Calea Împăratului

                                        Psalmul 16

            „Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred.

            Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!”

            Sfinții care sunt în țară, oamenii evlavioși, sunt toată plăcerea mea.

            Idolii se înmulțesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu nu aduc jertfele lor de sânge, și nu pun numele lor pe buzele mele.

            Domnul este partea mea de moștenire și paharul meu, Tu îmi îndrepți sorțul meu.

            O moștenire plăcută mi-a căzut la sorț, o frumoasă moșie mi-a fost dată.

            Eu binecuvântez pe Domnul, care mă sfătuiește, căci până și noaptea îmi dă îndemnuri inima.

            Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.

            De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește și trupul mi se odihnește în liniște.

            Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, și nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.

            Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse, și desfătări veșnice în dreptatea Ta.”

            Lumea aceasta îl caută pe Dumnezeu cu navete spațiale, zboară printre planete și printre stele ba, mai mult și-au făurit telescoape gigant și caută să-L vadă pe Creatorul tuturor lucrurilor fără nici un rezultat însă.

Cei mici și nebăgați în seamă, cei care nu au aparate sofisticate, dar care au o inimă curată și sinceră Îl pot vedea, Îl pot pipăi și Îl pot gusta că, bun este Domnul.

            Pe planeta pământ pe care, prin harul lui Dumnezeu suntem călători pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, sunt tot felul de drumuri și căi naturale sau artificiale; unele trasate, construite pentru ca oricine să poată călători în orice direcție și în orice parte are nevoie sau plăcere să meargă.

            Unele sunt numite căi de agrement, sau de desfătare a sufletului și a privirilor; altele sunt de-a dreptul periculoase și sunt numite căi ale morții.

            Am văzut imagini cu „șoseaua morții” care taie un lanț muntos în Peru, unde se spune că sute de oameni își găsesc sfârșitul în fiecare an.

            Sunt și trasee prin munți, pe care numai cei cu antrenament și cu echipament special le pot străbate.

            Este și un alt fel de drum, pe care oamenii îl numesc pe drept cuvânt: „ultimul drum”.

De pe drumul acesta, nimeni nu se mai întoarce și pe el nimeni nu merge de bună voie, ci numai condus de un „alai” funebru.

            Dar Biblia vorbește despre o Cale, pe care în versetul unsprezece o numește pe drept cuvânt: „cărarea vieții”, pentru că pe ea merge Însuși Domnul vieții, Isus Cristos, Mântuitorul și oricine îl urmează pe El și pășește cu credință, are viața.

            Drumul acesta nu este o cale largă și nu este un drum obișnuit și nici o cărare care șerpuiește prin munți, ci este o cale dreaptă, îngustă „construită”, trasată de Însuși Împăratul și pe ea merg oamenii credincioși și cei care aleg ca țintă cerul. Pentru că este trasată în așa fel ca să nu se abată cu nimic de la traseu și are ca finalitate cerul, Cetatea fericirii veșnice.

            Isaia 43:19 „Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple. Să nu-L cunoașteți voi oare?

Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase.”

            După cum Domnul, Dumnezeu a deschis o cale spre Canaanul pământesc și după cum a purtat pe poporul Său prin pustie timp de patruzeci de ani, tot așa El a deschis o cale prin Fiul Său, o cale care duce înspre Canaanul ceresc, loc veșnic de bucurie și fericire.

            Nimeni nu se rătăcește pe drumul acesta și nimeni nu bâjbâie în întuneric, pentru că pe el merg toți cei ce au în inimile lor Cuvântul vieții, Lumina lumii.

            Psalmul 119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, și o lumină pe cărarea mea.”

            Pe acest drum nu se merge cu trenul, cu avionul, sau cu mașini puternice, ci merg numai cei cărora le place să călătorească cu „carul biruinței lui Cristos”.

            Nu este o cale împodobită, nu are vitrine de o parte și de alta care să-ți atragă privirile, nu are flori presărate, nici trandafiri care să-ți încânte privirea și nu este pavată cu fericiri, dar pe ea sunt desfătări la care nu te-ai fi putut gândi vreodată. Pe ea sunt desfătări și bucurii pe care nu le poți găsi nicăieri în altă parte, decât în Cel ce merge înainte, în Isus Cristos, Domnul.

            De aceea este numită „Calea Domnului”, pentru că nu este o cale privată; ea nu aparține omului, nu este administrată de vreun primar și nici nu este guvernată de vreo instituție omenească, ci este în totul, totului tot, a Stăpânului ceresc, de aceea nu pot merge pe ea oamenii fără acordul Lui.

            Pe această Cale merg numai oamenii care și-au predat viața în mâinile lui Isus, spălați în sângele Mielului și numai cei care fac voia Lui.

            Evrei 10:19-20 „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică, trupul Său.”

            Dumnezeu, Tatăl a jertfit pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El și oricine Îl primește ca Domn și Mântuitor să pornească pe o cale sfântă și curată.

            Într-o dimineață mă întreba un frate: „Ce vrea să spună Isus când zice în Evanghelia după Ioan 10:9. „Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; …”

            Cum adică, Isus este ușa?

            Isus vrea să spună că numai prin jertfa Sa de la cruce se poate primi mântuirea și că, acesta este punctul de pornire pe calea vieții, iar prin cuvintele acestea, Isus invită oamenii de pretutindeni și din orice generație să intre pe calea mântuirii.

Adică, oricât ar încerca omul să-L întâlnească pe Dumnezeu pe altă cale, Cuvântul sfânt ne spune că nimeni nu poate să intre și să meargă pe calea aceasta, decât prin jertfa lui Isus.

Drumul acesta este un drum al bucuriilor și al desfătărilor spirituale, de aceea toți cei ce merg pe el, izbucnesc în cântări de laudă și adorare pentru Regele Isus.

            Chiar și atunci când trece prin mijlocul „Văii Plângerii”, calea sfântă este presărată cu izvoare de bucurie din care se adapă cei cu inima întristată.

            Pentru că pe această cale El, Isus Își descoperă harul și dragostea Sa, pentru toți cei ce pășesc pe ea cu credință.

            În al doilea rând, calea aceasta este o „cale a vindecărilor”.

            Pe ea Îl găsești pe Isus cu mâinile și picioarele străpunse și dacă te atingi de rănile Lui, poți să străbați calea vindecat de orice boală trupească sau spirituală.

În al treilea rând, calea aceasta este „o cale a înviorărilor”.

Ea este udată de ploaia binecuvântată a Duhului Sfânt, care aduce ușurare și mângâiere în necaz, ca și ploaia de vară care, dimineața pe răcoare, udă iarba și o înviorează.

Pe ea, pustiul din inima omului se preface într-un loc plin de viață și de veselie pentru că pe ea nimeni nu mai gândește rău, sau pesimist, ci privește înainte plin de optimism duhovnicesc.

Pe calea aceasta, a Împăratului, nimeni nu însetează și nimeni nu flămânzește pentru că înainte merge Cel ce a spus despre Sine că „Este Pâinea și Apa vieții”.

Toți cei ce merg pe ea, sunt săturați și împliniți.

Și în al patrulea rând dar nu în ultimul, calea aceasta este „calea sfințirii”.

Pe ea nu sunt fiare sălbatice, nu sunt lei care răcnesc și nici lupi răpitori.

Isaia 35:8-9 „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.

Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, și nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.”

Pe calea aceasta merg cu cântări de bucurie, sfinții lui Dumnezeu încolonați, spre Patria cerească, destinația finală: viața și fericirea veșnică.

Fii și tu, cititorule, binevenit pe Calea Împăratului!

Aleluia, Amin!