Doamne, niciunul dintre noi nu ar putea să tragă nădejde de a avea o relație de împăcare, de pace, de fericire, pe vecie cu Tine, fără adevărul despre care s-a vorbit anterior și fără lucrarea credinței în inimile noastre prin Duhul Sfânt, fără o uniune instantanee cu Hristos, fără ca mânia Ta să fie înlăturată de la noi, fără ca bunăvoința Ta să rămână peste noi pe vecie, n-am avea speranță. Mă rog, deci, Doamne, să faci ca adevărul să reiasă clar din acest mesaj și să fie convingător pentru cei ce-l ascultă. Mă rog, de asemenea, ca Duhul Sfânt să lucreze astfel încât acest adevăr să pătrundă până în străfundul tuturor sufletelor și să devină esența a tot ceea ce ai plănuit pentru oameni pentru veșnicie. În Numele Domnului Isus m-am rugat. Amin.

Epistola lui Pavel către Galateni este una dintre cele mai explozive, impactante și controversate cărți din Biblie. Este plină de har, Îl proslăvește pe Hristos, lămurește subiectul mântuirii, propovăduiește Evanghelia și apără Biblia. Galateni este cartea care a desființat învățătura falsă care predomina pe vremea apostolilor, motiv pentru care a și fost scrisă. Tot epistola către Galateni s-a dovedit a fi cartea de căpătâi care cred că a dărâmat porțile închisorii pe care Papa, sinoadele și datinile strămoșești o construiseră pentru a încarcera Biblia timp de atâtea secole. Alături de Epistola lui Pavel către Romani, Galateni este, din punctul meu de vedere, cartea unde se vorbește cel mai clar despre doctrina justificării numai prin credință, numai prin har, numai pe baza lui Hristos, numai pentru gloria lui Dumnezeu, întemeiată și predată cu putere numai în Biblie. Este o carte remarcabilă și plină de putere. Sper că și pentru dumneavoastră această carte este prețioasă.

Nu este, deci, surprinzător faptul că, prin intermediul acestei cărți, Martin Luther a căpătat o tărie de oțel pentru a proclama doctrina căpătării neprihănirii prin credință, atunci când a trebuit să se stea împotriva împăratului – suveran pontif, împotriva bisericii, împotriva lumii și împotriva diavolului. Chiar dacă lumea aceasta condusă de cel rău ar amenința să ne termine, nu ne vom teme. De ce? Pentru că în Galateni se afirmă nu numai că neprihănirea se capătă prin credință, dar și că Scriptura este singura temelie a acestei cărți. Marți, adică poimâine, se împlinesc cinci sute de ani de când Martin Luther, unul dintre marii reformatori protestanți, și-a agățat cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg în care explica și demasca erorile și greșelile Bisericii Catolice, iar noi beneficiem, astăzi, de pe urma curajului și tăriei sale de oțel.

Trei ani mai târziu, în 1520, Papa Leon al X-lea a condamnat 41 dintre cele 95 de teze ale lui Luther. Acest lucru este destul de riscant. La vremea aceea, Papa avea mult mai multă autoritate decât ați crede. Atunci când Luther a primit așa-numita bulă papală, un document prin care era forțat să se dezică de cuvintele sale, acesta nu numai că nu și-a retras cuvintele, dar a și ars documentul papal – reacție tipică a lui Luther la adresa dușmanilor săi. La data de 3 ianuarie 1521, Luther a fost exclus din Biserica Romano-Catolică, ceea ce însemna că putea fi executat de către împărat. Totuși, un prieten al său pe nume Frederic cel Înțelept al Germaniei, a intervenit pentru a împiedica executarea și a organizat o întrunire a sinodului numită Dieta de la Worms, unde i s-au adus la cunoștință lui Luther învățăturile considerate eretice de către Biserica Catolică, unde i s-a dat șansa de a se căi și de a se lepăda de acestea. I s-a pus la dispoziție o perioadă de 24 de ore pentru se ruga și reflecta, după care a fost adus din nou la judecată. În loc de a se dezice, Luther a oferit un răspuns cu 11 puncte. Voi citi punctul numărul 11, căci este cel mai renumit și veți înțelege, astfel, la ce mă refer când spun că a avut o tărie de oțel.

„Întrucât maiestatea și domnia voastră solicită din partea mea un răspuns simplu, clar și direct, vi-l voi oferi, după cum urmează: Eu nu pot să-mi supun credința nici Papei, nici sinodului, deoarece este limpede ca bună-ziua că au căzut într-o mare eroare și chiar într-o clară inconsecvență cu sine înșiși. Deci, dacă nu sunt convins fie prin dovezi din Sfânta Scriptură, fie prin argumente concludente, dacă nu sunt mulțumit de chiar textul pe care l-am citat și dacă judecata mea nu este în acest fel supusă Cuvântului lui Dumnezeu, nici nu pot și nici nu voi retrage nimic; căci nu este nici prudent, nici cinstit ca un creștin să vorbească ceva împotriva conștiinței sale. Aici mă situez; nu pot proceda altfel. Doamne, ajută-mă! Amin.”

Acum, dacă ascultați cu atenție acea declarație, veți observa că se petrec două lucruri în cadrul Reformei Protestante. Dați-mi voie să vorbesc câte puțin despre fiecare. Primul lucru care are loc în Reforma Protestantă este că încep să apară învățători precum Luther, Calvin, Zwingli, și zeci alții, care propovăduiau lucruri considerate drept erezii de către Biserica Romano-Catolică. Așadar, apare o problemă de doctrină. Iar în centrul acestor dispute doctrinare se află doctrina justificării prin credință, numai prin har, numai pe baza Scripturii, avându-L numai pe Hristos ca neprihănire și ca pedeapsă în locul nostru, numai pentru gloria lui Dumnezeu. Acest lucru constituia nucleul divergențelor. Permiteți-mi numai să enunț doctrina neprihănirii și apoi vom merge la pasajul din Galateni. Ce vreau să spun – și cred că dacă Luther ar fi aici, probabil ar spune, „Îmi place ceea ce ai spus!” – cred că această doctrină înseamnă următorul lucru: există robi ai păcatului, adică toți suntem păcătoși și nu suntem într-o relație dreaptă cu Dumnezeu, ne aflăm sub mânia lui Dumnezeu. Întrebarea este cum ar putea un om vinovat și păcătos să intre într-o relație cu Dumnezeu, o relație de împăcare, de pace, de dragoste, de iertare, de acceptare astfel încât să Îl avem pe Dumnezeu de partea 100%, fără să mai existe mânie împotriva noastră? Cum ajungem acolo? Iar răspunsul reformei a fost: justificarea numai prin credință. Justificarea este acel act divin prin care, prin uniunea cu Hristos numai prin credință, suntem considerați a fi neprihăniți, suntem iubiți, iertați, acceptați. Și, fraza preferată pe care o folosesc eu, avem un Dumnezeu se află de acum de partea noastră 100%, nu 99%. Mulți creștini trăiesc cu impresia că Dumnezeu este 98% pentru ei și sunt umbriți mereu de gândul acelui 2% rămas.

Ceea ce spune eu este că justificarea prin credință spune că, atunci când ești unit cu Hristos doar prin credință, fără niciun gram de păzire a legii, acea uniune cu Hristos înseamnă că Dumnezeu este 100% de partea voastră, pentru totdeauna. Cum spune în Ieremia 32: „Mă voi bucura să le fac bine.” Dumnezeu lucrează astfel în noi ca să ne temem de El pe vecie și să nu cădem. Cu siguranță, din acel moment, viețile noastre se schimbă. Sfințenia și evlavia devin prețioase pentru noi. Ne dorim ca viețile noastre să devină în conformitate cu Cel care ne-a creat, ne-a iubit și ne-a mântuit. Dar toată această transformare care urmează pornește de la neprihănire. Și dacă interpretezi lucrurile invers, „Trebuie să fac ceva, trebuie să fiu sfânt, trebuie să fiu evlavios pentru a căpăta neprihănirea”, înseamnă că încă nu cunoști Evanghelia și încă nu ești mântuit.

Așadar, principala problemă dezbătută în timpul Reformei religioase este, cum se capătă neprihănirea? Cum să Îl am pe Dumnezeu de partea mea? În Romani 8 scrie că „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!” Așadar, cazul s-a adjudecat. Nevinovat, pe vecie. Din această cauză au avut loc dispute pe această temă a neprihănirii în timpul Reformei religioase. Acesta a constituit, așadar, primul subiect. Am spus că două lucruri s-au petrecut în timpul Reformei. Problemele doctrinare au fost primul lucru. Nu poate fi altceva mai important decât atât. Cum adică eu, în loc să trebuiască să îmi petrec veșnicia în iad sub mânia lui Dumnezeu, ci pot fi în Rai alături de El, sărind în sus de bucurie pe vecie? Aici este poticnirea.

Cea de-a doua temă disputată în timpul Reformei religioase a fost: care este baza acestor lucruri și anume, care este rolul acestei Cărți în viețile noastre? Luther și alții au spus, dați-mi voie să recitesc ultima frază: „Eu nu pot să-mi supun credința Papei sau sinodului. Deci, dacă nu pot fi convins prin dovezi din Sfânta Scriptură, nu pot să retrag nimic.” Deci, el se opunea Papei, sinoadelor și datinilor strămoșești exclamând: „Dacă nu văd scris aici, (în Sfânta Scriptură), nu mă dezic de nimic din ceea ce am spus.” Acesta era cel de-al doilea subiect al disputei. Întrucât fundația biblică a acestui adevăr glorios era că neprihănirea se capătă numai prin credință, Luther și ceilalți reformatori se osteneau să limpezească lucrurile și să îndepărteze toate adaosurile la autoritatea și puterea Bibliei. Biserica Catolică nu contestă autoritatea acestei Cărți, însă afirmă că și Papa și sinoadele au exact aceeași autoritate ca și Sfânta Scriptură. Mișcarea Reformei religioase și bisericile protestante nu cred acest lucru, așa că s-a produs o importantă schimbare în ceea ce privește locul unde cauți pentru a găsi răspunsul la întrebarea cine are autoritatea definitivă și decisivă.

Iar motivul pentru care această luptă contează – uneori tindem să intrăm în bătălii uitând motivul pentru care ne luptăm – însă motivul pentru care există mereu această luptă pe tema Bibliei și dacă această Carte are, într-adevăr, autoritatea definitivă și decisivă asupra vieților noastre, nu în faptul că ne dorim să devenim mai tăioși în argumente, ci să fim mântuiți. Dacă adevărul nu se află în centrul acestui Cuvânt al lui Dumnezeu ca autoritate supremă în viața ta, dacă nu accepți adevărul că poți fi socotit neprihănit numai prin credință, nu poți fi mântuit. Eu nu mă plimb prin lumea întreagă încercând să îi fac pe oameni să creadă în Biblie doar pentru că este o carte interesantă, ci pentru că nu doresc ca oamenii să piară. Așadar, Biblia este importantă pentru că este sursa bucuriei.

Am precizat aceste vorbe în trecere mai înainte, nu sunt cuvintele mele, ci ale lui Luther: „Dacă aș putea să cred că mânia lui Dumnezeu nu se află asupra mea, aș sări în sus de bucurie.” Aș sări în sus de bucurie. Cei care aveți copii, mă întreb dacă v-au văzut vreodată sărind în sus de bucurie, fie la propriu, fie la figurat. Știți cum, exaltând de bucurie. Mă întreb dacă generația noastră vede credința în Hristos ca pe lucrul care îi face pe mami și pe tati cei mai fericiți, făcându-i să bată din palme și să sară în sus de bucurie. Într-un astfel de cămin am crescut eu. Eram o familie fundamentalistă. Cântam pe scaunul din față în drum spre Florida în timp ce mergeam la pescuit. La cei 14 anișori ai mei, îmi plăcea pescuitul, desigur, dar ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie erau mama și tata care cântau.

Luther a afirmat că s-a simțit ca și cum s-ar fi născut din nou atunci când a descoperit doctrina dobândirii neprihănirii prin credință. „M-am simțit ca și cum m-aș fi născut complet din nou și aș fi intrat în rai pe porțile deschise.” Sper ca și voi să experimentați raiul. Acum. Acum, Dumnezeu este pentru tine, nu împotriva ta, El, care are toată puterea și în care se află toată înțelepciunea. Poți intra în rai chiar dacă ai cancer, raiul există și după divorț, poți intra în rai dacă înțelegi lucrurile așa cum trebuie – atât, ăsta-i adevărul. Ăsta-i adevărul. Am cântat mai devreme „prin furtuni”, așa-i? În rai, pentru că Dumnezeul meu este pentru mine și nu împotriva mea. Cine mă poate despărți de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? Nu, ci în toate aceste lucruri sunt mai mult decât biruitor! De ce? Datorită neprihănirii care se capătă prin credință pe baza unei autorități solide.

Așadar, vă deschideți Bibliile? Ar trebui să faceți expoziție aici. Noi nu credem în Martin Luther în acest loc, credem în Biblie. În regulă, am deschis și eu. Galateni 1:6-9. Acesta este pasajul care îi acordă lui Martin Luther tăria de fier atunci când trebuie să susțină că Biblia reprezintă autoritatea supremă, negând, așadar, autoritatea celui mai puternic om la acel moment, Papa. Să citim de la versetul 6 la 9, ascultați cu atenție cum ar fi putut el să deducă aceste lucruri pe baza acestor cuvinte: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun și acum: Dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” Cele două versete – 8 și 9 – au schimbat lumea acum cinci sute de ani.

Iată ce spune Pavel. El nu spune doar „chiar dacă ar veni apostoli falși din Ierusalim și v-ar propovădui o Evanghelie diferită de aceasta, să fie anatema”. Nu spune nici „chiar dacă Petru, Iacov și Ioan ar veni aici și v-ar propovădui o Evanghelie diferită de aceasta, să fie anatema”, ci merge mult mai departe, incluzându-se chiar și pe sine însuși, chiar și îngerii din cer. „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Gândiți-vă la acest lucru pentru o secundă, pentru că dacă s-ar arăta un înger acum și ar sta aici, dacă ar încăpea, să zicem c-ar fi cam de 3-4 metri înălțime, o aripă ajunge până la tine, alta până la tine, radiind de lumină, și să zicem că ar spune: „Voi cei de aici ați înțeles aproximativ Evanghelia. Într-adevăr, în mare parte, prin credință se ajunge la o relație cu Dumnezeul pe care-L reprezint, dar mai trebuie să adăugați un lucru sau două la această credință, pentru ca lucrurile să fie corecte pe deplin, iar eu precis pentru aceasta mă aflu aici, ca să rectific greșelile din predica acestui păstor. Mai trebuie să adăugați tăierea împrejur.” Vorbim în contextul vremurilor galatenilor. Cei dintre dumneavoastră care-ați primit învățătură din Biblie în ultimii cinci ani de zile sau chiar pe parcursul întregii vieți, căci nu cunosc situația fiecăruia în parte, ar trebui, fără a supăra copiii, bineînțeles, să-l mustrați pe domnul înger. Nu credeți că aceasta ar putea bine fi o parafrazare a textului „să fie anatema!”? „Să fie anatema”? Puteți aborda o formulare mai delicată, spunând, „du-te înapoi de unde ai venit, căci nu de la Dumnezeu ai venit!”

Deci, trebuie să simțiți acest lucru. Pavel a spus: „chiar dacă un înger din cer ar veni în Galatia să schimbe Evanghelia pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Asta a spus. Epistola către Galateni este ceea ce numesc eu, astăzi, cea mai rezonantă carte. Este cea mai rezonantă carte din Noul Testament. Epistola nu se deschide cu niciun fel de urare. Pavel este oripilat de acești învățători falși din Galatia. În capitolul 5 el folosește un limbaj nerecomandat minorilor, dar îl las pe păstorul vostru să preia această discuție mai târziu. Vă întrebați, poate, cum de Luther avea un limbaj atât de tăios. Pavel avea și el momentele lui, însă eu cred că în ambele cazuri erau momente în care erau plini de râvnă pentru Duhul Sfânt. În Filipeni 3 și în Galateni 5, Pavel a folosit un limbaj dur, în măsura în care îi este permis unui creștin. Poate chiar mai mult, dar cert este că vorbea pentru Dumnezeu, iar eu nu mă aflu în postura de a-l critica.

Dar poate că se va găsi cineva care să spună: „Hei, Pavel, stai puțin! Tu nu te excluzi nici măcar pe tine însuți din acea categorie, atunci când spui ‘chiar dacă eu v-aș propovădui o Evanghelie diferită... ’? Tu ești apostolul Pavel! Dacă tu ai veni și-ai spune: ‚Atunci când v-am propovăduit Evanghelia, am vorbit bine, dar nu în totalitate. Am mers la Ierusalim, am discutat cu Iacov, și împreună am hotărât să aducem niște schimbări Evangheliei.’” Chiar și atunci Pavel ar răspunde: „Dacă eu însumi aș veni și v-aș spune așa ceva, trimiteți-mă la cel rău!” De ce poate Pavel să afirme cu tărie așa ceva? Haideți să privim la versetele 11 și 12 din primul capitol: „Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.” Așadar, această Evanghelie nu este de obârșie omenească, iar Pavel a propovăduit-o ca pe Evanghelia lui Hristos. Deci, oricine ar fi acest nou Pavel care ar veni și ar încerca să schimbe ceva, adevăratul apostol Pavel nu s-ar asocia cu el.

De unde a avut, deci, Luther acea tărie de fier de a sta împotriva împăratului și de a nu se supune Papei sau sinoadelor cu prețul propriei vieți? Din Galateni 1:8. Și pentru a vă demonstra că, din punctul meu de vedere, Luther a tratat în mod corect pasajul din Galateni 1:8, vă voi citi un mic fragment din comentariul său la acest verset: „Pentru a desființa doctrina diabolică și plină de blasfemie... ” Există o doctrină care respinge credința ca mod exclusiv de căpătare a neprihănirii. Conform acestei doctrine, nu este suficient numai să ai credință pentru a fi socotit neprihănit. Trebuie să împlinești puțin și din faptele legii, urmând ca, mai apoi, credința împreună cu împlinirea parțială a legii să te aducă în punctul unei relații cu Dumnezeu. „Desființarea acestei doctrine diabolice și pline de blasfemie, o aveți aici în acest text – prin acest text, Luther se referă la Galateni 1:8 – întocmai unui trăsnet, prin intermediul căruia Pavel se supune pe sine, și îngerii din ceruri, și învățătorii, cărturarii, precum și orice stăpânire, autorității Scripturii. Regina (Scriptura) ar trebui să stăpânească și toți ar trebui să asculte și I se supună. Nu trebuie să își rolul de stăpâni, judecători, sau arbitri, ci numai martori, discipoli și mărturisitori ai Scripturii, fie că vorbim despre Papa, Luther, Augustin, sau de un înger din cer. De asemenea, în biserici, nu ar trebui să se învețe sau să se asculte nicio altă doctrină diferită de Cuvântul curat al lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură; în caz contrar, atât învățătorii, cât și ascultătorii să fie anatema împreună cu doctrina lor.” Acea îndrăzneală, acea poziție categorică reiese din Galateni 1:8. Acesta cred că este primul din cele cinci mesaje pe care le veți asculta pe tema „Sola Scriptura” și, dacă aveți nevoie să consultați un text biblic atunci când vă gândiți la înțelesul învățăturii Sola Scriptura, Luther v-ar trimite aici, în primul capitol din Galateni.

Când Scriptura a fost eliberată din închisoarea Papei, a sinodului, a datinilor strămoșești, a limbii latine, atunci când a fost tradusă în limba engleză, a făcut înconjurul pământului, ajungând la toate națiunile și a triumfat. Există o părticică istorică ce stă la baza Bibliei ca mod unic de căpătare a neprihănirii. În 1516, cu un an înainte de 1517, când au fost agățate tezele lui Luther pe perete, Erasmus a tipărit pentru prima dată în istorie un Nou Testament în limba greacă. Cu alte cuvinte, Noul Testament în limba originală. Până atunci toate manuscrisele fuseseră scrise de mână în limba latină, iar biserica nu permitea traducerea în limbajul autohton al oamenilor. Te îngrozești dacă citești, de pildă, despre Tyndale cum, în timpul pelerinajului său, biserica omora oamenii doar pentru că citeau Biblia în limba engleză. Nu pentru că ar fi crezut învățături false, ci pentru simplul fapt că memorau rugăciunea Tatăl Nostru în engleză, o familie era arsă din cauza aceasta. Asta era întreaga „crimă” pe care o comiseseră.

Deci, despre astfel de vremuri discutăm aici. Dacă îi auziți uneori pe Reformatorii religioși vorbind cu asprime, înțelegeți-i, nu erau deloc vremuri ușoare pe atunci. Oameni erau arși de vii pentru că citiseră Biblia în limba engleză. Citiți biografia lui William Tyndale scrisă de David Daniell. Nu veți mai fi niciodată aceiași. Nu veți mai privi niciodată această Carte cu aceiași ochi. Deci, Luther, când a spus: „Fără ajutorul celor două limbi, nu am fi putut primi Evanghelia – făcea referire la limba greacă și ebraică - nu aș fi putut fi ferm convins de adevăratul înțeles al Cuvântului lui Dumnezeu, și probabil că aș fi rămas și acum un călugăr înlănțuit, angajat în predicarea unor erori papistășești, în obscuritatea unei mănăstiri; iar Papa, sofiștii și imperiul lor anticreștin ar fi rămas neclintite.” Ideea este următoarea: cu cât această Carte a devenit din ce în ce mai accesibilă, accesul ne mai fiind restricționat de datinile strămoșești, de sinod, de Papă, și de limba latină, deci cu cât oamenii au reușit să aibă acces la Biblie mai ușor, cu atât a urmat mântuirea. Despre acest lucru ne pasă nouă.

Pe măsură ce ne îndreptăm spre finalul acestei predici, dați-mi voie să încerc să unesc aceste două: Sola Scriptura, adică numai Biblia ca temelie decisivă, și justificarea prin credință. Să privim la legătura dintre versetele 7 și 8, aici în primul capitol din Galateni. Versetul 7: „Nu doar că este o altă Evanghelie (diferită de adevărata Evanghelie), dar sunt unii oameni care vă tulbură și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.” Deci, acest verset se referă la Evanghelie. Și o să vă arăt imediat, dar acum o să precizez numai: în Galateni se arată că Evanghelia este cea care face ca omul păcătos să fie socotit neprihănit prin credință. Există și alte roluri ale Evangheliei, dar acesta este cel principal, evidențiat în special în Galateni. Deci, când Pavel afirmă că nu există altă Evanghelie afară de cea a lui Hristos, se referă că nu există altă cale de împăcare cu Dumnezeu decât cea de a fi socotiți neprihăniți prin credință”. Am stabilit că versetul 7 vorbește despre Evanghelie. Acum vine versetul 8, care spune: „nu vă îngrijorați, această Evanghelie nu poate fi răsturnată în veci”, corect? Deci oricine care ar veni și ar spune că trebuie schimbată sau modificată, că mai trebuie adăugat ceva la această Evanghelie, este din iad și îi puteți spune acest lucru. Să fie anatema! Deci, versetul 8 se referă numai la Scriptură, iar versetul 7 la Evanghelie. Aceasta este legătura pe care-aș vrea să o vedeți.

Așa că haideți acum împreună cu mine să limpezim o dată pentru totdeauna modul prin care se capătă neprihănirea. Citim din Galateni 2:21. Dacă urmăriți în Bibliile dumneavoastră, să privim împreună ce spune în Galateni 2:21. Și vom încheia prin a lămuri pe scurt, urmând să ascultați un întreg mesaj pe această temă mai târziu: neprihănirea se capătă numai prin credință, pentru că aceasta este Evanghelia din versetul 7. Galateni 2:21: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu.” Dar ce te face să crezi că l-ai face zadarnic? De ce spui asta? Galateni 2:21: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” Știu că intrăm în ape adânci aici, dar vedeți cum răspunde Pavel? La ce întrebare răspunde el? La întrebarea: de ce fel de neprihănire are nevoie un om păcătos ca să fie acceptat și iertat pe deplin, ca să fie socotit neprihănit și să Îl aibă pe Dumnezeu 100% de partea sa? De ce fel de neprihănire am eu nevoie ca Dumnezeu să fie pentru mine în totalitate? Iar răspunsul lui Pavel este: „nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, „aș face zadarnic harul lui Dumnezeu dacă neprihănirea s-ar căpăta prin Lege, adică prin împlinirea faptelor legii”. Deci, ai două opțiuni, corect? Poți, fie să te bizui pe Hristos și pe moartea Sa pentru a fi socotit neprihănit, fie să te bizui pe Lege, pe împlinirea faptelor Legii, pentru a fi socotit neprihănit. Și dacă ești îndemnat să crezi că prin împlinirea Legii poți căpăta neprihănirea lui Dumnezeu, poți ajunge la o relație dreaptă cu El, atunci înseamnă că, pentru tine Hristos nu are nicio valoare, este de prisos.

Acum, poate că un om din Galatia ar putea spune: „Nu, nu, nu, nu e corect. Tu schimbi ceea ce spun acești învățători. Nu așa, Pavel. Nu asta spun teologii din Galatia. Ei nu spun că moartea lui Hristos este în zadar. Ei spun că este necesară. A fost nevoie ca Hristos să moară. Ei cred în dumnezeirea lui Isus. El este Mesia, iar moartea Sa este necesară. Dar la fel este și tăierea împrejur. Deci, e nevoie atât de credință în Isus, cât și de tăiere împrejur pentru a căpăta neprihănirea.” Și mai spun: „Nu e corect să iei în derâdere poziția acestor mari învățători prin oferirea exclusivă a două opțiuni: adică, fie Îl alegi pe Hristos, fie alegi Legea. Nu, nu așa merg lucrurile. Asta-i batjocură. Trebuie să Îl alegi și pe Hristos și să împlinești și Legea, nu toată, doar pe alocuri, căci doar știm că este imposibil să fim desăvârșiți. De aceea a fost nevoie ca Hristos să moară, Doamne! Deci, încrede-te în Hristos, adaugă și tăierea împrejur și vei fi considerat neprihănit de către Dumnezeu.”

Iată răspunsul lui Pavel, mergem la capitolul 5, unde vom citi trei versete, probabil cele mai importante din toată epistola. Nu știu sigur dacă-s chiar cele mai importante, pentru că multe versete sunt importante, dar aceste trei ochesc chiar în punctul problemei. Deci, în primele trei versete din capitolul 5 scrie: „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneți dar tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur... ” Să facem o pauză aici. Aceasta înseamnă să accepți tăierea împrejur ca adaos la ceea ce este necesar pentru a intra într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Nu poate să însemne că tăierea împrejur este păcat, pentru că însuși Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei. În capitolul 5 spune că tăierea împrejur nu se regăsește nici într-o parte, nici în alta. Nici într-o parte, nici în cealaltă. Tăierea împrejur nu are nicio relevanță. Reacția lui Pavel se îndreaptă către cei ce iau această poruncă din Vechiul Testament și o adaugă la porunca credinței, ca mod de căpătare a neprihănirii și de a intra într-o relație pe vecie cu Dumnezeu.

Să continuăm să citim, m-am oprit la versetul 2. Citim de acolo din nou. „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. Și mărturisesc iarăși încă o dată oricărui om care primește tăierea împrejur că este dator să împlinească toată legea.” Este uluitor. Dacă te bizuiești câtuși de puțin pe faptele legii ca mod de suplementare a credinței pentru a fi socotit neprihănit, nu ești mântuit. Hristos e zero. El nu înseamnă nimic, dacă nu înseamnă totul. Nu asta spune în versetul 3? De aceea este atât de uluitor. „Și mărturisesc iarăși încă o dată oricărui om care primește tăierea împrejur că este dator să împlinească toată Legea.” Există două moduri de a căpăta neprihănirea: prin faptele legii și, dacă alegi acea rută, trebuie să mergi pe acea cale până la capăt; fie poți merge la Hristos. Poți merge la Hristos. El a împlinit Legea în mod desăvârșit. S-a supus exact așa cum era necesar, a murit de o moarte de care noi eram datori să murim. A trăit viața pe care noi suntem datori să o trăim. Deci, poți alege să mori și să trăiești acea viață și, evident, să eșuezi, sau poți alege să mergi la Isus și să Îl primești. Acestea sunt cele două alegeri pe care le avem la dispoziție.

Conform lui Pavel, pare un fleac să amestecăm laolaltă legea cu Evanghelia, credința cu faptele, dar acest lucru atrage după sine un mai mare rău decât rațiunea omului ar putea concepe, căci nu numai că pătează și întunecă cunoștința harului, dar Îl și îndepărtează pe Hristos cu toate foloasele Sale, răsturnând Evanghelia complet. Exact asta reiese din Galateni 5:1-3. Încercați să amestecați câteva fapte ale legii cu credința pentru a ajunge într-o stare de împăcare cu Dumnezeu și veți găsi că vă aflați exact în partea cealaltă.

În încheiere, toată lumea din această încăpere are puse înainte două căi, corect? E destul de clar. Iar acea cale – toți avem nevoie urgentă de neprihănirea lui Dumnezeu, însă nimeni dintre noi nu o are. Nu există nici măcar o persoană neprihănită înaintea lui Dumnezeu în această încăpere. Nimeni, nici unul măcar. Pavel spună că toți avem nevoie de această neprihănire. Nu poți intra în prezența lui Dumnezeu fără a fi găsit neprihănit. Astfel, poți alege calea: „Voi face tot ce stă în propriile-mi puteri ca să intru într-o relație dreaptă cu Dumnezeu.” Sau poți alege calea: „Eu nu sunt în stare să capăt această neprihănire de unul singur. Am nevoie de un Mântuitor, am nevoie de Cineva care să îmi ofere acest lucru, am nevoie de dreptate, am nevoie de iertare, am nevoie de un Prieten, am nevoie de un Domn, am nevoie de-o Comoară, iar numele Său este Isus.” Așa că te îndemn să nu mergi pe calea împlinirii legii.

Un cuvânt de încheiere în ceea ce privește intrarea într-o relație dreaptă cu Dumnezeu prin credință și modul în care acest lucru afectează restul vieții tale. Iată unde se împotmolesc oamenii. Veți merge acasă și veți deschide Biblia și pe aproape fiecare pagină veți găsi că trebuie să faceți multe lucruri. Și în unele din aceste locuri va scrie că sunt obligatorii. Și veți începe să gândiți că „Piper a greșit pentru că în Evrei 12:14 scrie să ‘urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul’. Aha, deci Piper era unul dintre acei îngeri.” Există o sfințire fără de care nu Îl vei vedea pe Domnul. Veți găsi multe locuri cu afirmații asemănătoare în Noul Testament. Există cerința de a-ți transforma viața. În Iacov scrie: „credința fără fapte este moartă”. O credință moartă în ea însăși nu mântuiește. Ceea ce înseamnă că acest lucru uimitor se petrece în momentul în care suntem socotiți neprihăniți și uniți cu Hristos. Primești Duhul Sfânt, ești înnoit în duhul minții tale, ești îmbrăcat în omul cel nou, primești odihnă în convingerea că „Dumnezeu este 100% pentru mine”. Această înnoire duce la înnoire, nu la desăvârșire. În această viață nu vei fi desăvârșit niciodată, dar vei urî păcatul de acum înainte. Vei declara război păcatului. Nu vei deveni tolerant față de păcat, spunând: „ești preferatul meu, ești preferatul meu”. Niciun creștin nu spune așa ceva. Atunci când păcatul care se furișează și te biruiește, cazi, dar urăști că s-a întâmplat. Urăști omul vechi din tine, urăști acel păcatul, îl respingi, lupți împotriva lui și te ridici un om nou.

Nu este uimitor ce a spus Pavel în Galateni, „Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți”? Sună ca o nebunie. Sună ca o nebunie în afara Evangheliei, nu-i așa? Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat. Un ultim fel de o spune. Când mă aflam în biserică la noi îmi plăcea să spun următoarele cuvinte – le voi spune aici, din moment ce nu pot fi acolo: singurul păcat pe care îl poți învinge în viața de creștin este păcatul care a fost iertat. Și dacă înțelegeți acest lucru, înțelegeți Evanghelia. Ceea ce înseamnă că poziția în care mă aflu este: „Dacă Dumnezeu este pentru mine, cine poate fi împotriva mea?” Și, aflându-mă în acea poziție, când mă împiedic și cad în păcat, declar război păcatului ca un om iertat, acceptat și iubit. Asta cred că ar trebui să fie fraza cu care ar trebui să vă luați rămas bun unii de la ceilalți acum la plecare: „Ești iubit/ă.” Astfel declarați război păcatului. Deci, după ce plecați de aici, să nu spuneți: „Am auzit o predică în care s-a spus că poți trăi ca diavolul și să ajungi în cer.” Și, nici să nu spuneți: „Pentru a intra într-o relație dreaptă cu Dumnezeu, trebuie să fii sfânt.” Dacă puteți înțelege că ambele concepte pot fi respinse, sunteți foarte aproape de a înțelege ce înseamnă să fii creștin și care este cea mai bună veste din lume. Neprihănirea se capătă numai prin credință. Să ne rugăm.

Tată, Îți mulțumim pentru Biblie, pentru că a fost păstrată pentru noi în toți acești ani și Îți mulțumim pentru Biblie nu pentru că ne închinăm unei cărți, ci pentru că avem nevoie de mântuire. Și suntem atât de recunoscători că mesajul Bibliei despre neprihănire a fost păstrat pentru noi. Te preamărim, astfel, ca Autoritate supremă peste întreg universul și, în supunere față de Tine, ne putem raporta la Biblie ca fiind autoritatea definitivă și decisivă care ne călăuzește spre cea mai bună veste din lume, care ne face să sărim în sus de bucurie. În Numele Domnului Isus. Amin.