OMUL DUPĂ INIMA LUI DUMNEZEU

Din întuneric și păcate, unde m-au dus gândurile mele rebele, gândurile mele nebune, din hăuri de noapte întunecată, unde eram când am auzit chemarea Ta cea blândă, de acolo vin, Isuse, de acolo vin sub crucea Ta, ca să primesc vindecare, ca să capăt spălare; acolo vin, Isuse, acolo la cruce, unde să fiu umplut de lumină și de pace și de liniște.

Venim, Isuse, venim acum cu recunoștință, venim cu cântări de bucurie, căci Tu ne-ai răscumpărat, ne-ai eliberat, ne-ai reabilitat, ne-ai adus la lumina dumnezeiască.

Acum, în clipele acestea, după ce am venit, după ce suntem la picioarele Tale, vorbește-ne Isuse și spune-ne cum ne vrei Tu. Spune-ne acum ce vrei Tu cu viața noastră.

Acum, iată: Ți-o punem pe altar; ia-o! Ia-o și fă-o după voia Ta, fă-o după inima Ta. Îți mulțumim Isuse și așteptăm acum, amintindu-ne cuvintele robului Tău de odinioară: „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!” Amin.

Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi, ca să vă întărească inimile și să fie fără prihană în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toți sfinții Săi.

Încolo, fraților, fiindcă ați învățat de la noi cum să vă purtați și să fiți plăcuți lui Dumnezeu și așa și faceți, vă rugăm și vă îndemnăm în Numele Domnului Isus să sporiți tot mai mult în privința aceasta. Știți, în adevăr, ce învățături v-am dat prin Domnul Isus.

Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră...

1 Tesaloniceni 3:11-13

1 Tesaloniceni 4:1-3a

În Faptele Apostolilor 13:22 citim așa: „... și le-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit astfel: «Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele. »”

„Om după inima Mea... ”

Eram în noroi, eram în întuneric și Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să ne caute, să ne readucă la lumină, la curăție, la dragoste divină. De ce?

De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Iată de ce: pentru ca după ce ne-a spălat, după ce ne-a reabilitat, să înceapă să ne lucreze. Să înceapă să ne refacă. Și ținta Lui cu tine și cu mine e să ne facă oameni după inima Lui.

„Om după inima Mea... ” zice Dumnezeu. Despre acest subiect – mai minunat decât acesta nefiind altul – mi-a pus Dumnezeu pe inimă să vă vorbesc, să vă arăt, să vă descriu ce înseamnă „om după inima lui Dumnezeu”.

Dacă ne-am duce la un pictor mare și am vedea cum lucrează tablou după tablou, după părerea noastră unul e mai minunat decât altul. Dar dacă l-am întreba pe el, pe pictor, acesta le va lua la rând, unul după altul și le va pune de o parte: „Da, am făcut ceva. Dar încă nu e nici unul ceea ce vreau eu. Încă nu este după inima mea. Simt că încă n-am reușit să scot tot ce am visat, tot ce am năzuit eu.” Până într-o zi, când el are inspirația vieții sale, când începe să lucreze pânza pânzelor, tabloul tablourilor vieții lui. Când îl sfârșește pe acesta, el poate zice: „Acum, slobozește, Doamne, pe robul Tău... ” Atunci, cu sufletul ușurat, își poate spune: „Acum am făcut un tablou după inima mea.”

Așa este Dumnezeu. El aspiră să scoată din tine capodopera – omul după inima Sa.

Dacă vă duceți la un mare proiectant de mașini, el scoate model după model, tipuri noi de mașini, până când îl auziți exclamând: „În sfârșit, am creat mașina pe care am visat-o eu! Iat-o: zveltă, ușoară, iute, demnă de încredere, în toate privințele desăvârșită!”

Dacă vă întâlniți cu un tată a mulți copii, de fiecare poate spune câte un lucru bun, dar cu privire la fiecare are câte o nemulțumire. De fiecare zice: „Nu e totuși ce aș vrea eu”, până când, în sfârșit, are unul după inima sa: frumos la chip, sănătos în trup, cu mintea limpede, inteligent, cu noblețe de caracter – om, om cu adevărat. „Așa mi l-am dorit; e copilul după inima mea!”

Așa este Dumnezeu. El este Artistul, El este Proiectantul, El este Tatăl, toate laolaltă și tu ești materialul din care El vrea să scoată capodopera lucrărilor Sale.

Nu-s cuvintele mele. În Efeseni 2:10 citim așa: „Căci noi suntem lucrarea Lui [... ]” În limba greacă, echivalentul cuvântului „lucrare” este poema, de unde avem și noi în românește substantivul „poem”. Luceafărul lui Eminescu e un poem, e capodopera celui mai mare dintre poeții noștri.

Noi suntem poema lui Dumnezeu, noi suntem capodopera lui Dumnezeu și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele, așa cum ne spune apostolul Pavel în Efeseni 2:10.

Aici ajungem la esența problemei. „Am găsit pe David, om după inima Mea... ” spune Dumnezeu. Și adaugă: „... om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” „Am o serie de planuri în generația lui David, pare a spune Dumnezeu. Poporul acesta care a fost sute de ani asuprit, poporul acesta care a fost dezorganizat, care a fost risipit, va avea în fruntea lui un om care îl va ridica, care îl va elibera, un om care îl va organiza. Omul acesta va aduce epoca de aur în poporul Meu. E omul după inima Mea, omul care va împlini toate planurile Mele.”

În Efeseni 2:10, din care am citat, găsim aceeași concordanță. Noi suntem „poema” lui Dumnezeu și am fost lucrați așa pentru că Dumnezeu a pregătit dinainte, pentru fiecare dintre noi, o sumă de fapte, un șirag de lucruri pe care vrea să le realizeze prin noi.

„Omul după voia lui Dumnezeu” este omul prin care El poate lucra și prin care Își poate realiza planurile pe care le-a pregătit mai dinainte pentru omul acela. „Omul după inima lui Dumnezeu” este omul care înțelege planul lui Dumnezeu pentru el și care se integrează, care se angrenează în acest plan.

Pentru a exprima mai bine ideea aceasta, voi folosi două-trei ilustrații.

Cei mai mulți oameni – marea majoritate aș putea zice – și în special tinerii iubesc libertatea. „Să fiu liber, să fac ce-mi place mie, să nu-mi mai comande nimeni! Eu să conduc, eu să mă dirijez!”

Ca să ilustrez șubrezenia acestui gând, mi-am imaginat un mecanism complex, în care se găsește un șurub năzdrăvan, care gândește. Și șurubul acesta are un dor imens după libertate. El nu mai vrea să rămână în angrenaj, în mecanism; el vrea să fie liber. În nostalgia lui după libertate, în dorul nesățios după independență, într-o zi, șurubul acesta profită de o defecțiune tehnică a mașinii și atât i-a trebuit. Deodată, cu un țipăt de ușurare, „zbang!” sare afară. Pentru o clipă scânteiază în soare și strigă fericit: „Sunt liber!” În momentul următor însă cade în noroi. Și acolo, în noroi și murdărie, începe să ruginească; și acolo, în glod și mizerie, începe să se jelească: „Asta-i libertatea pe care am visat-o eu?”

Da, acesta-i conceptul de falsă libertate, „libertatea” de a rugini, de a te degrada în noroi și întinăciune. Norocul lui că l-a găsit mecanicul. L-a luat și l-a spălat bine de noroi și rugină și l-a pus înapoi în mecanism. Și când șurubul a început să simtă din nou cum curge uleiul binefăcător, cum începe să se simtă din nou angrenat, integrat într-un tot, când a simțit cum începe să duduie viața din nou în el, a început atunci să cânte: „Aceasta-i libertatea! În integrare, acolo unde m-a conceput maistrul; aceasta-i libertatea mea!”

Înțelegi acum? Imaginează-ți o locomotivă care ani și ani de zile aleargă pe șine. La un moment dat, locomotivei i se năzare că șinele o încătușează, că o limitează. „Ce aș mai putea zbura eu cu forța de care dispun dacă n-ar fi șinele acestea!” Zis și făcut. La o curbă strânsă, din viteza în care era, sare de pe șine; e liberă. O clipă. În următoarea, se face praf!

Un pom crescut undeva pe o coastă, mângâiat de razele soarelui și răcorit de adierea vântului, într-o furtună puternică se smulge din rădăcini și strigă răsucindu-se în vânt: „Sunt liber, în sfârșit!” În clipa următoare, e aruncat în prăpastie, în hău, în țărână. Și se usucă acolo. Și putrezește acolo.

Libertatea înseamnă să-ți găsești locul pentru care te-a făcut Creatorul tău, să-ți înțelegi menirea ta acolo, să cânți pe „șinele” destinului tău, să cânți simțindu-ți rădăcinile înfipte lângă izvorul unde te-a pus Creatorul tău și să-ți dai rodul la vremea cuvenită. Aceasta este adevărata libertate.

Vreau să înțelegi că adevărata ta împlinire nu e când te dezrădăcinezi, nu e când sari de la locul tău. Adevărata ta împlinire este atunci când înțelegi ce plan are Dumnezeu cu tine și când înțelegi că Dumnezeu are cu tine un plan formidabil, uluitor, măreț, când pricepi că față de acest plan grandios toate planurile tale sunt meschine, mărunte și când te integrezi voluntar, cu toată ființa, fără regrete și fără rezerve, abia atunci întreaga-ți ființă cântă.

Haideți, dar, să vedem omul după inima lui Dumnezeu. Și pentru că omul după inima lui Dumnezeu are mai multe trăsături, vom începe cu prima, de la care se decide în final totul.

Care e rațiunea ta de a fi? Care este scopul pentru care exiști? De ce trăiești tu? Să mănânci și să bei? Să-ți satisfaci câțiva ani dorințele acestea, carnea aceasta pentru ca după aceea s-o dai hrană viermilor?

Care e scopul vieții tale? Iată unde se definește existența. De ce am venit aici în lume?

În Evrei 10:7-9 ni se spune că Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, El, Omul cu adevărat după voia lui Dumnezeu, atunci când Tatăl I-a dat un trup, El, Fiul, spune: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Nu-i așa că parcă-L auzi: „Mi-ai dat un trup. De ce Mi l-ai dat? N-am să fiu Eu Acela care să-Mi fac planuri. Fă-Mi Tu planurile. În trupul acesta, Eu vin să fac voia Ta.”

Iată unde începe „omul după inima lui Dumnezeu”: că el Îl întreabă pe Dumnezeu de ce există.

– Ai un plan cu mine, Doamne?

– Cum să n-am? ! De ce te-am făcut? Crezi că te-am făcut fără un plan? !

– Care e planul Tău, Doamne? Cum mă vrei Tu? Unde mă vrei Tu? Ce vrei să scoți Tu din mine? Arată-mi, iar eu voi vrea ce vrei Tu! Mă încadrez în planul pe care l-ai alcătuit pentru mine!

Al doilea lucru – și unul, de asemenea, fundamental – este hrana. Cu ce te hrănești?

Când vii în lumea aceasta, tu cu ce te hrănești? Trăind pe pământul acesta, care îți este hrana? Te preocupă mâncarea și băutura, te hrănești cu artă, cu muzică, cu povești, cu taclale? Cu ce te hrănești? Cu „senzații tari”? Cu plăceri? Care-i hrana ta?

În Ioan 4:34, Omul după inima lui Dumnezeu, Isus Cristos, spune așa: „Hrana Mea și băutura Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis.” Eu Îl întreb: „Ce vrei, dar, să fac?” Și El îmi spune. Și când o fac – ciudat – mă hrănesc! Eram slab, eram nimic, nu aveam nimic și L-am întrebat:

– Tată, ce vrei să fac?

Și El mi-a spus:

– Du-te și ajută-l pe cutare! Du-te și vestește Evanghelia la cutare!

– Bine, Tată, dar eu n-am nimic!

– Tu să te duci numai și să faci ce-ți spun Eu!

Și mă duc, și fac, și, dintr-o dată, simt cum abundă hrana în mine. Când am făcut voia Tatălui, m-am hrănit și m-am adăpat. Hrana mea este să fac voia Lui.

Al treilea lucru important. Omul are nevoie de o familie, are nevoie de o societate; omul nu e făcut să fie singur, omul e făcut să trăiască într-o ambianță.

Omul după inima lui Dumnezeu are și el o familie. În Marcu 3:33-35 citim cuvintele Domnului Isus: „Cine este mama Mea și frații Mei?” Apoi, aruncându-Și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: „Iată, a zis El, mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră și mamă.”

Te urăște lumea? Te alungă lumea? Caută pe cei ce fac voia lui Dumnezeu și dintr-o dată ți-ai găsit și frate, și soră, și mamă, și tată; ți-ai găsit „familia”, ți-ai găsit societatea între cei care fac voia lui Dumnezeu.

În al patrulea rând, omul după voia lui Dumnezeu are o rugăciune fundamentală. El are un mesaj pe care mereu-mereu îl trimite lui Dumnezeu.

În Matei 6, la începutul misiunii Sale pe pământ, Domnul Isus ne învață să ne rugăm: „[... ] Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ [... ]” „Facă-se voia Ta aici, în Mine.”

Rugăciunea fundamentală a Omului după inima lui Dumnezeu este rugăciunea culminând în Ghetsimani: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” Aceasta este rugăciunea supremă; aceasta e rugăciunea totală, rugăciunea care te pune absolut, totalmente, pe de-a-ntregul în planul lui Dumnezeu, în „sistemul” lui Dumnezeu, în angrenajul lui Dumnezeu.

În al cincilea rând, omul după inima lui Dumnezeu este un om vesel. Da, el nu-i un om încruntat, un om posomorât, unuia căruia tot îi plouă și-i ninge. Dimpotrivă, el este un om al cântării, care se hrănește din Cuvântul lui Dumnezeu. Reține caracterul acesta de veselie al Bibliei! De pildă, numai în Noul Testament este scris de vreo 150 de ori „bucurați-vă” și „bucurie”.

Acum, care este sursa bucuriei și a cântării mele? În Psalmul 119:54 citim așa: „Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele.”

Adică Eu Îi zic Domnului așa: „Orânduirile Tale, normele Tale – adică voia Ta – planul Tău cu privire la mine e izvorul, e prilejul, e motivul cântărilor mele aici în pribegia mea pe pământ. Când văd planurile Tale cu mine, când observ extraordinara Ta metodă de a le combina, când văd cum le orânduiești, atunci cânt, cânt de bucurie.”

De ce cântăm noi? Pentru că vedem cum se face voia Lui. Și voia Lui e însuși izvorul cântărilor noastre.

În al șaselea rând, omul după inima lui Dumnezeu e într-o școală; el are parte de o educație care i se face continuu. Care e școala lui? Care e educația lui?

În Psalmul 143:8-10 suntem în școala lui David, omul după inima lui Dumnezeu: „Fă-mă să aud dis-de-dimineață bunătatea Ta, căci mă încred în Tine. Arată-mi calea pe care trebuie să umblu – voia Ta – căci la Tine îmi înalț sufletul. Scapă-mă de vrăjmașii mei, Doamne, căci la Tine caut adăpost. Învață-mă – educă-mă – să fac voia Ta, căci Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă.”

Școala, educația e voia lui Dumnezeu. Mereu, mereu învățăm. Și învățăm tot mai mult ca să o cunoaștem, cum să o cunoaștem, cum să o facem, cum să o împlinim. Aceasta e școala noastră.

În al șaptelea rând, omul după inima lui Dumnezeu are o promisiune formidabilă, cea mai mare dintre toate promisiunile. Și o găsim scrisă în 1 Ioan 5:14: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă.”

Când mă duc la Dumnezeu, eu mă grăbesc să-I spun toate pretențiile mele. Mă duc la Dumnezeu întâi pentru a căuta să înțeleg ce vrea El de la mine și să mă rog ce vrea El să mă rog.

Acum un an, chiar pe vremea aceasta, în luna aprilie, știți mulți prin ce treceam. *

Cea mai mare bucurie care ni s-a făcut, cea mai mare, mai deosebită onoare care ni s-a acordat a fost aceea ca, în Săptămâna patimilor, să suferim împreună cu Domnul nostru. Nu voi uita niciodată Vinerea mare din săptămâna aceea. În ziua de Vinerea mare ni s-a făcut mai multora bucuria din partea lui Dumnezeu de a ne întâlni acolo, la anchetă, în sala de așteptare. Și pentru că era Vinerea mare, le-am sugerat celorlalți să spună câte un gând despre sărbătoarea aceasta mare. Nu mai știu ce am spus eu, nu-mi mai amintesc ce au spus alții, dar nu voi uita toată viața ceea ce a spus unul dintre frați, care cu două zile înainte trecuse prin cumplite încercări: „Eu nu mă rog – zicea el – nu mă rog să mă scape Dumnezeu de aici, pentru că poate voia Lui este ca să fiu zdrobit aici. Eu deci nu mă rog ceva împotriva voii Lui. Eu, singurul lucru pe care I-l pot cere este să se facă voia Lui. Dacă are un anume plan cu mine, dacă Dumnezeu are un plan cu viața mea, atunci planul acela să se facă, și nu altul. Eu nu-I zic: «Scapă-mă! » pentru că nu știu dacă aceasta este și voia Lui cu privire la mine.”

* Referință la arestarea din 4 aprilie 1977 și la ancheta de șase săptămâni care a urmat la București.

Când am auzit aceste cuvinte, gândul mi-a zburat imediat la Ghetsimani: „Eu, Tată, aș dori să nu beau paharul acesta amar. Ființa Mea umană strigă toată: Nu! Tată, dacă este altă cale, găsește Tu o altă cale! Dar rugăciunea Mea este alta: Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu! Nu voia Mea, ci voia Ta!”

Adică cea mai frumoasă rugăciune, cea mai adâncă și cea mai adevărată, cea care întotdeauna e împlinită, este aceea când mergem să-L întrebăm întâi: „Cum mă vrei, Doamne? Unde mă vrei, Doamne? Ce vrei de la mine, Doamne? Ceea ce te rog eu este să-mi dai putere să fiu cum mă vrei Tu. Dă-mi putere să fiu cum mă vrei Tu, dă-mi tărie să fac ce aștepți Tu de la mine.”

Îndrăzneala pe care o avem la El este să știm că ori de câte ori ne rugăm așa, rugăciunea noastră este ascultată.

A opta și ultima trăsătură a unei vieți după voia lui Dumnezeu, a unui om după inima lui Dumnezeu este durabilitatea.

Ați văzut de atâtea ori: vine primăvara, pomii înfloresc; e atâta frumusețe! Dar vine un îngheț, cade o brumă și toate florile îngheață, se chircesc. Și chiar dacă nu e brumă sau îngheț, ele, după o săptămână sau două, cad. Nu durează. Se întâmplă așa cum spune Eminescu într-una dintre poeziile sale:

Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte;

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe, moarte. (Criticilor mei*)

* Mihai Eminescu, Poezii, București, 1977, Editura Minerva, B. P. T. , vol. I, pag. 240.

Sunt atâția care se perindă și despre care zici: „Acesta e formidabil!”, dar mâine, ca o floare pălită de ger și de brumă, se ofilește și cade. Nu durează.

Cine durează? Care e chezășia durabilității? Răspunsul îl găsim dat tot de Ioan în prima sa epistolă în capitolul 2, versetul 17: „Și lumea și pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”

„Cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Garanția de permanență și de eternitate este voia lui Dumnezeu. Încadrează-te în ea și atunci rămâi. Ieși din ea, sari din ea, cazi în noroi, ruginești și te descompui. Rămâi strălucitor și puternic câtă vreme te menții în voia lui Dumnezeu, în planul Lui minunat.

E minunat, nu-i așa? Și acum, cu toată ființa ta, întreabă-te: „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?”

În Faptele Apostolilor 13:22 se spune așa: „[... ] om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.”

Nu e una singură; sunt multe, dar toate se rezumă într-una. Noi le vom diversifica imediat, dar vreau totuși să le adunăm într-una singură. În 1 Tesaloniceni 4:3, acolo sunt însumate toate așteptările lui Dumnezeu cu privire la noi: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră.”

Iată voia lui Dumnezeu cu privire la voi: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:16); „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat. 5:48).

Aceasta este voia lui Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puțin decât să fii ca Dumnezeu. „Ambiția” lui Dumnezeu (cuvântul îl folosesc anume), aspirația Lui, ținta Lui este de a te face, nici mai mult, nici mai puțin, decât ce este El și cum este El: după chipul Lui, după imaginea Lui. Sfânt cum e El, desăvârșit cum este El. Căci „[... ] știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2), pentru că „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemena trupului slavei Sale” (Filip. 3:21). Iată ținta, iată voia lui Dumnezeu cu noi! Să împărățim cu El, să fim moștenitori cu El ai tuturor lucrurilor. Iată voia lui Dumnezeu cu privire la tine. Până atunci e un plan complex, numit „voile Mele”, „toate voile Mele”.

În primul rând, vreau să-ți arăt voia lui Dumnezeu naturală pentru tine.

Dumnezeu te-a făcut să te naști în mahalaua în care te-ai născut; Dumnezeu te-a făcut să te naști în satul în care te-ai născut sau în casa medicului în care ai venit pe lume. Dumnezeu a făcut ca tu să fii trimis la școala la care ai fost trimis. Nu tu ți-ai ales toate acestea. Dumnezeu te-a făcut să te naști bărbat sau femeie, înalt sau scund, brunet sau blond, frumos sau mai puțin arătos, cu voce plăcută sau afon, cu minte de matematician sau de poet ori cu posibilități mai modeste. E voia lui Dumnezeu. Dumnezeu te-a făcut să te naști cu handicapuri, cu slăbiciuni, să te naști cu defecte sau dimpotrivă, sănătos.

Primul mare lucru e că trebuie să te împaci cu ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Apostolul Pavel avea și el ceva defect, un țepuș în carne, ceva care îl împiedica să fie ce voia el – impozant, puternic din punct de vedere uman. „De trei ori – zice el – m-am dus înaintea lui Dumnezeu și I-am spus:

– Doamne, vreau să fiu altfel; ia-mi această slăbiciune, scapă-mă de acest defect, eliberează-mă de acest handicap care mă limitează, care mă ține în chingi.

– Nu, Pavele. Tu rămâi slab, tu să rămâi slab, tu să rămâi handicapat, pentru că am cu tine, Pavele, o lucrare formidabilă în toată istoria omenirii. Nici unul dintre lucrătorii Mei nu face ce faci tu. Și dacă tu ai fi chipeș, robust și puternic, toată lumea ar zice: «Iată ce face un om înzestrat! » Eu vreau ca tu să nu te lauzi, nu cumva să-Mi furi slava și să zică lumea că ai fost un om grozav. Eu vreau să rămâi așa slab și puterea mea să se ilustreze în slăbiciunea ta.

Și am înțeles – spune Pavel – am acceptat și acum găsesc plăcere în slăbiciunea mea, pentru că atunci când mă văd așa, atunci Îi pot spune Domnului: «Doamne, eu n-am nimic; eu sunt slab. Dar când sunt slab, atunci sunt tare»” (cf. 2 Cor. 12:7-9).

Dă-I slăbiciunea ta, acceptă-te așa cum ești, spune-I Domnului așa: „Nu mă mai tulbur, nu mă mai zbat că sunt așa cum sunt. Uite, Doamne, așa cum sunt mă pun la dispoziția ta!” și vei vedea ce poate face puterea Lui cu tine!

Tot în categoria aceasta intră și evenimentele pe care nu le poți controla.

Iosif, la vârsta de optsprezece ani a fost vândut de frații săi ca sclav în Egipt. Acolo, treisprezece ani a fost în sclavie și pușcăriaș. Și când a ieșit din închisoare și când a ajuns mare și tare, apar în fața lui netrebnicii săi frați. Iosif, în loc să se răzbune, le zice: „Apropiați-vă de mine [... ] Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră [... ] Așa că nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu” (Gen. 45:4-8).

În răutatea fraților săi, Iosif a văzut voia lui Dumnezeu, ca și David când era blestemat de Șimei și când cineva i-a zis: „Dă-mi voie să mă duc să-l ucid!” la care David răspunde: „Nu! Dumnezeu vrea să mă umilească prin el; lasă-l să blesteme!” (cf. 2 Sam. 16:5-14).

Aceasta este voia lui Dumnezeu în evenimentele pe care nu le putem controla. Fratele Mircea și sora Mioara* mi-au trimis într-un plic o mică inscripție și care, tradusă din limba engleză în care e scrisă, sună astfel: „Dumnezeule, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea de a le deosebi.” Personal găsesc atât de adânc acest gând, încât simt nevoia să vi-l repet: „Dumnezeule, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba – evenimentele pe care nu le pot controla – curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba – evenimentele care atârnă de mine și pe care le pot influența în bine – și înțelepciunea de a le deosebi – inteligența de a distinge evenimentele în care trebuie să intervin de cele pe care trebuie să le accept.”

* Este vorba de Mircea și Mioara Ghitea, care între timp au devenit cuscri familiei Iosif Țon (n. e. D. L.)

Să observăm, în al doilea rând, voia lui Dumnezeu generală, voia lui Dumnezeu pe care o găsesc în Sfânta Scriptură: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu minți” (Exod. 20:1-17); voia lui Dumnezeu pe care o găsesc explicată de Domnul Isus în Predica de pe munte: „Ați auzit că s-a spus: «Să nu juri strâmb», dar Eu vă spun: «Da» al vostru să fie «da» și «nu» al vostru să fie «nu».” Sau „ați auzit că s-a zis: «Dă și tu numai o palmă celui ce ți-a dat o palmă», dar Eu vă spun: «întoarce-i și celălalt obraz și, după ce te lovește și a doua oară, tu binecuvântează-l și roagă-te pentru el»” (cf. 5:17-48.)

Voia lui Dumnezeu este aceea pe care ne-o dau în atâtea instrucțiuni apostolii. Citește-le, frate, ca să vezi voia lui Dumnezeu pentru tine. Dar să nu le iei pe acestea ca porunci; nu! Pentru că acum eu vreau să faci distincția între a trăi pe bază de porunci și a trăi pe temeiul „voii”.

Haideți, în gând cu mine într-o fabrică, undeva în apus, unde fabrica este a unui mare proprietar. Veți vedea acolo muncitorii lucrând fiecare de zor, fiecare preocupat de meseria lui, de părticica lui de lucru. Fiecare trudește din greu încruntat, posomorât, apăsat de grija de a nu-și nemulțumi stăpânul, lucrând pentru bani. Uitați-vă însă, vă arăt acolo un tânăr. Uitați-vă cum trece de la o mașină la alta, de la un stand la celălalt, preocupat de ieșirea la timp a produselor. Uitați-vă cum pune el inimă în toate, uitați-vă cum are el ochii la toate, cum merge să facă ordine unde este neorânduială. De ce pune el atâta inimă? De ce fața lui e altfel? Vă spun curat: el e fiul patronului, fiul proprietarului, pus de tatăl său să învețe toate procesele tehnologice, mergând de la cel mai mic detaliu până la întregul flux al producției, pentru ca odată să fie el stăpânul. El nu lucrează ca rob; el lucrează ca fiu. Și voia tatălui e și voia fiului, e plăcerea fiului.

Biblia ne spune în Evrei 3 că „Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă” (v. 5). El era cu Legea: „Faci asta! Faci cealaltă!” Punct. „Dar Cristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu” (v. 6). El a venit să facă „lucrările Tatălui” (cf. Ioan 4:34; 9:4). Nu mai era Legea, era voia Tatălui, iar El Se încadrează în ea.

E diferență de la pământ la cer între fiu și slugă. Aceasta vreau s-o înțelegi foarte bine. Ea este foarte bine ilustrată în poezia lui C. Ioanid, Robi și fii.

Robi și fii *

Un împărat a vrut să-nalțe-odată

un templu tainic pentru fiul său.

Și alegându-și dintre robi o ceată,

îi așeză la trudă necurmată,

la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori și până seara,

cioplea și prințul albe flori de lunci.

Dar numai ei vedeau în stânci comoara.

Căci robii nu simțeau decât povara

de meșteșuguri grele și porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,

voivodul ce trudea în rând cu ei

se înălță cu lacrimi să le spună:

„Iubiții mei, vă dau o veste bună:

de azi încolo sunteți frații mei!

Căci pentru voi am dat moșii bogate

și m-am vândut pe mine însumi rob.

Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.

Acum oricine vrea să-mi fie frate

să-și lepede trecutul ca pe-un ciob!”

Luară-aminte robii cu sfială

la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.

Dar au rămas răpuși de îndoială,

și reci ca fierul stins pe nicovală.

Deodată... un vătaf... s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinț să i se-nchine,

acesta iute-n brațe l-a cuprins.

Apoi luându-l dintre robi cu sine,

i-a dat veșmânt de aur și rubine

și-un foișor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.

Și-i spuse de pe tronul azuriu:

„De azi nu mai sunt legi să te silească.

Dar nu uita de haina-mpărătească.

Ești fiul meu. Trăiește dar ca fiu!”

Iar noul prinț, între ostași de pază,

în foișorul său intră măreț.

Și-a doua zi abia către amiază

veni cu trudă, dar ca prinț cu vază.

Și se purtă cu fală și dispreț.

Ca starea sa de prinț să și-o arate,

el răsturnă tiparele de lut,

sfărâmă pe nicovală nestemate,

lovi pe robi, aprins de răutate,

și se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul și-a aprins mânia

văzându-l cum se poartă. Și-ntr-o zi,

i-a zis: „Ți-ai lepădat numai robia.

Dar ți-ai păstrat întreagă viclenia.

Nu-mi ești nici fiu, nici rob!” Și-l izgoni.

*

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,

vorbi voivodul iar: „Popor sărman,

nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?”

Și-atunci veni, cu genele plecate,

un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Și, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,

el fu adus, cum cronicile scriu,

s-asculte-aceleași tainice cuvinte:

„Tu nu mai ești sub legi de azi-nainte!

Ești fiul meu! Trăiește dar ca fiu!”

Iar noul prinț porni cu voievodul.

Și-acesta-l duse pe-un înalt liman

și-i arătă într-un palat izvodul,

cununa de lumină și efodul...

Și s-au întors la daltă și ciocan.

Atunci, cu ochi din altă plămădeală,

privi în jurul său cel înfiat.

Lovi apoi cu drag pe nicovală.

Și-n piept un cântec nou dădu năvală,

un cântec sfânt, măreț, înfiorat.

„Loviți ciocane! Dălțile să sune!

Să crească templul sfânt din zi în zi!

Să sufle aprig foalele-n cărbune!

Noi înălțăm o veșnică minune

în care toți nemuritori vom fi!”

Și cântecul și bucuria nouă

dădură-n mâna lui belșug de rod.

Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.

Sudoarea lui părea pe frunte rouă.

Și-n adevăr... era un voievod!

Atunci alți robi au îndrăznit, și roabe,

să fie fiice de-mpărat și fii.

Nu doar de dragul sfintelor podoabe,

ci spre-a simți în piepturile slabe

fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povață,

veniră mulți, în fiecare zi.

Nu toți râvnind nemuritoarea viață

ci, cei ascunși ca să se dea pe față,

iar cei adevărați pentru-a iubi.

*

Și-acum, tu frate, care, prin credință,

porți haine albe cu sclipiri de nea,

Isus te vrea cu El de o ființă!

Pârâșul vechi e-nvins de neputință,

căci n-are lege împotriva ta.

Ești liber azi. Și îmbrăcat ca rege.

Și ai în cer un sceptru și-un palat.

Nici un păcat oprit de vechea Lege

nu poate sub osândă să te lege.

Dar cum te porți ca fiu de împărat?

Ești liber azi de-orice porunci morale.

Hristos a frânt pe cruce jugul greu.

Te-a așezat pe culmi spirituale.

Puteri și Rai sunt toate ale tale.

Dar cum trăiești ca fiu de Dumnezeu?

Ești liber azi. Ce faci din libertate?

Ești tu smerit pe-atât cât ești de sus?

Simți inima lui Dumnezeu cum bate?

Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate

tot idealul sfânt a lui Isus?

Ești liber azi. Dar totuși ține minte

că dacă iar te-alături de Satan,

tu nu ești fiu, tu n-ai în cer Părinte,

dar nu mai ești nici rob ca înainte

Și soarta ta va fi cu cel viclean.

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,

a frânt pe cei chemați în veacul trist,

cu cât mai mult vor suferi osândă

toți cei ce trec cu fața surâzândă

peste ofranda sângelui lui Crist?

Ia seama dar – și-n inima ta scrie! –

că pe pământ, în cer și-n Empireu

nu-i nimenea mai bun în veșnicie,

mai iertător, mai plin de duioșie, –

dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar... că nimeni nu se frânge

mai mult ca El spre-a te feri de rău.

Dar nu uita că ești plătit cu sânge,

că nimenea de mii de ani nu plânge

mai mult ca Dumnezeu... de dragul tău...

* C. Ioanid, Taine, Ed. Door of Hope Press, Portland-Oregon, SUA, 1981, pag. 168

Apoi, mai e voia lui Dumnezeu personală. Pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu are un plan spiritual, un plan special. Pe fiecare dintre noi, Dumnezeu ne vrea într-un anume loc. Unde? Unde?

Vedeți, voia lui Dumnezeu generală, despre care v-am vorbit, aceea privește caracterul meu, cum mă vrea Tata. Și pe aceea mi-o descrie Biblia. Dar după aceasta urmează altceva: „Unde mă vrei, Tată?” Mă vrea în București? Mă vrea în Oradea? Mă vrea în Ploiești? Mă vrea în altă parte?

Aici e „agonia”. Da. Aici e agonia: „Tată, unde mă vrei, astăzi? Unde mă vrei în ziua care vine? Unde mă trimiți? Ce vrei Tu să faci cu mine azi?”

Aceasta, dragul meu, este o problemă între tine și Tatăl. O problemă care se cere rezolvată în sensul ca oricând trebuie să-I poți spune: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

Dacă te vei duce așa înaintea Lui, El îți va vorbi prin șoapte dulci sau îți va vorbi printr-o intuiție, ceea ce înseamnă că, dintr-o dată, înțelegi, știi și știi sigur: „Azi trebuie să mă duc acolo!” „Azi trebuie să fac cutare lucru.”

El îți vorbește direct, Se adresează direct inimii tale. De multe ori, străinii – frații chiar – nu te vor înțelege, te vor judeca. Părinții poate, copiii poate te vor critica, te vor judeca. Dar dacă ai stat într-adevăr înaintea lui Dumnezeu și dacă ai auzit vocea Lui – clar și limpede – și o vei auzi, atunci poți să spui tuturor: „Așa mi-a spus Domnul!” Și în clipa în care cineva îmi zice: „Așa mi-a spus Domnul!” eu trebuie să tac. Poate se înșală, dar poate nu se înșală; eu nu am ce căuta acolo!

Din moment ce mi-a spus: „Așa am călăuzirea lui Dumnezeu”, atunci, sfios, ca pe un pământ sfânt, trebuie să-mi dezleg încălțămintele. Trebuie să înțelegem: unde ne trimite Dumnezeu, acolo e voia Lui pentru noi.

Unul dintre cele mai minunate romane, pe care le-am citit eu, este romanul lui Alexandr Soljenițin intitulat O zi din viața lui Ivan Denisovici*, publicat în U. R. S. S. prin anul 1962. Sunt două personaje principale în acest roman: Ivan Denisovici și baptistul Alioșa. Așa i se zice în tot romanul: „baptistul Alioșa”.

* Din motive lesne de înțeles pentru vremurile acelea, nici în predică și nici în materialul dactilografiat nu apare numele autorului, ci doar titlul romanului. (n. e. D. L.)

Romanul povestește o zi din viața unor deținuți dintr-un lagăr din Siberia. Dimineața (eu am văzut și filmul în Anglia), când se trezește lagărul, toți, parcă zăpăciți, fug în toate părțile. Numai Alioșa se pleacă în mijlocul buncărului și își face rugăciunile lui. Sar unii și alții peste el, dar Alioșa nu se mișcă până nu-și termină rugăciunea. Printre altele, e o scenă minunată acolo când li se dă hrana de amiază. Toți se înghesuie la un supliment. Numai Alioșa stă deoparte, liniștit. Bucătarul îl vede și îl strigă: „Alioșa, hai, că ție îți dau!” Și îi umple gamela cu cașă.

Seara, după ce se sună stingerea, Ivan se apropie de Alioșa și, în șoaptă, îi spune: „Alioșa, toată ziua m-am trudit să înțeleg diferența dintre mine și tine; cu ce te deosebești tu de mine. Acum, în sfârșit, am înțeles. Alioșa, eu sunt aici fie dintr-o răutate a cuiva, fie dintr-o prostie a mea. Nu știu de ce am ajuns aici. Oricum, eu îmi irosesc viața aici, îmi pierd viața aici. Tu, Alioșa, tu ești aici pentru că aici te-a trimis Dumnezeul tău. Aici te vrea Dumnezeul tău. Tu îți împlinești viața aici.”

Așa se termină acest roman. Niciodată n-am citit ceva care să definească atât de bine ce înseamnă un creștin adevărat, un copil al lui Dumnezeu, un om care și într-un lagăr din Siberia poate să spună prin viața lui: „Sunt aici pentru că mă vrea Dumnezeul meu aici și îmi împlinesc destinul aici, îmi întregesc viața aici.”

„Dar cum s-o cunosc și eu?” îmi strigi tu acum. La aceasta, eu vreau să-ți citesc textul din Ioan 7:17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască [... ]”

Eu citesc numai până aici acest verset și vreau să reții toată viața aceste cuvinte: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască [... ]” Dacă spui ca și David în Psalmul 40:8: „Învață-mă să fac voia Ta, Dumnezeule”, „Eu, zice Domnul, te voi învăța”. Acesta este răspunsul Lui în Psalmul 32:8.

S-ar putea ca Dumnezeu să-ți zică:

– Vreau să rupi prietenia cu cutare sau cutare; vreau să nu mai fii prieten cu lumea, vreau să renunți la lucrul acela, la obiceiul cutare!

– Nu, Doamne, asta-i prea mult!

S-ar putea, de asemenea, ca Dumnezeu să-ți spună:

– Vreau să te duci la cutare și să-i vorbești despre mântuire sau vreau să te duci la cutare și să-i ceri iertare pentru... pentru știi tu ce.

– Nu, Doamne, nu; asta-i prea mult!

– De ce ai spus atunci că vrei să cunoști voia Mea? N-am să ți-o mai spun.

Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, atunci va ajunge s-o cunoască. Adică ne ducem acum înaintea lui Dumnezeu și ne cercetăm: Am vrut eu, Doamne, să fac voia Ta până acum? N-am vrut eu oare mai degrabă să-Ți impun ambițiile mele? N-am vrut eu mai curând să-mi satisfac poftele mele? Am vrut eu cu adevărat să mă încadrez în voia Ta? Aici este „buba”, Doamne: eu n-am vrut să fac voia Ta și de aceea n-o mai cunosc, de aceea nu-mi mai grăiești, pentru că eu nu voiam să fac voia Ta. Dar acum, Doamne, acum vin înapoi, vin acasă, Doamne. Iată-mă, Doamne, cu toată ființa mea mă ofer Ție!

Aceasta înseamnă consacrare, predare totală. Când spui: „Doamne, aici e toată ființa mea și ceea ce vrei Tu cu ea aici, aceea va fi cu ea aici”, înseamnă că atunci poți să-I spui: „Doamne Isuse, de aici înainte vorbește Tu și – Îți promit – robul Tău ascultă, face întocmai!”

Ceea ce ni se cere este o recunoaștere a faptului că n-am vrut să facem voia Lui, că am vrut mai curând ca El să facă voia noastră. Ceea ce ni se cere acum este o dăruire totală și o deschidere pentru voia Lui, voia Lui naturală, voia Lui din Sfânta Scriptură, voia Lui, aceea pe care ne-o spune când ne arată unde ne vrea și ce vrea să facă cu noi.

Cu aceasta ajung la încheiere. Mi-a dat Dumnezeu misiunea să vă descriu un om după inima Lui. Și aceasta se rezumă la atât: „Omul după inima Mea este omul care face toate voile Mele.” Căci noi suntem lucrarea Lui, poema Lui și am fost incluși în Cristos, îmbrăcați în Cristos, ca apoi Dumnezeu să-Și împlinească toate planurile Lui cu noi.

Dumnezeu are de făcut o serie de fapte extraordinare cu tine; are un plan cu tine. Ești „omul după inima Lui” dacă accepți să-Și facă voia Lui, planurile Lui!

Și acum vreau să te întreb: Unde ești? Unde ești, frate, unde ești, soră, unde ești, prietene? Avea Dumnezeu pregătit un angrenaj pentru tine, El avea un plan măreț pentru tine! Față de acest plan al lui Dumnezeu, unde ești? În ce hățișuri, în ce încurcături ale vieții, în ce murdării te afli tu?

Ai aflat planul lui Dumnezeu! Unde ești față de el? Te-a dorit Dumnezeu „om după inima Lui”. Cum ești tu? Față de definiția „omului după inima lui Dumnezeu”, cum ești tu? Zdrobit de ispite, purtat de valuri, frământat de lupte, încărcat de păcate, înfrânt, învins de Diavolul, fără putere, căzut între tâlhari. Acolo ești, așa ești tu.

Cu toate acestea, El încă te vrea. El încă mai poate scoate din tine un „om după voia Lui, după inima Lui”. Încă te mai poate ridica din noroi, să te spele, să te curețe, să te poată reintegra în voia Lui.

Astăzi, acum, frate sau soră, care te simți ieșit din voia Lui, care te simți dislocat din planul Lui, din angrenajul Lui, care simți că nu ești după inima Lui, glasul lui Dumnezeu te cheamă. Glasul Domnului vă cheamă pe toți.

Prietene drag, și tu poți să ajungi după inima lui Dumnezeu și tu poți încă de astăzi să faci voia Lui. Ascultă-I glasul, ascultă-I chemarea și spune-I: „Vin la glasul Tău, Doamne! Vin la chemarea Ta. Integrează-mă în voia Ta, pune-mă în planul Tău!”

Pătrunzi tu, prietene drag, oferta pe care ți-o face Dumnezeu în cuvintele cântării?

Glasul Domnului te cheamă azi,

Tu spre El îți îndreaptă al tău pas.

O, suflete vino la El,

Acum vin la El.

Tu care simți că ești departe de voia lui Dumnezeu, departe de planul Lui, tu, al cărui suflet este însetat, care te simți nemulțumit, vino acum înapoi, vino la dragostea Lui.

Vino cu povara ta, vino cu înfrângerea ta, vino cu eșecurile tale, vino cu cioburile tale. Acum mai este timp pentru toți.

Dacă simți că n-ai fost pe măsura așteptărilor lui Dumnezeu (și care am fost?), că n-ai fost acolo unde te-a vrut Domnul, reține marele adevăr: chemarea Domnului este tocmai pentru tine. „Vino – îți zice Domnul – vino să te eliberez Eu, să te descătușez de păcatele tale, de viciile tale, vino să-ți aduc curăție și viață sfântă. Voia Mea este sfințirea ta. De ce nu o accepți? Eu vreau să te lucrez, Eu vreau să te modelez, să ajungi o ființă după voia Mea, după inima Mea.”

Suflet drag, mărturisește Domnului că până în acest moment nu ai vrut să faci voia Lui, dar spune-I că acuma vrei. Vino, aruncă-te în brațele Lui, predă-I-te cu toată ființa ta și spune-I o dată pentru totdeauna: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Dumnezeu să-ți ajute. Amin.