ORIGINEA RĂULUI ÎN UNIVERS

... căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Și uni iarăși într-unul, în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ.

(Efeseni 1:9-10)

Mesajul acesta este dedicat căutătorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, care L-au găsit pe Dumnezeu, ci, în mod deosebit, celor care Îl caută pe Dumnezeu – căutătorilor de Dumnezeu. Acestora voi căuta să le explic cât se poate mai limpede și mai simplu problemele legate de Dumnezeu și de relația noastră cu Dumnezeu; pentru acești căutători de Dumnezeu vreau să explic de ce este atât de greu să-L cunoaștem pe Dumnezeu, de ce trebuie să bâjbâim atâta; ce ne separă pe noi de Dumnezeu; cum putem noi totuși să-L găsim pe Dumnezeu și, mai mult, să fim siguri că L-am găsit, să avem certitudinea că El există și că El este în fiecare dintre cei care L-au căutat și L-au găsit, fiindcă L-au căutat din toată inima.

Iată doar câteva dintre întrebările fundamentale la care vom căuta un răspuns. Predicile acestea nu sunt o noutate pentru frați și pentru surori. Predicile acestea sunt adresate celor care trebuie acum să înțeleagă abecedarul împăcării cu Dumnezeu, abecedarul vieții cu Dumnezeu.

„... A binevoit să ne descopere taina voii Sale – Dumnezeu ne-a destăinuit secretul vrerii Sale – după planul pe care îl alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor... ” Și anume ce plan? Ce taină are Dumnezeu? „Spre a-Și uni iarăși într-unul, în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ.”

Dumnezeu are un plan: să-Și unească iarăși cele din ceruri cu cele de pe pământ.

Iarăși – ce înseamnă „iarăși”? Înseamnă că odată ele au fost unite și că acum există o prăpastie, o ruptură între cer și pământ. Degeaba încerci tu prin meditație, prin concentrare, prin autoeducație, prin faptele tale, prin milosteniile tale sau prin orice alte strădanii să-L găsești pe Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care a făcut ceva ca să-Și unească cele din ceruri cu cele de pe pământ. Însăși esența Evangheliei constă în vestea bună că Dumnezeu a pornit în căutarea omului. Dumnezeu a luat inițiativa să facă unirea între tine și El. Planul lui Dumnezeu, pe care l-a alcătuit în Sine Însuși ca să-Și unească iarăși... Iată subiectul pe care mi l-a dat Dumnezeu pentru tine acum.

Ca să înțelegi, întâi trebuie să vezi unde a apărut ruptura. Ca să înțelegi cum a apărut ruptura aceasta, trebuie întâi să mergem cu imaginația noastră la vremea când nu exista această ruptură.

Haideți, așadar, să facem un salt enorm și să ajungem în zilele acelea de la început, când Dumnezeu a făcut Universul, toate sistemele planetare, toate galaxiile, toate lumile – cele materiale și cele de altă natură care, științific bănuim că există – când le-a scos Dumnezeu pe toate din mâna Lui prin Cristos, care-I era Meșter, „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie”, spune Dumnezeu în cartea lui Iov la capitolul 38, în versetul 7.

Cum era atunci Universul lui Dumnezeu? Atunci nu era răutate, atunci nu exista ură, atunci nu exista răul în general, atunci toate ființele din Univers erau ca Dumnezeu, adică de aceeași natură cu Dumnezeu. În esența lor, toate ființele semănau cu Dumnezeu. Și Biblia ne spune ce este Dumnezeu; esența lui Dumnezeu este dragostea. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8b, 16).

Cum va fi arătat lumea aceea în care toate ființele erau numai dragoste? Cum?

Vă rog, mai întâi, o mică paranteză. Limba greacă are trei cuvinte pentru „dragoste”. Primul este eros, de unde avem noi expresia dragostea carnală. Dragostea aceasta se naște dintr-o foame lăuntrică, o foame interioară, care se cere săturată. Dragostea aceasta provine dintr-un gol lăuntric, gol care se vrea umplut. Dragostea aceasta cerșește. Ea zice: „Dă-mi!” Dragostea aceasta este egoistă; ea îl vrea pe celălalt, vrea ca altul să-i satisfacă nevoia. În limba latină, corespondentul lui eros este „amor”. Și...

Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere;

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere.

(Ce e amorul - Mihai Eminescu, Poezii, vol. I, Editura Minerva, seria B. P. T. , București, 1977, pag. 200.)

Cuvântul eros nu e pomenit niciodată în Noul Testament, deși Noul Testament a fost scris în limba greacă.

Al doilea cuvânt pentru dragoste este phile. Phile este dragostea dintre prieteni. Phile este o dragoste puțin mai elevată: „Dai tu, dau și eu”, „Cât dai tu, dau și eu”, „Ești sincer, sunt sincer”, „Îmi spui, îți spun”, „Nu-mi spui, nici eu nu-ți spun”, „Te deschizi tu, mă deschid și eu”, „Te-ai închis față de mine, m-am închis și eu față de tine”. Dragostea aceasta este negustorească, o dragoste care stă cu cântarul în mână: „cât dai tu, dau și eu; nu cumva să dau eu mai mult”.

Când apostolii au scris Noul Testament și când au vrut să spună că Dumnezeu este dragoste, au căutat, au scotocit în limba greacă, nu știm unde au găsit (dar au găsit!) un cuvânt, care pentru prima dată în istoria limbii grecești apare în Noul Testament. Acest cuvânt este agape.

Agape este o dragoste de tip nou pentru noi oamenii. E o dragoste care se naște din bogăție, din plinătate lăuntrică; ești atât de bogat, ești atât de plin, încât vrei să te reverși și cauți pe cine să fericești, dăruindu-te. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât... [ce a făcut?], încât a dat” ce a avut mai scump. A dat. „Bărbaților – spune apostolul Pavel – iubiți-vă nevestele cum a iubit și Cristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25).

Când Dumnezeu iubește, El dăruiește. El nu cere; El dăruiește. Când Cristos iubește, El Se dăruiește. El nu spune: „Dă-Mi!” El zice: „Vreau să-ți dau Eu ție.” Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Imaginați-vă că toate ființele pe care le-a creat Dumnezeu erau așa, că toate erau agape. Închipuiți-vă două cercuri: un cerc e eros. Eros întinde în afară niște cârlige ca să apuce, iar, spre interiorul cercului, sunt niște săgeți; nimic să nu poată ieși. Și el, eros, zice: „Totul mie! Dați totul aici, la mine!” Celălalt cerc e agape, în care totul arată în afară: „Eu vreau să mă dărui. Eu vreau să fericesc pe alții. Eu vreau să mă dau. Eu mă împlinesc dăruind și dăruindu-mă!” Un cerc este direcționat înăuntru, celălalt în afară.

Și acum, imaginați-vă că toate ființele din lumea aceea superbă, dumnezeiască, erau direcționate în afară și fiecare se uita în jur, spre ceilalți și zicea: „Cui îi mai pot sluji? Cui îi mai pot da ceva? Pe cine mai pot ferici cu ceva? Cu cine mai pot fi atent? Cui să-i mai dau puțină fericire?” Și fiecare, la rândul lui, și primea, fiindcă toți făceau așa; toți dădeau și fiecare în parte primea de la ceilalți. Atunci, acolo, fiecare era „obiectul” iubirii celorlalți. Dar cum primea, imediat împărțea în jur totul, dădea totul.

Ați văzut jocul de handbal. Regula fundamentală a jocului de handbal e că jucătorul care primește mingea (mingea se prinde cu mâna), nu are voie s-o țină mai mult de una sau două secunde; cum ai ținut mingea mai mult, te-a fluierat arbitrul. Și mingea umblă de la unul la altul, pentru că fiecare cum o primește, repede o dă mai departe.

Așa era în lumea aceea. Toți dădeau dragoste, toți împărțeau bucurie, toți dăruiau fericire. Și toți și primeau, dar cum primeau, repede o dădeau mai departe. Ce lume extraordinară a putut fi aceea! Ce lume a fericirii a fost aceea!

Acum, lumea aceea era o lume liberă; toate ființele pe care le-a creat Dumnezeu erau absolut libere, libere să fie și altfel, dacă voiau, libere să încerce și alte căi, dacă doreau. Și, când totul era îndreptat în afară, singura alternativă era ca una dintre ființe să încerce să zică: „Cum ar fi oare ca de acum eu să nu mai dau altuia? Cum ar fi numai să îmi dea alții mie; alții să-mi dea, iar eu să țin totul pentru mine? De ce să trudesc eu pentru fericirea altora? De ce să nu trudească ceilalți pentru mine?” Toți erau liberi să facă asta. Nimeni nu încercase, nimeni n-o dorea, dar toți erau liberi. Și nimeni nu știa ce ar ieși dacă cineva ar încerca una ca asta.

Iată însă că, într-o zi, unul dintre cei mai străluciți îngeri ai lui Dumnezeu, unul care era printre cei mai de sus, a zis: „Vreau totul pentru mine! Eu să fiu ceva! Eu sunt cineva! Eu sunt mai strălucitor decât toți, nu-i așa? Eu sunt mai sus ca toți! În definitiv, eu sunt mai sus ca Dumnezeu. Totul mi se cuvine mie, iar Dumnezeu trebuie să-mi dea mie totul! Eu sunt cineva!” Și l-a pus pe eu în centru și totul s-a întors către eu. Și, în clipa aceea, totul s-a inversat: Luceafărul a devenit Lucifer, dragostea a devenit ură; el, care era spirit creator, a devenit ucigaș, cum îi spune Domnul Isus. El, care era adevăr, a devenit minciună. El, care era constructor, ca și Dumnezeu, a devenit distrugător. El, care era altruist, a devenit egoist; el, care era lumină, s-a transformat în întuneric; el a devenit tot ce e opusul lui Dumnezeu; el s-a prefăcut în dușmanul lui Dumnezeu, a ajuns negarea lui Dumnezeu.

Așa a apărut răul. Și pentru că el e spirit distrugător, pentru că de-atunci a devenit spirit ucigaș, imediat a zis: „Vreau să trag și pe alții după mine! Veniți cu mine la libertate!” El, de fapt, știa că asta e robie, numai că el, ajungând minciună, cu bună știință denatura adevărul: „Veniți cu mine la independență! Veniți la împlinire!” Și cu minciuna lui a tras după sine mii și mii de alți îngeri, care au devenit demoni. A fost o pervertire a unor ființe în lumea spiritelor și, în cele din urmă, pervertirea a venit aici pe pământ.

Aici pe pământ, omul a ajuns victima aceleiași minciuni: „De ce să-L asculți pe Dumnezeu? Poți și singur! Tu să te afirmi, tu să-ți fii stăpân! Tu să-ți deschizi mintea, tu să înțelegi totul! Fii liber! Afirmă-te! Exprimă-te! Trăiește! Dumnezeu minte: nu vei muri, vei trăi!”

Și omul a căzut în cursă; omul s-a inversat, l-a pus în centru pe eu: mie să-mi meargă bine! Și s-a văzut imediat cum a înțeles el binele. „De ce să fie ascultat numai Abel? De ce să nu fiu eu ascultat? Nu-i loc pentru doi pe pământul acesta! Îi dau în cap!” Și Cain își ucide fratele.

De ce aceasta? Pentru că eul lui fusese atins, demnitatea eului său a fost lezată. În centrul său era eul. Și acum ne-am înmulțit, că suntem patru miliarde în lume, deci sunt miliarde de „eu”, de ființe egocentrate care trag fiecare către sine și fiecare zice: „Ce-mi pasă? ! Eu să fiu ceva! Mie să-mi meargă bine!”

Imaginați-vă pentru o clipă minunea că, dintr-o dată, toți oamenii de pe pământ ne-am „inversa” și că am deveni ca la început și că pe fiecare l-ar interesa numai fericirea celorlalți! Cum ar fi dacă fiecare ar zice: „Pe cine să mai fericesc?” Dacă miliardele de oameni de pe pământ ar zice fiecare: „Să dau celorlalți ce am mai bun!” – cum ar fi viața pe planeta noastră? Ar fi rai, ar fi Împărăția lui Dumnezeu aici. Pentru că toți ar fi ai lui Dumnezeu atunci. Și toți cei ce sunt ai lui Dumnezeu, din Dumnezeu, sunt ca Dumnezeu, adică extinși în afară, îndreptați în afară.

Înțelegeți acum? Așa a apărut ruptura în lumea lui Dumnezeu. Așa au apărut acele diviziuni, care, în chip simbolic, sunt numite una „cer” și alta „pământ”. Spuneți-i „lumea lui Dumnezeu” și „lumea Diavolului”, pentru că Domnul Isus, când a venit aici ca Fiu al lui Dumnezeu, așa l-a numit pe Diavolul: „stăpânitorul lumii acesteia”. Și când Diavolul a venit la El în pustie și I-a zis: „Isuse, eu Îți dau Ție toate împărățiile lumii!” Domnul nu i-a spus: „De ce minți? Nu sunt ale tale.” Domnul Isus l-a luat foarte în serios și mereu l-a numit așa: „stăpânitorul lumii acesteia”.

Și acum înțelegeți planul lui Dumnezeu? „Spre a-Și uni iarăși... toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ.”

Dumnezeu S-a trezit – o spun cu evlavie – cu ruptura aceasta, cu lumea aceasta ostilă, vrăjmașă, întunecată. Și Dumnezeu a zis: „Am s-o cuceresc iarăși! O voi aduce iarăși la loc!”

Cum? Cu forța? Cu ura? Cu blestemul? Acestea sunt armele Diavolului. Ar putea Dumnezeu să folosească metodele Diavolului când El este dragoste? Dumnezeu și în lupta cu Diavolul trebuie să folosească tot metode dumnezeiești, nu diavolești. El, Dumnezeu, nici în lupta cu păcatul, cu murdăria nu poate întrebuința alte metode decât metoda dragostei dumnezeiești. Dacă vei înțelege elementul acesta, va fi o revelație în propria ta ființă chiar acum, pentru că Dumnezeu a avut un plan cu tine, pentru că El te-a cuprins și pe tine în planul acesta, ca să te recupereze pentru Sine.

Apostolul Pavel definește planul acesta așa: „Isus S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, și să ne readucă în voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru” (cf. Gal. 1:4).

Isus a venit aici pe pământ pentru păcatele noastre. Și, la un moment dat, stăpânitorul lumii acesteia s-a trezit cu ceva tare ciudat: Fiul lui Dumnezeu, unicul Fiu al lui Dumnezeu, S-a întrupat aici pe pământ, S-a făcut un bebeluș din părinți tare săraci, care n-au avut alt loc unde să-L pună decât într-o iesle de vite, fără apărare, totalmente vulnerabil.

Primul lucru pe care l-a trăit Diavolul a fost uimirea: „Ce vrea Dumnezeu să facă?”

Și cum el, Diavolul, este ucigaș, al doilea gând al lui a fost să-L ucidă pe Isus: „Irod, sluga mea bună, du-te și ucide-L!” Numai că Dumnezeu, după planul Lui, zice: „Nu, nu acum.” Și-L ia pe Fiul Lui și-L ascunde în Egipt. La fel, mereu, mereu, Domnul Isus a spus: „Încă nu, nu acum. Încă nu Mi-a sosit ceasul.” El merge și face bine peste tot: numai dragoste, numai bucurie, numai dăruire de Sine peste tot. Și problema Diavolului era aceasta: Ce urmărește Dumnezeu cu tot ce se întâmplă? Care-i „tâlcul” a tot ce se petrece? Și nu-i intra deloc în cap Diavolului ce pot fi toate acestea.

Să citim textul din 1 Corinteni 2:7-8: „Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu cea tainică și ținută ascunsă – cea secretă – pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră mai înainte de veci și pe care n-au cunoscut-o nici unul dintre fruntașii veacului acestuia (astfel fiind numiți șefii spiritelor rele), căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.”

Și acum, fiți atenți, e un lucru minunat aici.

Domnul Isus cunoaște perfect mintea Diavolului; El știe cât poate Diavolul. El a spus o pildă, pilda cu vierii pe care stăpânul viei i-a pus să o lucreze. Vierii aceștia, în loc să-și vadă de treabă, s-au răsculat și au zis: „Nu-i mai plătim stăpânului ce i se cuvine. Să fie via noastră!” Proprietarul, în situația aceasta, a trimis mai mulți soli. Dar vierii, pe unii dintre aceștia i-au bătut, pe alții i-au ucis. În cele din urmă, stăpânul și-a zis: „Am să-l trimit pe fiul meu!” Dar când l-au văzut vierii, au zis: „Iată fiul, moștenitorul viei. Haideți să-l ucidem și via să fie a noastră” (Matei 21:33-46).

Exact asta gândea Diavolul. Și Domnul Isus a spus ce gândește Diavolului, i-a demascat intențiile, pentru că El știa exact ce-i trece prin minte Diavolului și știa că va pune mâna pe El și că-L va ucide. Ba, El Însuși întărește ceea ce avea să se întâmple: „De aceea, am și venit: ca să Mă ucidă.” Numai că Diavolul nu știa de ce. „De ce Îl lasă Dumnezeu pe Fiul Lui așa, fără apărare? Dacă-i așa, Îl ucid!”

Da, pentru că el altceva nu știe decât să ucidă. De aceea, într-o zi, și-a adunat argații, L-au prins, L-au legat și L-au judecat nedrept pentru că Diavolul numai prin minciună știe să judece – și L-au ucis pe nedrept. Numai că...

Numai că, atunci când L-au întins pe cruce, când Isus era țintuit acolo, atunci a intervenit Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu a făcut ceva la care nu se aștepta nimeni, ceva care, pentru o clipă, a fost îngrozitor pentru tot cosmosul spiritual: Dumnezeu a venit și a adunat toate păcatele omenirii, toate, și pe toate le-a pus pe Fiul Lui. Și erau atât de multe păcatele, încât Pavel ne spune că Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi” (2 Cor. 5:21). Fiul lui Dumnezeu fusese făcut păcat pentru noi. Și atunci, sub ochii mari de mirare și spaimă, sub ochii tuturor lumilor, Dumnezeu a spus întregului Univers: „Pentru că Eu am decretat că plata păcatului este moartea și pentru că Eu trebuie să nimicesc păcatul prin moarte, iată, în Fiul Meu execut Eu această dreptate divină. În Fiul Meu, Eu sunt acolo ca să împac lumea cu Mine, ca să pot uni după aceea lumea cu Mine. Eu încarc pe Fiul Meu cu păcatele omenirii și Fiul Meu moare cu păcatele lumii pe cruce.” Lucrul acesta îl exprimă apostolul Pavel în Coloseni 2:14, unde scrie: „A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic. Și l-a nimicit pironindu-l pe cruce.” Și Pavel continuă: „A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.”

Acolo, pe cruce, a pironit El lista tuturor păcatelor noastre, le-a nimicit pe toate. Ori Diavolul ne ținea pe noi în robia lui tocmai prin păcat, iar moartea era instrumentul Diavolului. Moartea acționa prin păcatele noastre, pentru că „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23), așa că, o dată păcatul osândit prin moartea Domnului Isus pe cruce, la un moment dat, Pavel putea să strige: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Cor. 15:55).

Sabia morții era păcatul. Dar păcatul era pe cruce, păcatul fusese pironit acolo și păcatul a fost ucis acolo. Moartea s-a văzut dezarmată, puterea iadului s-a trezit cu sabia frântă, distrusă.

Iată cum explică lucrul acesta, în alte cuvinte, apostolul Pavel în Evrei 2:14-15: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși – Isus – a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor.”

Acestea le-a făcut Dumnezeu prin Isus Cristos.

Rețineți dragii mei înainte de toate că, în Isus Cristos, Dumnezeu a înfăptuit o acțiune obiectivă, reală, concretă, prin care El a rupt sabia Diavolului, a frânt boldul morții. Murind cu păcatele noastre, l-a dezarmat pe Diavolul, care nu mai poate acum, nu mai are dreptul, nu mai are temeiul de a ne ține în robie. Acest lucru e realizat; e un eveniment istoric. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a rezolvat problema vinovăției noastre, a rezolvat problema justiției divine, dar...

Este aici un „dar” extraordinar: dar noi am rămas aceiași: egoiști, întorși în noi înșine, care ne vrem încă numai pe noi, care încă scrâșnim din dinți și zicem: „Vreau!”

Iată deci că schimbarea încă nu este în noi. Și, rețineți, schimbarea inimilor se produce numai când ajungem la cruce.

Să vă dau cel mai plastic exemplu. Domnul Isus a avut un ucenic cu numele Ioan. Ioan acesta era unul dintre cei mai iuți, dintre cei mai nervoși, unul dintre cei mai aspri ucenici. Atât de aspru încât într-o zi, când s-a înfuriat pe cineva care nu voia să-l lase să treacă pe unde voia el, s-a dus imediat la Domnul Isus și I-a zis: „Doamne, lasă-mă să trăsnesc tot satul ăsta!” L-au și poreclit oamenii „Fiul tunetului” sau – după expresia ebraică – „Fiul trăsnetului” adică, propriu-zis „trăsnit”. Așa ziceau: „Ăsta-i trăsnit!” Ura, mânia, răzbunarea, acestea erau esența lui Ioan.

Ioan a fost singurul ucenic care s-a dus până la crucea lui Isus când L-au răstignit. Și acolo, la cruce, Ioan a văzut câteva lucruri extraordinare.

Întâi de toate, L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu – el știa ce forțe colosale are Isus – a văzut că Se lasă răstignit. Când Îl răstigneau, când îi băteau cuie în mâini și în picioare, El Se ruga lui Dumnezeu: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” și când alții au venit să-L scuipe – „Dă-te jos de pe cruce dacă ești Fiul lui Dumnezeu!” – „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!” Și a văzut Ioan cum Răstignitul a avut grijă și de mama Lui, a avut grijă și de alte probleme – ale altora, nu ale Lui – până în clipa când a strigat: „S-a sfârșit! Am realizat mântuirea omenirii!”

Stând acolo sub cruce, Ioan s-a topit; „Fiul tunetului” s-a frânt. Când coboară de acolo, Ioan e altfel. Acolo, el a văzut ce înseamnă iubirea. El care pentru că nu l-au lăsat să treacă pe o uliță din sat, a vrut să trăsnească satul întreg. Acum a văzut pe Unul pe care Îl băteau în cuie pe o cruce și care se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pe cei ce-L pironeau acolo.

Și atunci, dintr-o dată, totul s-a inversat în Ioan. Totul până atunci fusese pe dos; în clipa aceea, s-a întors pe față, iar „fiul tunetului” a devenit „apostolul iubirii”. Atât de mult s-a schimbat Ioan, încât se spune că la bătrânețe, după o viață în care s-a dăruit altora, când nu mai putea să predice, repeta mereu: „Copilașilor, iubiți-vă unii pe alții! Copilașilor, iubiți-vă unii pe alții!” Și, dacă era întrebat de ce repetă același îndemn, el răspundea: „Pentru că aceasta este esența. Iubirea e esența!” Trăsnetul a devenit iubire; totul a devenit invers la Ioan.

Același lucru s-a petrecut și cu Petru. El n-a fost atunci sub cruce, dar a fost mai târziu „sub cruce”. „Petre – îi spune Domnul – tu te-ai lepădat de Mine și ai jurat că nu Mă cunoști; Petre, Eu te iubesc. Tu, Petre, tu te blestemai că nu Mă știi; Eu M-am dus la cruce să mor pentru blestemele tale. Așa de mult te iubesc, Petre. Acum, Petre, Mă iubești?” Și Petru nu răspunde decât: „Doamne, Tu toate le știi.” „Petre, acum te-ai lepădat în fața unei servitoare, dar va veni vremea când te vor lega și te vor atârna de lemn. Petre, acum știu că ești gata să mori pe cruce pentru Mine. Am câștigat, Petre. Te-am câștigat. Am reușit și cu tine. Am izbutit să te transform în iubire, în dăruire pentru alții, în jertfire pentru alții.”

Acum, iubitul meu, cred că ai înțeles. Sunt două tipuri de ființe. Există ființa care e îndreptată numai spre sine: „Eu, eu, eu și mie, mie, mie!” Există apoi ființa aceea care e răsturnată, care e întoarsă în afară, care e răsfrântă și din care, dintr-o dată, curge dragoste pentru alții, se revarsă frumusețe către alții.

Acum vreau să-ți spun o întâmplare, care să te facă să înțelegi mai bine adevărul acesta. E o întâmplare care s-a petrecut acum trei sute de ani, pe vremea marelui Cromwell și care, în literatura engleză, a stârnit multe comentarii și în legătură cu care s-au scris chiar și poezii.

În armata lui Cromwell, era un soldat rău, ticălos, laș. Și din răutate, din ticăloșie, și din lașitate, soldatul acela a ajuns un dezertor. L-au prins, iar Cromwell l-a condamnat la moarte.

Soldatul acela avea o soție frumoasă și plină de dragoste. În ziua în care urma să aibă loc execuția, femeia a venit și s-a trântit la picioarele lui Cromwell, rugătoare:

– Domnule, cruță-l pe soțul meu!

– Pe ăsta? ! Niciodată!

– Domnule, iartă-l pe soțul meu!

– Femeie, îți spun, trebuie să moară!

– Dar, domnule...

– În van insiști, femeie, la ora serii, când va bate clopotul, omul acesta va fi spânzurat!

Femeia a plecat grăbită. S-a interesat la ce oră trebuia să bată clopotul. A aflat ea ce a aflat, dar, printre altele, a auzit și aceea că de multă vreme clopotarul era surd. Spre seară, femeia a urcat în clopotniță. Acolo era un clopot uriaș. În piață, alături, spânzurătoarea era ridicată deja. În clipa în care frânghia clopotului s-a întins, când clopotarul a tras de ea ca să pună uriașul clopot în mișcare, femeia a prins limba clopotului, s-a agățat cu mâinile de ea, s-a atârnat de ea. Și clopotarul trăgea funia și o lăsa; o trăgea și o lăsa. Clopotul se legăna într-o parte și în alta și, o dată cu el, era purtată de ici-colo, în mișcarea ritmică a limbii clopotului, și femeia care se agățase cu mâinile de ea. Mâinile ei erau izbite de o margine și de alta a clopotului și erau zdrobite și erau strivite între limbă și clopot. Dar femeia se ținea acolo strâns, până când clopotarul și-a zis: „Am bătut destul” și până când a plecat să-și vadă de treburile lui.

Cromwell se uita la ceas; ora trecuse, dar clopotul nu mai bătea. La un moment dat, ca o arătare, cu fața răvășită și cu mâinile zdrobite, însângerate, a apărut în piață, la locul execuției, femeia iubitoare.

– Domnule, clopotul nu mai bate. L-am oprit cu mâinile acestea. Te implor, pentru mâinile acestea zdrobite, dă viață soțului meu!

– O, femeie, mare-i dragostea ta! Această dragoste câștigă. Ia-ți soțul și du-te cu el!

Omul acela a fost salvat, dar omul acela a avut de-atunci încolo o soție cu mâinile chircite și deformate. Însă omul acela a devenit om. Pentru că el se uita la mâinile acelea, pe care le săruta mereu și spunea: „Mâinile acestea m-au făcut om!” El n-a fost numai salvat, n-a fost numai mântuit; el a fost schimbat, a fost transformat.

Înțelegi acum? Isus a murit. El a ținut clopotul lui Dumnezeu și a zis: „Nu mai bate pentru lume!” Și, cu mâinile acelea însângerate ale Lui, El vine și spune: „Vezi? Nu mai bate clopotul!” Și El așteaptă să te pătrundă dragostea Lui, ca să fii și tu transformat, dragostea aceasta să-ți înmoaie inima, să-ți zdrobească inima, dragostea aceasta să te refacă.

Înțelegi tu? Despre Isus au spus că e nebun, că umblă din sat în sat și face bine, că nu știe altceva decât să Se ducă și să facă bine. Noi avem un cuvânt modem pentru nebun: excentric, „și-a ieșit din centru, e dezaxat.”

Lumea crede că așa e normal: să exiști numai pentru tine, totul să se învârtească în jurul axei tale. Domnul Isus zicea: „Nu Mie, ci Tatălui... Nu mie, ci vouă... ” Centrul Lui era în Dumnezeu. El nu întreba: „Vedeți voi cât de grozav sunt Eu?” El S-a smerit, El S-a umilit. S-a dezbrăcat de Sine și a luat chip de rob și a murit pentru alți.

Din punctul de vedere al lumii, aceasta este o nebunie, este excentricitate. Așa și este; e unul care nu are centrul în sine, ci își are centrul în Dumnezeu. Să nu te miri, așadar, că lumea aceasta văzând asemenea bunătate, asemenea dăruire pentru alții, va zice întotdeauna: „Asta-i nebunie!”

Vă amintiți romanul lui Dostoievski despre omul acela care dădea numai dragoste și care trăia numai pentru alții? Știți care e titlul romanului? Idiotul. Pentru că pe omul acela, lumea îl considera „idiot”.

Și pe Domnul Isus L-au numit așa. Iar când Pavel a ținut o predică în fața unor guvernatori romani și le-a spus cum i-a transformat Isus viața – lui, care altădată se lăuda că este cineva, iar acum se cheltuiește pentru alții – Festus i-a strigat: „Pavele, ești nebun!”

Cei care s-au întâlnit cu Cristos, cei cărora Cristos le-a schimbat, le-a transformat viața au centrul vieții lor schimbat, „eul” lor a fost dat la o parte, iar pe tron a fost pus Isus.

Vreau acum să știi că egoismul, egocentrismul înseamnă mizerie, înseamnă nefericire, înseamnă boală.

La începutul acestui secol, trăia în America un mare milionar. Vreo cincizeci de ani el s-a străduit să facă avere. Nu i-a păsat de nimeni; a jecmănit, a jefuit, a nedreptățit, a strâns. „Să am!” La 53 de ani a fost lovit de o boală inexplicabilă: îi albise părul de tot, după aceea îi căzuse și urma să-i cadă și unghiile. Medicii i-au spus că va mai trăi maxim un an. Atunci a venit cineva la el și i-a vorbit despre Domnul Isus; i-a vorbit despre Domnul Isus care mântuie murind pentru păcate. Omul acela, fără să știe ce face, a zis: „Îl primesc în viața mea!” Și când L-a primit în viața lui, dintr-o dată s-a petrecut o minune. Și-a chemat toți directorii și le-a zis: „Până acum voiam totul pentru mine. Asta mă rodea, asta mă ucidea. Dar a venit Isus Cristos în viața mea, iar acum eu vreau să trăiesc pentru alții. Am adunat până acum milioane și milioane. Vă rog să pregătiți proiecte și să-mi spuneți cum să le cheltuiesc pentru alții. Cât mai trăiesc, vreau să fac opere de binefacere. Nu mai vreau nimic pentru mine.” Omul acela a mai trăit patruzeci de ani și lumea a văzut prin el fundații și opere de binefacere cum n-a mai făcut altcineva în lumea aceasta.

Ce s-a întâmplat? Un om mizerabil, cu toate bogățiile, murea de egoism.

Am mai citit despre un alt om, mai apropiat zilelor noastre, care de-asemenea avea o avere formidabilă. Bea, petrecea, mânca și se simțea mizerabil. S-a apropiat de el cineva și i-a spus:

– Toată nenorocirea ta e egoismul tău. Tu nu vrei decât să te saturi tu. I-ai călcat în picioare pe alții numai ca să-ți meargă ție bine. O, dacă i-ai da tu ființa ta lui Cristos, cum ți-ar transforma-o El!

Într-o clipă de luciditate, omul a zis:

– O fac! Acum, aici, Îi dau Lui totul!

Ce a urmat? Pofta de băutură a pierit, tendința de autodistrugere a pierit, pentru că omul acela a zis: „Din momentul acesta, tot ce am va merge pentru Dumnezeu, pentru lucrarea Lui, fiindcă eu am spus că-I dau Lui totul!” Și omul acesta a devenit o minune în mâinile lui Isus.

Un altul, tot atât de mizerabil, într-un moment de judecată, a spus:

– Doamne, ajută-mă să fiu mai bun!

Servitorul lui, care era pocăit, auzindu-l, i-a zis:

– Domnule, nu te rogi bine. Nu spune: „Doamne, ajută-mă să fiu mai bun”, ci roagă-L: „Doamne, schimbă-mă, fă-mă un om nou!”

Nu mai departe decât sâmbătă, stătea în fața mea un tânăr de vreo treizeci de ani și îmi povestea multele lui păcate.

– Aș vrea să-mi dea Isus și mie putere să nu mai păcătuiesc.

– Nu-ți dă, dragul meu – i-am răspuns – nu-ți dă, degeaba ceri. Egoismul tău, care până acum a călcat în picioare și soția, a călcat în picioare și copiii, a nesocotit și pe alții, pe acesta ți-l cere Dumnezeu. Și El ți se dă cu totul ție numai când Îi pui tu viața ta înaintea Lui și când Îi spui: „Uite, Isuse, aceasta e viața mea. Până la treizeci de ani am terfelit-o. Acum Ți-o aduc Ție la cruce, așa zdrențuită cum e. Acum vino Tu în centrul ei; pe tronul ei să stai Tu! Atunci, numai atunci e înnoit totul; numai atunci totul e transformat. Atunci vine lumina, atunci vine bucuria, atunci vine Dumnezeu în viața ta, în ființa ta. Nu-I cere putere; nu-I cere bunătate; nu-I cere perfecțiune. Vino cu mizeria ta la crucea lui Isus; oferă-I Lui totul, căci El vrea să-ți dea apoi ție totul. Deschide-te și lasă-L pe El să intre înăuntru.”

Am început, dragii mei, prin a vă arăta planul lui Dumnezeu. Am văzut o lume care a fost pervertită de egoism, o lume întoarsă în sine și am văzut cum Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său aici, cu dragoste pe cruce, cu mâinile străpunse, ca să-ți spună: „Așa vă iubesc Eu! Și când Mă blestemați și când Mă urâți și când vorbiți împotriva Mea, Eu tot așa vă iubesc. Și atât de mult vă iubesc, încât prin Fiul Meu vreau să vă transform, vreau să vă refac, vreau să vă reînnoiesc, așa cum ați fost cândva: iubire, dăruire.”

Toți trebuie să venim în seara aceasta înaintea lui Dumnezeu Tatăl; toți trebuie să-I dăm egoismul nostru; toți trebuie să-I aducem ambițiile noastre; toți trebuie să-I oferim viețile noastre și să-L lăsăm să ni le întoarcă, să ne spele în sângele Domnului Isus. Toți trebuie să-I cerem să ne transforme prin puterea Lui să fim dragoste care se dăruie pentru alții.

Iată planul lui Dumnezeu cu noi. Iată de ce a pornit Dumnezeu, prin Cristos, să te caute. Iată de ce ești aici; tu ești aici ca să-i spui: „O, Doamne, eu pervertitul, eu egocentratul, eu răzvrătitul, vin la Tine să-mi dai eul la o parte, să intri Tu în inima mea, s-o transformi. Doamne, aici, acum, eu Îți dau inima mea! Ia-o!” Amin.