinovați, toți suntem păcătoși. Am iubit iubit Evanghelia simplă predicată de Billy Graham. Am iubit-o și încă o mai iubesc. Biblia spune că toți suntem păcătoși, că toți ne aflăm sub judecată, că toți ne îndreptăm spre moarte, iar Dumnezeu, în îndurarea Sa, înainte de întemeierea lumii, a plănuit să Îl trimită pe Fiul Său în lume ca să intervină și să facă ceea ce noi nu am fi putut face vreodată. Niciodată nu ne-am fi putut prezenta de unii singuri ca fiind nevinovați în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care se apropie prin Isus și El poartă păcatul și ne oferă neprihănirea. Billy Graham a fost un exemplu plin de pasiune în a invita oamenii la Dumnezeu, doar prin credință.

Iată, deci, răspunsul biblic la cum să fii justificat, anume doar prin credință. Să ne uităm la Galateni 2:16: „Omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Hristos; am crezut și noi în Hristos ca să fim socotiți neprihăniți, prin credința în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Este destul de clar! Sau să privim la versiunea scurtă din Romani 3:28 „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.” Aceasta a fost marea redescoperire a Reformei, acum 500 de ani. Un adevăr care devenise atât de eclipsat de contopirea sfințirii și justificării din teologia romano-catolică. Nu! Nu suntem justificați prin faptul că devenim oameni mai buni, ci devenim oameni mai buni tocmai datorită faptului că suntem deja justificați. Suntem justificați într-o clipită doar prin credință. Asta ne învață Biblia legat de felul în care suntem justificați.

Însă, iată problema... Reformatorii au învățat foarte clar și precis din Scripturi atunci când romano-catolicii au spus, „Stați un pic! Dacă voi învățați că justificarea, a fi împăcat cu Dumnezeu, a fi acceptat, a fii iertat se întâmplă într-o clipită, doar prin credință”, atunci de ce nu ar trăi oamenii întocmai ca și diavolul?” Și ei au răspuns: „Credința care justifică, justifică de una singură, însă credința care justifică nu este niciodată de una singură, ci întotdeauna este însoțită de alte haruri și rezultate ale sfințirii.” Asta au afirmat și ei au dreptate. Credința care justifică este doar credința care justifică, însă niciodată nu este singură, ci ea este urmată de fapte bune. Iacov o spune foarte clar, credința fără fapte este moartă. Deci, justificat prin credință și, cu toate astea, această credință nu este de una singură.

Nădejedea slavei, cumpărată cu sânge, întotdeauna va fi însoțită de sfințirea înfăptuită de Duhul Sfânt pe pământ. Lucrul acesta l-au învățat ei și lucrul acesta e învățat de Biblie. Însă, iată care este problema. În studiul meu, în delectarea reformatorilor și a urmașilor lor, puritanii și a urmașilor lor în expresiile mai moderne a acestei teologii, am observat că ei nu au dat prea multă atenție în a clarifica de ce credința care justifică produce mereu roadele unei vieți sfinte. De ce? Desigur au spus că Duhul Sfânt produce roadele: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Ei știau că Duhul Sfânt a venit în viața noastră atunci când am fost justificați și că El este Cel care lucrează. Însă, lucrul acesta nu explică ce se întâmplă aici, în mintea noastră, în inima noastră. Am nevoie ca să știu pentru ca să mă pot închina. Și Pavel spune „ Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur... ” Am nevoie să știu ce este această închinăre, cum arată ea, cum funcționează ea. Și nu sunt prea multe care să mă ajute în a explica ce anume din natura credinței care justifică, conduce inevitabil la dragostea față de oameni și la nimicirea păcatului?

Răspunsul meu este că această lentilă a hedonismului creștin pusă deasupra acestei probleme, oferă răspunsul și oferirea acestui răspuns arată cum această cheie către justificare și cheia către sfințire sunt de fapt una. Aici am ajuns. Să începem această parte cu o definiție a credinței și cred că pot să vă dau o definiție a credinței cu care să fim toți mulțumiți. Aș defini credința în Isus ca o primire a lui Isus – să Îl primești pe Hristos. Ioan 1:11 este locul în care credința și primirea devin identice. Isus „a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit – virgulă – adică celor ce cred în Numele Lui – virgulă – le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Ca să parafrazez: dar tuturor celor ce L-au primit, adică cei care au crezut în Numele Său, acelora El le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu. Deci, credința care justifică, credința care te prinde în mâinile lui Isus, astfel încât să îți fie ție imputată neprihănirea Lui, astfel încât acoperirea păcatelor să ți se aplice și ție, acea credință este o primire a lui Isus.

Iată ce face hedonismul creștin! Creștinul hedonist spune: „Scuză-mă, la ce te referi atunci când spui că primește? Nu mă pot mulțumi doar cu cuvinte, vreau să știu. Spune-mi la ce se referă, spune-mi cum se face asta în mintea mea, în inima mea? Ce înseamnă să Îl primești pe Isus? Este ca atunci când primești o lovitură în față?” Ei bine, nu. „Dar ai zis că primesc. Este ca atunci când primești un cadou de care ai nevoie, dar pe care nu îl vrei?” „O să îl iau pentru că am nevoie de el.” „Este ca și cum ai primi un ajutor pe care îl vrei de la cineva de care nu îți place? Asta înseamnă să Îl primești pe Isus? E ca și cum ai spune, ‘vreau mântuirea Ta, vreau iertarea Ta, vreau să scap de iad, vreau să ajung în rai, vreau sănătate, avere și prosperitate, dar Tu poți să lipsești!’ Asta înseamnă să Îl primești pe Isus? Este ca și atunci când primești un pachet de la un poștaș pe care nici nu îl cunoști și nici nu vrei să îl cunoști? Dar pachetul, da, îl vrei. Foarte bine, Amazon! Vreau pachetul acesta, nu îmi pasă cine l-a adus.”

Hedonismul creștin insistă asupra acestei experiențe de a crede, de a primi și de a cere să știi la ce anume se referă faptul de a-L primi pe Isus. Pentru că toți știți că în Biblie există multe feluri de credință și multe feluri de a primi, însă toate acestea nu aduc mântuirea. Trebuie să știu care este diferența între credința mântuitoare și cea care nu mântuie. Care este diferența dintre a primi cu scopul de cunoaște mântuirea și primirea care nu aduce mântuire? De exemplu, în Ioan 6, ei erau atât de dornici să Îl primească și să Îl facă rege, însă El a plecat, nu a vrut să aibă nimic de a face cu dorința lor de a-L primi și de a-L face rege. Sau în Ioan 7, frații Lui au crezut că El este unul care face minuni și l-au sfătuit să meargă în Ierusalim să facă minuni. Dar Ioan ne spune că ei nu au crezut în El. Sau în Ioan 2, când mulți au crezut în El, dar El nu s-a încrezut în ei pentru că îi cunoștea. Nu aceasta este credința care mântuie. Și Simeon în Fapte 8: „Vreau Duhul Sfânt, voi sunteți niște oameni puternici, am să vă plătesc pentru asta.” Și știți ce i-a spus Petru: „Dispari și tu și banii tăi!” Nu felul acesta de primire a Duhului Sfânt este cel care mântuiește.

Lucrul acesta nu e simplu, prieteni dragi! Mult limbaj este folosit în biserică azi cu privire la lucrurile astea. „Însă, ajută-mă să știu ce înseamnă să Îl primești pe Isus, ca această primire să fie una care justifică. Vrei, te rog, să mă ajuți?” Și răspunsul meu este bazat pe tot ceea ce am văzut până acum, este că hedonismul creștin insistă pe însăși experiența de a primi, insistă până când reușește să discearnă ce este, de fapt, această primire și ce găsim în Scriptură despre primirea lui Hristos care mântuiește. Ce găsim este că Isus nu este doar un salvator și un stăpân, ci și că El este o comoară. O comoară supremă, o comoară pe deplin satisfăcătoare. Crezi tu că poți să Îl ai pe Isus, că poți să Îl primești pe Isus de-o manieră mântuitoare pentru că El te scapă de ceva ce nu vrei să experimentezi și pentru că El îți spune ce ar trebui să faci și tu dai tot ce poți din tine ca să faci ce ți se spune? Însă, cu toate acestea nu este comoara ta, nu e bucuria ta negrăită. În niciun caz nu este aceasta o credința mântuitoare.

Matei 13:44: „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul o găsește – ni se descrie aici întâlnirea cu regele –, o ascunde și, de bucuria – un cuvânt cheie – ei, se duce și vinde tot ce are, și cumpără țarina aceea.” Sau în Matei 10:37 unde Domnul Isus spune: „Cine iubește pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” Ce este descris aici nu este îndatorire, nu este ascultare, ci sunt sentimentele cele mai profunde de pe planetă, ele devin măsura prin care noi devenim ai Lui. Iar dacă fiul, fiica, mama, tatăl sau orice alt lucru de pe planetă sunt mai de preț pentru noi decât Isus, atunci nu avem credința mântuitoare.

„Privesc toate lucrurile acestea ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” Cu alte cuvinte, a Îl primi pe Hristos într-un fel care aduce mântuire înseamnă a-L prefera pe El în locul tuturor celorlalte persoane și tuturor celorlalte lucruri. Înseamnă că Îl dorești pe El și nu doar ceea ce El poate face pentru tine. Să-L dorești pe El înseamnă să te bucuri de tot ce este Dumnezeu în Isus Hristos. Noi nu Îl primim pe Isus într-un mod care aduce mântuirea atunci când Îl primim ca și un bilet care ne scoate din iad și ne duce în rai. El nu este un bilet. El este o comoară. El nu este bilet către rai, El este însuși raiul. El e Cel ce face raiul să fie rai.

Este o întrebare devastatoare atunci când mă duc și întreb grupuri: „Cum ar fi dacă ai putea să mergi într-o zi în rai și ai avea parte de: sănătate deplină, de o prezență mentală perfectă, fără depresii; de prieteni pe care îi vrei și de orice distracție ai vrea, însă Hristos să nu fie acolo. Ați fi de acord cu asta?” E înfricoșător cât de mulți ar spune că asta credeau eu că înseamnă rai. Isus este raiul! Dacă încerci să Îl primești pe Isus ca o metodă prin care să obții ceea ce vrei, dar care nu este El, atunci tu nu Îl primești pe Isus, ci te folosești de El.

Mă întreb dacă vedeți de ce anume o astfel de credință, o credință care singură justifică, ne unește cu Hristos astfel încât suntem împăcați cu Dumnezeu. De ce aceeași credință este puterea care nimicește păcatul în mod necesar și puterea care dezlănțuie dragostea în mod necesar? De ce se întâmplă lucrul acesta? Să te întreb: de ce păcătuiești? Care sunt lucrurile care nimicesc păcatul și care crează dragostea? Dacă ar fi să te întrebi, „De ce păcătuiesc?” O să îți spun eu de ce păcătuiești, pentru că păcatul face promisiuni pentru tine și tu le crezi. Păcatul îți face promisiuni: îți promite copii, clienți, toate acestea ți le promite. Ceea ce îți oferă păcatul este mai satisfăcător, mai plăcut, mai dătător de speranță decât Hristos? „Plăcerile  de o clipă”, așa cum le numește Evrei 11:25, ale păcatului îți fac promisiuni mai bune, mai trainice, mai profunde, mai dulci și mai satisfăcătoare până se ajunge în punctul în care noi suntem înșelați de acele promisiuni și păcătuim. Nimeni nu păcătuiește din îndatorire, nu-i așa? Nimeni nu se trezește dimineața și spune că are obligația să păcătuiască astăzi. Nu! Nimeni nu păcătuiește din îndatorire. Păcătuim pentru că dorim plăcere. Și unicul motiv pentru care optăm pentru o acțiune păcătoasă este pentru că diavolul și firea noastră pământească ne-au promis că acea acțiune va aduce plăcere, satisfacere, faimă, oricum ați vrea voi să îi spuneți.

Singura modalitate prin care puterea păcatului poate fi înfrântă este prin prezența și promisiunii unei bucurii supreme. Știu că există o cale a puterii voinței implicată în sfințire, dar în măsura reușitei ei, aceasta eșuează. Asta se întâmplă deoarece cu fiecare păcat pe care îl înfrângi prin puterea voinței, alți șapte diavoli ai auto-neprihănirii îi iau locul. Înfrângerea păcatului prin puterea voinței nu înseamnă înfrângerea păcatului. Este o exaltare a eu-lui. Nu există decât o singură cale prin care poți birui promisiunile plăcerii păcatului și anume, cu puterea bucuriei supreme, iar numele acesteia este: Isus. Felul în care El este experimentat se numește credință mântuitoare. Asta este credința, primirea lui Isus ca fiind comoara care satisface pe deplin. Și motivul pentru care, din punct de vedere istoric, ne-a fost așa de greu să ne dăm seama cum să fim împăcați cu Dumnezeu, pe de-o parte și pe de altă parte, să ne dăm seama cum să nimicim păcatul și cum să iubim, este că hedonismul creștin arată prin lentila sa că această credință mântuitoare este de o așa natură încât ea arată că a te bucura de Hristos este, de fapt, puterea care face ca păcatul să își piradă din puterea captivantă.

Această credință, de asemenea, se revarsă în bunătate. Așa că mă mut de la cum anume această bucurie în Hristos nimicește păcatul, către cum anume produce aceasta dragoste. Pentru că etica creștină nu este doar despre negare: „Nu păcătui! Nu păcătui!” Negarea este un bun început, însă etica creștină spune: „Fii sfânt, fii neprihănit, fii bun, fii iubitor față de dușmanii tăi până în punctul în care ești dispus să îți dai viața pentru ei. Fă-L pe Hristos să strălucească în prețuirea arătată față de El, o prețuire atât de puternică încât tu poți să îți dai viața pentru ceilalți.” Și textul la care mă refeream acum câteva momente, ca fiind cea mai frumoasă ilustrație biblică care să arate cum funcționează lucrul acesta, cum bucuria deplină în Dumnezeu produce dragoste, textul se află în 2 Corinteni 8:2. Macedonenii sunt lăudați de Pavel în mijlocul unei test sever al încercărilor. Aceștia nu se simt comfortabili și nici siguri, însă în mijlocul acestui test sever, ei experimentează belșug de bucurie. Și nici nu sunt bogați, sunt săraci. Deci, încercarea – sărăcia – belșugul de bucurie, toate „au dat naștere la un belșug de dărnicie”. De unde provine această dărnicie? Nu a venit în urma comfortului, nu a venit în urma siguranței experimentate și nici nu a venit în urma bogăției. Majoritatea oamenilor bogați sunt mai puțini darnici decât cei care sunt săraci, ca și procentaj.

Această dărnicie s-a născut în urma bucuriei în Domnul. Versetul 1 spune că harul lui Dumnezeu a fost turnat peste Macedonia. Păcatele lor sunt iertate, vinovăția lor a dispărut, condmanarea lor este îndepăratată, ei au fost justificați, au fost adoptați în familia veșnică a lui Dumnezeu și acești oameni sunt atât de încântați de Dumnezeul care i-a mântuit, încât efectul a fost că au luat banii și i-au dus la Ierusalim și i-au ajutat pe săraci. De aici vine dragostea. Deci, în mijlocul unei test aprig al încercărilor și în mijlocul unei sărăcii extreme, belșugul lor de bucurie în Dumnezeu, în Hristos s-a transformat într-un belșug de dărnicie.

Concluzionez. O dată ce Hristos a plătit prețul pentru păcat și odată ce El ne-a dat neprihănirea de care aveam nevoie, pe cruce și în viața Lui perfectă, există o singură cale. El ne-a oferit temeiul de nezguduit pentru ca eu să pot fi iertat, să pot fi declarat neprihănit. Odată ce temeiul acesta a fost așezat, există doar un mijloc prin care putem să fim împăcați cu Dumnezeu și doar un mijloc prin care să putem nimici păcatul și să iubim oamenii. Aceste două căi sunt una și-aceeași. Și anume, să-L primești pe Hrisos și să te bucuri în El, ca și comoara ta supremă. Să ne rugăm.

Doamne, mă rog ca să primim-L din nou și din nou pe Isus. În seara asta, când vom merge la culcare, vom îngenunchea, ne vom ridica mâinile și vom spune: Doamne Isuse, cred! Ajută necredinței mele! Mă bucur de Tine ca și comoara mea cea mai de preț și oricând nu trăiesc în comformitate cu asta. O, Doamne, ai milă de mine! Unește viața mea astfel încât credința care justifică și credința care sfințește, să fie o singură credință pentru că ea este primirea lui Isus nu doar ca și salvator, ca și stăpân ci și ca comoara supremă a vieții mele. În Numele Lui m-am rugat, amin!