PĂCATUL ȘI CONSECINȚELE LUI

Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte, mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.

Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! » Și Tu ai iertat vina păcatului meu.

Psalmul 32:1-5

Am început pelerinajul nostru – care, cu voia lui Dumnezeu, va dura seară de seară o săptămână întreagă – prin tratarea problemelor elementare ale relației omului cu Dumnezeu. Și am început de departe, de acolo de unde trebuia să începem, în lumea spiritelor, unde, odată un prinț înger s-a pervertit. Atunci, când în loc să dăruiască totul, s-a întors în sine și a zis: „Vreau totul pentru mine!” După care îngerul a devenit demon.

Am văzut cum această pervertire s-a extins și am arătat cum omenirea a ajuns sub acest demon pervertit. Am reținut apoi că scopul lui Dumnezeu este recuperarea noastră, recuperare care înseamnă refacerea noastră, transformarea noastră iarăși în ființe de dragoste, ca Dumnezeu, în ființe care se dăruie și se dăruie așa cum o face Dumnezeu.

Am constatat însă că nici chiar pentru Dumnezeu problema aceasta nu e simplă. Pe El L-a costat moartea Fiului Său. Ca să rezolve vina noastră, ca să împace dreptatea divină care cerea pedepsirea noastră, ca să ne dea apoi posibilitatea ca acolo, sub cruce, să experimentăm dragostea care ne scoate din noi înșine, care ne reformează, ne topește răutatea și ne toarnă în suflet bunătate, pentru aceasta, Dumnezeu a trebuit să-Și dea singurul Fiu ca plată, ca răscumpărare pentru păcatele omenirii.

Vom continua să stăruim asupra păcatului, asupra corupției ființei umane, ca rezultat al păcatului.

Noi am arătat până acum un singur aspect, acela de inversare, de întoarcere în noi, de egoism. Astăzi va trebui să intrăm mai adânc să vedem ce catastrofă este păcatul pentru ființa umană.

Aș vrea, de la început, să vedem exact cum a venit păcatul la om. Pentru aceasta, să reținem că atunci când a venit Diavolul sub formă de șarpe, primul lucru pe care l-a făcut a fost să strecoare în mintea omului îndoiala cu privire la corectitudinea lui Dumnezeu. „Auziți, v-a spus oare Dumnezeu să nu mâncați din pomul cutare? Dar ce credeți voi? Credeți cumva că Dumnezeu are dreptate? V-o spun eu: Dumnezeu are intenții ascunse! El nu vrea să vă deschidă mintea! Și El vă minte; nu veți muri!”

Deci, primul lucru pe care-l urmărește Diavolul este să distrugă încrederea în Dumnezeu, să submineze încrederea în El: „Nu e acolo nimeni, ce mai! Poți face ce te taie capul!”

Câtă vreme e încredere absolută în Dumnezeu, câtă vreme te bazezi pe El, nu te poate clinti. Dar dacă ți-a subminat încrederea în Dumnezeu, prăbușirea e ușoară. Și atunci începe următorul lucru: „Ascultați! Uitați-vă bine la pomul acela: cât e de frumos! Cât e de dorit! Și ce grozav este să ți se deschidă mintea!”

Acum, apelul e la om. A fost subminată încrederea în Dumnezeu și acum vine atacul la om. Și când s-au aprins poftele, când încrederea în Dumnezeu nu mai este, atunci Diavolul vine cu lovitura finală: „Luați, căci vă spun ce va fi: veți fi ca Dumnezeu. Adică stăpâni pe voi înșivă. Dumnezeu e Stăpân, Dumnezeu e Suveran. Veți fi și voi ca Dumnezeu, stăpâni pe voi înșivă, suverani.”

Oare Diavolul însuși nu așa a început când a zis: „Vreau eu să fiu ca Dumnezeu! Eu să fiu cineva!”?

Esența stă aici în acest „eu” care se proiectează și zice: „Eu să fiu totul în lume!” Și nu-i oare până astăzi fiecare dintre noi convins că el e cel mai grozav în lumea aceasta, că el merită totul, că lui i s-ar cuveni totul, că el este cel mai mare geniu al omenirii? „Eul” proiectat deasupra.

Întâi, notați, e o proiectare a minții, a felului de a judeca. Așa spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 11:3: „... mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Cristos.” Cu alte cuvinte, să nu se strice gândurile voastre de la credincioșia față de Dumnezeu, cum s-a întâmplat cu Eva. Mintea, gândurile ei au fost pervertite; modul ei de a vedea lucrurile, modul ei de a judeca a fost pervertit.

Numai că după ce Diavolul a reușit această pervertire a minții, apoi a urmat și restul. Iar apostolul Pavel, în Romani 1, ne dă o imagine uluitoare a pervertirii acesteia. Iată ce citim în versetele 21-25: „... fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu... ” Iar în versetul 28 citim astfel: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.”

Ați recunoscut imaginea? Nu este ea o descriere a omului modern? Pentru că nu L-au păstrat pe Dumnezeu în inima lor, Dumnezeu a zis: „Așa? Atunci poftim: vă las în voia voastră.” Și oamenii au ajuns la degradarea trupurilor lor, a personalității lor, a ființei lor.

Ce este păcatul?

Cred că pentru început e foarte instructiv să vă spun că în originalul Noului Testament, în limba greacă, apostolii care l-au scris au folosit mai multe cuvinte, mai mulți termeni pentru „păcat”. Se vede că nu e destul un singur cuvânt pentru a putea exprima pe de-a-ntregul esența păcatului.

Termenul cel mai important este hamartia. Hamartia este un cuvânt grecesc, care la origine înseamnă greșeală de țintă; ai tras cu arcul și ai greșit ținta. Aceasta era hamartia. Tot ce și-a greșit ținta e hamartia.

Omule, erai destinat de Dumnezeu la slavă cerească; hamartia e faptul că ți-ai ratat ținta. Tu, soț, nu ești ceea ce ar trebui să fii; hamartia e faptul că ți-ai ratat chemarea de soț. Hamartia e faptul că ai falimentat în ceea ce trebuia să fii tu ca soție. Hamartia pentru tine este că în loc să fii un tată sau o mamă ideală pentru copiii tăi, ți-i pângărești și le-ai format un caracter hâd, ca al tău; hamartia e greșirea țintei tale de părinte. În loc să fii un muncitor bun, un funcționar destoinic, un elev eminent, un student strălucit, hamartia este pervertirea poziției pe care ți-a dat-o Dumnezeu. În loc să fii un coleg bun, un prieten drag care înalță prin prietenia lui, în loc să fii un frate sau o soră, așa cum trebuie să fii, tu ești altfel. Hamartia este eșecul, este greșirea țintei tale.

Ăsta-i păcatul: e falimentul de a fi ceea ce te-a conceput Dumnezeu să fii, ceea ce te-a pus Dumnezeu să fii. Verifică-te pe tine însuți, să vezi unde ai falimentat. Acolo vei găsi hamartia.

Al doilea termen pentru păcat este parabasis. Parabasis înseamnă „a trece dincolo”.

Există o linie care desparte cinstea de necinste. Parabasis este trecerea liniei acesteia. Există o linie care desparte adevărul de minciună; parabasis e trecerea dincolo. Există o linie care desparte amabilitatea de duritate; parabasis e trecerea dincolo. Există un hotar care desparte bunătatea de meschinărie; parabasis e trecerea dincolo, de la bunătate la josnicie, de la îngăduință la asprime. Parabasis este trecerea de la ceea ce te-a vrut Dumnezeu la ceea ce te vrea Diavolul.

Alt termen pentru păcat în limba greacă este paraptoma. Paraptoma înseamnă „alunecare dincolo”.

Observați? Parabasis e ceva determinat de voință; paraptoma e involuntar. Ai alunecat ca pe o piatră și zici: „Nu-i vina mea, am alunecat!” Dar e păcat, nu-i așa? Te-a luat gura pe dinainte și ai spus o minciună. Te-a luat gura pe dinainte și ai spus o răutate, o meschinărie. N-ai vrut, n-ai intenționat, „ți-a scăpat”; e o alunecare, e paraptoma. Nu știi ce s-a întâmplat. Tu, care aveai principii sănătoase, dintr-o dată te-ai trezit că ți s-a întunecat mintea. N-ai mai văzut nimic și te-ai dus acolo, în păcat și te-ai bălăcit, ca apoi să stai și să te gândești cum de s-a întâmplat asta cu tine. E paraptoma, o alunecare involuntară. Este ea involuntară, dar tu ești în noroi, ești în mocirlă, și e păcat.

Al patrulea termen pentru „păcat” este anomia, adică „fărădelege”, e călcarea legii lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fixat niște legi care sunt scrise nu numai pe tablele lui Moise, ci sunt scrise în conștiința omenirii dintotdeauna: „Să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu minți”, „să nu poftești ce nu-i al tău”, „să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”, „să te închini numai lui Dumnezeu”. A călca aceste legi imuabile ale lui Dumnezeu este anomia – „fărădelege”.

Opheilema este al cincilea termen pentru „păcat”. Opheilema înseamnă „datorie”.

Avem niște „datorii” la Dumnezeu. Avem datoria să-I mulțumim pentru viață; avem datoria să-I mulțumim pentru că ne-a creat, să-I mulțumim pentru soare și pentru primăvară, pentru pâine și pentru libertate. Opheilema e datoria neplătită. Și care dintre noi și-a plătit datoriile către Dumnezeu, care?

Acestea sunt păcatele. Să le luăm acum pe toate acestea și să vedem ce efect au ele asupra ființei noastre.

Ele toate, spune apostolul Pavel în Romani, duc la pervertirea naturii noastre.

Când mergeți cu trenul sau cu mașina și când treceți printre dealuri, mai ales toamna și primăvara, uitați-vă la dealurile brăzdate de torente de apă, la eroziunile acelea provocate de șuvoaie. Apa a tăiat brazde adânci, a rupt, a smuls vegetația, iar solul e acuma numai goliciune.

Păcatul taie brazde adânci în ființa noastră, produce cicatrice profunde în ființa noastră. Tu le simți, pentru că te sfâșie; tu le știi, pentru că te sfârtecă.

Nu voi uita niciodată o dezbatere despre libertinaj, pe care am urmărit-o la televiziunea britanică. Acolo, o femeie ajunsă la vreo patruzeci de ani, care în tinerețe fusese partizană a libertinajului, a spus așa: „Atunci am crezut că sunt liberă să fac orice, dar de fiecare dată când m-am aruncat în păcat, când am trăit așa crezând că sunt liberă, de fapt m-am sfâșiat pe mine însămi, m-am împărțit pe mine în păcat. Astăzi nu mă mai regăsesc. Astăzi sunt sfâșiată.”

M-a zguduit sinceritatea acelei femei care și-a destăinuit simțămintele ei, reacțiile ei de acum față de ceea ce odată credea că e libertate. „Nu, nu e libertate; e perversitate”, a spus ea. Imaginați-vă un foc care pârjolește și care lasă în urmă numai scrum. Așa își vedea ea viața: scrum. Imaginați-vă poluarea aceasta, gazele acestea toxice pe care le împrăștie civilizația noastră și uitați-vă cum usucă ele vegetația, cum aduc chircire, cum aduc moarte.

Ce e păcatul dacă nu chircire, dacă nu moarte? Ați citit despre Sahara sălbatică, din cauza căreia acum vreo cinci țări sunt în primejdie să fie înghițite de nisipuri. Triburi întregi – bietele de ele – se duc, se duc, se duc; fug de nisip, fug de pustiu. Păcatul e acela care aduce asemenea pustiu în viața ta.

Păcatul e ca un hoț care te jefuiește; păcatul e o boală care te macină; păcatul e șarpele care te otrăvește; păcatul e sabia care te străpunge și te ucide. Cine sapă groapa oamenilor? Păcatul. Cine e femeia sulemenită care ucide virtuți tinere, nevinovate? Păcatul. Cine este ucigașa care omoară curăția spirituală și trupească? Păcatul. Cine e vrăjitoarea care farmecă și apoi blestemă sufletul? Păcatul. Cine e răsuflarea otrăvită care face să se ofilească floarea sufletului tău tânăr? E păcatul. Cine zdrobește inimile părinților? Păcatul. Cine duce oameni cu părul prematur albit și cu durere în mormânt? Păcatul. Cine transformă copiii în vipere, mamele în monștri și tații în irozi care își ucid copiii? Păcatul. Cine aruncă mărul discordiei în familii, cine aduce prăpădul, cine ațâță divorțul, cine destramă legături familiale spre nenorocirea copiilor? Păcatul. Cine seamănă vrajba până și în biserici? Păcatul. Cine viciază iubirea, otrăvește fericirea și puritatea, ca, după ce și-a făcut poftele cu tine, să te blesteme, să te pervertească, să te distrugă? E păcatul. Cine îi face pe atâția să fure, să comită falsuri în acte, ca să adune și să adune pentru petreceri, ca, în cele din urmă, să înfunde pușcăria? E păcatul. Cine îți întinde paharul ademenitor, cu mărgele pe margine, până îți ia mințile și te aruncă apoi în noroiul șanțului? E păcatul. Cine preface inimi calde în inimi de piatră? Cine îi transformă pe oameni în fiare sălbatice? E păcatul.

Iată opera păcatului! Iată până unde merg efectele păcatului! Și, ce este mai înspăimântător, e că păcatul e teribil de viclean. Așa știe el să vină de abil ca hoții aceia care, dacă nu pot să deschidă lacătul și dacă nu-l pot sparge, atunci vâră un copil pe un geam, ca să le deschidă ușa să poată intra apoi toată banda. Viclenie ca a șarpelui aspis, numit de noi „aspidă”, care te mușcă și apoi te adoarme ca să te ucidă în somnul acela otrăvit.

Un profesor vestit s-a îmbătat odată, și-a bătut joc de sine și s-a compromis acoperindu-se de rușine. După aceea, frământat și rușinat, nu știa ce să mai facă. Atunci a venit la el Diavolul și i-a spus: „Ascultă-mă pe mine: mai bea o dată ca să uiți; mai bea o dată că atunci nu-ți mai pasă!” Și a mai băut o dată. Să uite, să nu-i mai pese. Și de atunci, nu i-a mai păsat. A devenit un declasat și s-a pierdut definitiv.

Cineva a descris într-o carte o scenă care e aproape incredibilă. Un șarpe lung de vreun metru era suspendat în aer într-o pânză de păianjen. După ce înghițise o pradă oarecare, șarpele își dormea somnul acela de asimilare. Păianjenul, un păianjen mic, s-a apropiat și a întins delicat, gingaș, un fir mai subțire decât mătasea, apoi altul, și altul, și altul, până a învelit șarpele în fire. Apoi, printr-un sistem ciudat de pârghii, tot pe nesimțite, l-a ridicat. Și când s-a trezit șarpele, era prea târziu; firele erau deja prea groase de-acum, iar păianjenul s-a putut delecta în voie.

Așa-i păcatul. Firele lui sunt invizibile. Păcatele cu care începi sunt mici, sunt neînsemnate, dar ele te înfășoară și te leagă și te prind, te subjugă, iar apoi ești rob și ești pe moarte.

Păcatul e ca un strop de cerneală. Numai un strop aruncat într-un pahar cu apă cristalină și tot paharul e murdărie. Un strop de păcat și toată ființa ta e pervertită.

Așa e păcatul. Și păcatul te-a degradat, păcatul te-a pângărit, păcatul te-a otrăvit, păcatul te-a făcut neom. Caracterul tău nobil de la început, acum nu mai are principii, nu mai are nimic în el, e sec, e gol, e pustiit.

Rând pe rând, ți-ai călcat în picioare principiu după principiu. Și acum nu-ți mai pasă și-ți zici: „Ce, parcă nu fac toți așa? Parcă se poate altfel?” Și fiindcă nu mai poți, ai vrea s-o iei de la început. Dar unde mai poți găsi puritatea de la început? Cine îți mai dă curăția de atunci? Cine îți mai oferă noblețea de atunci? Cine te mai înzestrează cu puterea de atunci? Cine îți mai dăruiește elanul de atunci? Cine îți mai dă visurile de atunci, aspirațiile de atunci? Nu sunt oare toate moarte în tine? Nu sunt toate numai cadavre? Acestea sunt consecințele păcatului!

În cartea profetului Ieremia 2:22, citim că păcatul nu trece „chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă... ” Păcatul nu se spală. N-ai soluție care să șteargă păcatul; n-ai substanță care să readucă prospețimea și puritatea în ființa ta.

Aici intervine Dumnezeu. Dumnezeu a intervenit chiar de la primii oameni.

Primii oameni, imediat după primul moment care a urmat păcatului, au trăit două sentimente. Știți care sunt acelea?

Primul sentiment a fost rușinea. „Doamne, am constatat că suntem goi și ne-a fost rușine și ne-am ascuns.” Iată consecința păcatului pe plan sentimental: rușinea.

Al doilea sentiment a fost frica. „Ne-a fost frică și ne-am ascuns.” Frica de Dumnezeu, frica de mine însumi, frica de moartea care rânjește acum.

– Duceți-vă!

– O, Doamne, dar unde să ne ducem? Doamne, nu mai este remediu?

– Este!

Amintiți-vă de Abel și de Cain. „Este remediu, zice Dumnezeu. Remediul este să aduceți un animal ca jertfă.” Dar Cain n-a înțeles. El a crezut că se poate aduce orice jertfă, că poate fi și un snop de grâu. Dar nu aici era esența. Esența era animalul viu. Îl aduci pe altar, îl pui pe altar și e ca și cum ai fi tu acolo pe altar. Imaginează-ți că toate păcatele tale le pui pe miel, pe jertfă. Și acum, ia cuțitul și înjunghie-l!

Ați fost vreodată la înjunghieri de animale? Când asiști pentru prima dată la înjunghierea unui animal e înfiorător. Clipa aceea groaznică, țâșnirea sângelui, țipătul și apoi zbaterea, și apoi ultimele tresăriri, ultimele zvâcniri, și apoi încețoșarea ochilor, și apoi moartea. Te cutremuri până în adânc.

Moartea jertfei trebuia să-i învețe pe oameni câteva lucruri.

1. Grozăvia păcatului. Vezi? „Plata păcatului este moartea!” Zbaterea acestui animal, țipătul lui, sângele lui țâșnind, viața care se scurge, acestea sunt consecințele păcatului. Îngrozește-te! Cutremură-te! Aceasta este prima lecție.

2. Dumnezeu, în îndurarea Lui, în dragostea Lui pentru tine, omule, acceptă o altă viață în locul vieții tale. E „rabatul” pe care ți-l acordă Dumnezeu, e concesia pe care ți-o face, e soluția pe care o găsește Dumnezeu. Altfel nu se poate; păcatul trebuie plătit cu viață. Și singurul remediu pe care îl oferă Dumnezeu este că admite o altă viață în locul vieții tale. E o substituire, e o înlocuire: cineva moare în locul tău. Dumnezeu admite această înlocuire în jertfă.

3. În orice jertfă se petrece un transfer de vină. Se ia vina de pe tine și se pune pe jertfă. Și asta e ceva real.

Transferuri de tot felul noi trăim în mod continuu. De exemplu, când copilul mic se lovește de masă și tu bați masa: Na! Na! Copilului îi trece realmente durerea. Acolo s-a făcut un transfer, căci Dumnezeu a înscris posibilitatea transferului în noi, în structura ființei noastre. Tendința noastră de a arunca vina pe celălalt, ca și expresia de altfel „a da vina pe altul” este o realitate înscrisă în ființa noastră. E posibil să arunc vina pe altul, iar eu să mă simt liber: „Nu eu am fost vinovat, cutare m-a împins!” Eu am făcut un transfer, o „aruncare” a vinei pe cineva.

Aceasta, Dumnezeu a înscris-o ca posibilitate pentru noi. Și aceasta e reală, e obiectivă, nu numai subiectivă. Și atunci, de la Adam – mai bine zis de la Abel și de la Cain – posibilitatea aceasta s-a extins la toată omenirea.

Știți voi că nu există civilizație, nu există popor, care la începutul civilizației sale, la începutul istoriei sale să nu fi adus jertfe lui Dumnezeu? Nici un alt act religios nu e atât de răspândit în omenire ca jertfa. Ideea de jertfă a fost absolut universală, pentru că Dumnezeu a înscris-o în cugetele oamenilor, în instinctul oamenilor și a imprimat în structura ființei umane necesitatea de a veni înaintea Lui și de a-I zice: „Nu mă pedepsi! Merit moartea, e adevărat! Primește însă altă viață în schimbul vieții mele!” Repet, această posibilitate a transferului Dumnezeu a înscris-o în noi.

Într-o zi însă Dumnezeu a venit și a spus:

– Acum, opriți jertfele! Jertfele acestea nu sunt decât simbolice; toate jertfele acestea nu sunt decât mijlocul de a vă învăța lecția celor trei realități obiective: că păcatul e teribil, că Dumnezeu acceptă o altă viață și că Dumnezeu face transferul. Ați învățat lecția?

– Am învățat-o!

Bine. Acum, opriți! De-acum fac Eu! Acum, observați: vine Fiul Meu pe pământ, Viață din Viață, Dumnezeu din Dumnezeu, Ființă din Ființa Mea dumnezeiască; vine El la voi și îmbracă carne ca a voastră și sânge ca al vostru. Era unit cu Mine, acum Se unește și cu voi. Iată-L, în același timp, Dumnezeu și, în același timp, om. Și acum, acum, fiți atenți: Eu, Dumnezeu, Îl dau în locul vostru! Eu, Dumnezeu, sunt acum jertfa! Păcatul e teribil; păcatul cere viață și cere moarte! Dreptatea Mea de Dumnezeu o cere și dragostea Mea de Dumnezeu o dă. Și dau ce am mai scump; Îl dau pe Copilul Meu, de la pieptul Meu Îl dau, ca să vedeți dreptatea Mea și să vedeți dragostea Mea!

Și cade cuțitul ucigător – crucea e altarul – și acolo pe cruce a adus Dumnezeu jertfa. El a dat-o; El a adus jertfa. Pentru mine și pentru tine!

Și acum, dragii mei, elementul important este transferul de vină. Nu ne spune oare Biblia: „Aruncați asupra Lui [... ]”? Eu vin înaintea Domnului Isus, eu vin sub crucea Lui și, dintr-o dată, primul lucru pe care îl înțeleg eu este că El mi-a luat locul pe cruce. Înțeleg că pe crucea aceea trebuia să fiu eu și înțeleg câtă dragoste a avut Dumnezeu pentru mine încât a admis înlocuirea mea, iar drept înlocuitor L-a dat El pe Fiul Său.

Nu se putea altfel! Căci sângele taurilor – cum citim în Evrei 9 – nu putea să ne spele conștiința, ci numai sângele Domnului Isus poate să ne spele de orice păcat. Și cel mai frumos verset din Biblie în privința aceasta este versetul pe care îl scrie apostolul Ioan: „Sângele Domnului Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Era undeva un orb care ajunsese să stea pe patul suferințelor. Și orbul acela a pus o fetiță să-i citească Noul Testament. Citind, fetița a ajuns la versetul acesta: „Și sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat”, la care orbul i-a zis:

– Stai, mai citește o dată!

– „... Și sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat.”

– Chiar așa e scris acolo?

– Da, așa e scris.

– Ascultă: pune degetul meu acolo. Unde scrie așa?

– Iată, aici.

– Mai citește o dată și poartă degetul meu pe rândurile acelea unde e scris.

Fetița i-a luat mâna și citind i-a purtat degetul în dreptul versetului citit.

– Este asta în Scriptură? De orice păcat? De toate păcatele?

– Da, este!

– O, atunci e clar! Acum e destul! De-acum poți spune tuturor prietenilor mei că am murit cu păcatele spălate în sângele Domnului! S-a lăsat pe spate calm, a închis ochii și a trecut dincolo.

La un predicator a venit odată o femeie frământată, zbuciumată. Era undeva aproape de țărmul mării. Femeia a adus un săculeț mai mărișor plin de nisip.

– Domnule, vezi cât nisip e aici? Păcatele mele sunt mai multe! Cum pot să scap de atâtea? Că-s multe, domnule, mai multe decât nisipul din sacul acesta.

– Doamnă, de unde ați luat nisipul?

– De pe plaja din apropiere.

– Acum, doamnă, imaginați-vă că vă duceți înapoi și strângeți tot nisipul grămăjoare-grămăjoare acolo pe plajă. Și imaginați-vă că mai adunați și altul – că ați zis că păcatele-s mai multe decât nisipul, nu? Și faceți un morman mare, până credeți că ați adunat mai mult nisip decât sunt păcatele dumneavoastră. Și acum, așteptați să vină valurile, să vină fluxul. Marea vine tot mai aproape, iar valurile sunt tot mai mari. Observați ceva? Ce se întâmplă cu mormanul de nisip?

– Domnule, val după val mușcă din nisip, din morman; val după val îl ia și îl împrăștie.

– Acesta este sângele lui Isus! Așa face el! Val după val ia și „mușcă”, și „rupe”, și curăță păcatul. Și Dumnezeu, în Cartea Sa, spune că El aruncă toate păcatele în adâncul mării și ele nu mai există. În fundul mării și, efectiv, marea are puterea aceasta colosală de a distruge murdăria, de a o absorbi.

Așa e sângele Domnului. Și dacă vei zice: „Aș vrea s-o cred, dar nu înțeleg”, ascultă acum! S-a apropiat Domnul Isus de ucenicul Lui, Petru și a vrut să-i spele picioarele. Petru a sărit ca ars și a zis că asta-i o monstruozitate, că așa ceva nu se poate:

– Tu să-mi speli mie picioarele? Nu, Doamne, nu!

– Petre, dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte de Mine. Petre, ce fac Eu acum, tu nu înțelegi, dar vei înțelege odată!

Iar Petru n-a mai vrut să înțeleagă, ci a zis:

– Doamne, nu numai picioarele, ci și mâinile și capul!

Mult mai târziu, Petru a înțeles și a zis: „Căci știți că [... ] nu cu aur sau cu argint ați fost răscumpărați din felul vostru murdar de viețuire [... ] ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Pet. 1:18-19). Petru a înțeles mai târziu că spălarea o face Cristos, cu propriul Lui sânge.

Nici tu nu cunoști „alchimia” acestui proces; tu n-o înțelegi, dar una vei ști: că dintr-o dată ești curat, că dintr-o dată ești albit, că dintr-o dată nu mai există aceste păcate.

Imaginea aceasta a fost ilustrată când evreii erau încă robi în Egipt și când într-o noapte îngerul pustiitor trebuia să treacă pe la toate casele și să ucidă pe întâii născuți ai Egiptului. Atunci, Dumnezeu le-a spus evreilor: „Luați câte un miel, junghiați-l și cu sângele lui vopsiți ușa pe dinafară, căci unde va fi sânge nu va intra îngerul.”

Există o legendă care spune că în noaptea aceea, într-una dintre casele evreiești, după miezul nopții, fata care era prima născută în casă s-a trezit speriată:

– Tăticule, sângele e oare acolo pe ușă?

– Desigur, draga tatei! Eu am pus servitorul să ungă ușa; fii liniștită.

– Tată, dar oare este sângele acolo? Nu mai pot dormi.

– Vino, draga tatei, vino să te convingi!

Și s-au dus afară, unde, spre groaza lor, sângele nu era pe ușă. Servitorul se dusese cu ligheanul cu sânge afară și-l lăsase acolo. Atunci, repede, a luat tatăl acel isop și a uns ușiorii ușii. Apoi au intrat din nou înăuntru. Și n-a trecut mult timp și țipetele și vaietele au început în toate casele egiptenilor; îngerul își făcea datoria, dar fata a adormit liniștită; sângele era acolo.

Aceasta îți ilustrează ție, mai bine ca orice, liniștea și pacea pe care o capeți în Isus.

Ți-am descris grozăvia păcatului, monstruozitatea pe care a provocat-o și o provoacă el în ființa ta. Și acum vine Domnul Isus și-ți spune: „Dacă te spăl Eu, toate acestea s-au dus; nu mai există. Dă-mi voie să te spăl Eu cu sângele Meu și dintr-o dată vei fi curat ca un copilaș. Dacă dorești din nou bucuria și elanul, puritatea copilăriei de la început, ți le dau în clipa aceasta; te spăl, te ridic la poziția inițială, originară, la care te-a pus Dumnezeu. Te ridic la puritatea aceea, la acele idealuri, la acele principii nobile; toate acestea le readuc în ființa ta prin sângele Meu și toate cicatricile acelea, toate murdăriile acelea și toate corupțiile acelea care au venit prin păcat, pe acelea le spăl Eu, le topesc Eu în sângele Meu.”

Acum, și aici e o minune. Da, e o minune! Nu înțelegem deplin cum se întâmplă, dar e un fapt, o realitate că noi stăm aici și putem spune că nu e o rușine că odată am fost păcătoși. Ne pare rău de aceea, dar toate păcatele noastre acum sunt spălate și de aceasta acum ne bucurăm. Putem veni să spunem deschis: Da, am păcătuit! Da, nu mă sfiesc s-o spun. Dar acum știu că toate sunt spălate. O, aș fi dorit desigur să nu fi fost așa. Dar, iată ce-I spun Domnului acum:

Isuse, datoria mea

Cu plâns n-o pot plăti.

Te rog, cum sunt să mă primești

Și Ție-Ți voi servi!

Iată cum venim la Domnul Isus. Noi nu venim prin dreptatea noastră. Venim cu păcatele noastre, venim cu falimentele noastre, cu eșecurile noastre, venim cu murdăria noastră:

– Iată ce-Ți pot aduce, Doamne! Numai asta Îți pot aduce!

Iar Domnul Isus zice:

– Asta și vreau! Să vii așa! Eu spăl totul, Eu curăț totul și, în clipa asta, ești liber, ești curat și pleci de aici al lui Dumnezeu, spălat pentru veșnicie.

Glorie sângelui Tău, Isuse! Glorie jertfei Tale! Slavă Ție pentru minunea sângelui care spală, care duce, care nimicește pentru totdeauna murdăria noastră! Amin!