Semnificația jertfei Domnului Isus

                                   Matei 20:17-19

            „Pe când se suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece și le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte,

            Și-L vor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia.”

Da, putem să spunem cu tărie că este harul lui Dumnezeu care ne strânge mereu în jurul Domnului Isus Cristos; și că nicăieri în altă parte și nicăieri în compania vreunei alte personalități, nu vom găsi atâta liniște, atâta pace, atâta nădejde și bucurie ca în prezența Fiului lui Dumnezeu.

Noi toți, credincioșii, trebuie să recunoaștem faptul că ni s-a făcut o mare favoare și o mare cinste prin jertfa Fiului, de aceea trebuie să fim mai mult decât mulțumitori și recunoscători, Dumnezeului care a făcut cerurile și pământul.

Pentru că niciodată nu ne-am fi putut apropia de Dumnezeu și niciodată nu L-am fi putut găsi, dacă Domnul Isus Cristos, Fiul, nu ar fi coborât ca să ni se facă cunoscut și dacă nu ne-ar fi spus, atârnat între cer și pământ, cu mâinile întinse pe cruce: Atât de mult vă iubesc!

Dacă poate cineva să măsoare infinitul, atunci poate să măsoare și iubirea pe care ne-a arătat-o Isus la cruce. Însă, după cum nimeni nu poate să măsoare infinitul, sau eternitatea, tot la fel nu poate nimeni măsura nici dragostea lui Dumnezeu care este cu adevărat, nemărginită.

Atât de mult a iubit Dumnezeu Tatăl creatura mâinilor Sale, pe om, încât spune apostolul Ioan în 3:16 că: „L-a dat pe Fiul, L-a oferit ca Miel de jertfă, pentru ca oricine Îl primește și va crede în moartea și învierea Sa, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Ce înțelegem din cuvintele Scripturii?

Înțelegem că aceasta este esența credinței noastre și anume: moartea și învierea Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Fără moartea și învierea Domnului, credința noastră ar fi moartă în ea însăși, după cum ne spune Cuvântul sfânt în Psalmul 115:8 că și făuritorii de dumnezei din aur, sau argint, dar și cei ce se încred în ei, sunt fără viață spirituală.

Cunoaștem din Scriptură, că moartea Domnului Isus Cristos nu a fost o întâmplare și nu a fost un accident.

El nu a murit ca martir și nu a murit apărând teritorii și nici vreo cauză pământească; și totuși  iudeii împreună cu mai marii religioși ai poporului au uneltit împotriva Lui cu mult timp înainte, căutând  să-I ia viața cu orice preț.

Dar astăzi, cu certitudine putem să declarăm că moartea Domnului Isus a fost un act de dragoste supremă.

El a suferit moartea în locul nostru.

Trebuia să plătim noi pentru păcatele și nelegiuirile săvârșite, dar Domnul ne-a iubit și a plătit El în locul nostru un preț colosal; un preț pe care nu  l-am fi putut achita vreodată, nici dacă am fi avut o sută de vieți.

Ioan 10:11 „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi”.

La cruce Domnul Dumnezeu a scris cea mai frumoasă poveste de dragoste, tot la cruce a plătit cel mai mare preț pentru răscumpărarea noastră din robia morții, și acolo la cruce, a scris rețeta vindecării tuturor bolilor noastre.

Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele noastre, suferințele noastre și bolile noastre și după ce le-a urcat pe cruce (și după ce le-a arătat lumii întregi, spunând parcă fără cuvinte: Iată cauza pentru care Eu mor), le-a luat și le-a coborât pe toate în mormânt, pentru ca apoi, după ce a învins boldul morții, să iasă ca un biruitor, arătându-Se fraților Săi, ucenici în Galilea, precum și altor martori ai vremii timp de patruzeci de zile, până la înălțarea Sa la cer.

În prima epistolă sobornicească a sa, apostolul Petru scria în 2:24 următoarele cuvinte: „El, Domnul, a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.”

La moartea Domnului Isus, catapeteasma care nu permitea nici unui om, în afară de marele preot, să intre în prezența sfințeniei lui Dumnezeu, s-a rupt de sus și până jos, cerul s-a deschis; iar din momentul acela, noi toți cei care l-am primit pe Isus ca Domn și Mântuitor, avem intrare slobodă în Sfânta sfintelor la tronul îndurărilor.

Prin moartea și învierea Domnului Isus noi am beneficiat de toate consecințele noului legământ, și anume: de iertare, vindecare a trupului, a sufletului și a duhului nostru, de mântuire și nu în ultimul rând, de cetățenie cerească.

De aceea, de două mii de ani toți credincioșii care au înțeles minunata dragoste a Domnului Isus, își aduc aminte de moartea, învierea și revenirea Sa, prin actul sfânt al Cinei Domnului.

Și nu facem lucrul acesta din obligație, nici din datorie, ci în felul cum sărbătorim și în felul în care stăm la „masă”, ne arătăm și noi dragostea noastră față de Cel ce și-a dat viața pentru noi.

Și totuși, nu moartea este semnul biruinței Fiului lui Dumnezeu, ci învierea Sa.

Fără Domnul înviat din morți, credința noastră ar fi moartă, adunarea noastră nu ar fi nimic, nu ar avea nici un farmec și nu ar avea nici o valoare.

Noi nu suntem actori și nu știm să facem spectacole, dar știm să ne închinăm, știm să ne rugăm, știm să preamărim Numele lui Dumnezeu, așa cum niciodată lumea nu se va închina, pentru că nu știe, nu poate și nu îndrăznește să facă lucrul acesta, în felul în care noi îl facem, mai cu seamă că, suntem însoțiți și însuflețiți de puterea Duhului Sfânt.

Și totuși, fără prezența Sărbătoritului sfânt în adunare, totul ar fi sec, searbăd și fără valoare.

Dar, pentru că noi nu sărbătorim un Dumnezeu mort, ci unul viu și adevărat, de ceea, sărbătoarea are esență și are putere divină.

Aici în prezența Domnului, sufletele noastre se întremează, prind putere, poverile se descarcă; iar pentru cine crede cu tărie, că atingerea rănilor Domnului Isus și Sângele Său băut îi poate aduce vindecare deplină, este Da și Amin.

Aici în prezența Domnului Isus înviat din morți, suferințele se alină, amărăciunile dispar  și poporul se bucură în Duhul Sfânt.

Apropo de Duhul Sfânt, la moartea Domnului Isus, pe pământ era teamă, confuzie, tristețe, deprimare, jale mare. (Femeile se băteau cu pumnii în piept, ucenicii speriați nu știau unde să se ascundă).

De aceea în cer Duhul Domnului se pregătea să coboare ca Mângâietor și Călăuzitor spre Ierusalimul cel nou și să aducă din nou o pace și o bucurie sfântă pentru toți credincioșii.

Duhul Sfânt este Cel care alungă teama, risipește confuzia și mângâie inimile zdrobite.

Duhul Sfânt înveselește inima și parcă ne dă aripi ca să ne înălțăm spre cerul lui Dumnezeu, ori de câte ori suntem la părtășie.

Dumnezeul nostru, prezent întotdeauna la părtășiile fraților după cuvântul Lui, are urechi și aude, are ochi și vede, are mâini și se atinge de oricine dorește lucrul acesta.

Și oricine se încrede în El, în veci nu piere, ci are viața veșnică!

În contextul celor spuse mai sus, se cuvine să ne punem întrebarea: Ce avem de făcut, noi ca și urmași ai Domnului Isus?

Să tot vorbim despre moartea și învierea Domnului Isus? E un lucru Bun!

Dar trebuie să căutăm să facem pentru Domnul, lucruri mai multe și mai frumoase.

Să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, pentru că mai întâi, El ne-a iubit!

Să avem credință și să împlinim cuvintele Sale.

Să ne ferim de păcat și să ne sfințim în fiecare zi. Doamne ajută!

            Zilele trec una câte una, parcă pe neobservate, sărbătorile au rămas în urmă…Domnul este viu și merge înainte…să-L urmăm îndeaproape, să călcăm pe urmele Sale, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga.

            Dumnezeu să ne binecuvinteze!