Faptele-credința-sentimentele

                                   2 Petru 1:1-8

            „Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Cristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos:

            harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Cristos!

            Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui,

            prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.

            De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră, fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;

            cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni.

            Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Cristos”.

            Multe căi i se par omului bune, însă nu toate se sfârșesc după dorință și multe dintre ele duc la moarte, după cum spune chiar și Solomon în Cartea Proverbelor 14:12.

 Sunt oameni care pornesc la drum cu mult entuziasm, își pregătesc bine bagajele și itinerariul, dar se întâmplă accidente și tot felul de piedici și nu mai ajung la destinație.

            Există însă o cale dreaptă și sigură, care are ca final cerul lui Dumnezeu și oricine pornește pe calea aceasta, ajunge în siguranță la destinație, dacă respectă „semnele de circulație” și legile lui Dumnezeu care guvernează pe ea.

            Calea aceasta este numită în Scriptură: „Calea vieții” și pe ea sunt invitați să meargă oamenii de pretutindeni, de orice neam, de orice culoare și de orice limbă vorbită.

            Dar, foarte puțini oameni se avântă pe ea!

            Pentru că nimeni nu poate intra și nu poate să meargă pe Cale, plătind călătoria cu bani, cu aur, argint, sau cu alte lucruri pământești, ci numai cu „biletul” stropit cu sângele Mielului lui Dumnezeu, jertfit la Golgota.

            Este de fapt biletul trecerii din moarte veșnică, la viață veșnică, prin bunăvoința Lui Dumnezeu Tatăl.

            Dar foarte puțini oameni sunt interesați de cer și de viața veșnică și foarte puțini vor să-L caute pe Dumnezeu. Cei mai mulți sunt mulțumiți cu ceea ce le oferă pământul și lumea înconjurătoare, de aceea nu vor să se dezlipească de ele cu nici un chip.

            Astăzi, invitația Celui ce este în mijlocul nostru, coborât din cer, Isus Cristos care este Domnul, este pentru tine Suflete drag, să pornești degrabă pe Cale.

            El astăzi îți întinde biletul de călătorie care este plătit integral.

            Apostolul Pavel, inspirat de Duhul Domnului, reia gândul acesta și declară că, prin sângele Mielului divin, prin Isus Cristos jertfit la Calvar avem intrare slobodă în Sfânta Sfintelor, nu ca în vechime, așa cum intra Marele Preot o dată pe an cu sângele animalului jertfit.

            Noi suntem un popor privilegiat, un popor binecuvântat deoarece, prin Sângele sfânt al Lui Cristos, avem dreptul să intrăm în dialog cu Dumnezeu.

Oricine L-a primit ca Domn al inimii sale pe Isus, are dreptul să intre în prezența lui Dumnezeu, nu o dată, nici de două ori, ci în orice zi, în orice ceas, cu o condiție:

            Să nu se abată de la calea cea nouă și vie pe care a deschis-o Isus, prin jertfa Sa. Evrei 10:20 „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locașul prea sfânt, pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: …„

            Numai pe calea aceasta, deschisă prin Crucea lui Isus, putem să mergem ca să ne întâlnim cu Dumnezeu Tatăl.

După Cuvântul Domnului este o cale nouă și vie pentru că pe ea merge Însuși Mântuitorul și nu se termină decât în cer, în Raiul lui Dumnezeu.

            Ea este nouă pentru că a fost deschisă o dată cu Jertfa cea mai mare a lui Dumnezeu de pe Golgota, unde L-a adus pe Fiul ca ardere de tot, pentru ispășirea păcatului lumii.

            Este nouă pentru că de două mii de ani este aceeași cale primitoare, sfântă și dreaptă.

            Pe ea nu există abateri la stânga sau la dreapta; pe ea nu este niciodată moarte, ci viața veșnică.

            Calea aceasta este nouă pentru că pe ea pășește necurmat și neobosit Însuși Isus, Cristos Domnul, Cel înviat din morți.

            Oricine vrea să pășească pe ea, după cuvintele apostolului din Evrei 10:22 trebuie să se apropie cu credință.

            Nu este îndeajuns să privești de la distanță și nici nu este îndeajuns să privești prin ochii altuia și nu este îndeajuns doar să crezi în Dumnezeu.

            Trebuie să te apropii cu inima curată, eliberată de orice răutate și de orice resentimente și de asemenea, trebuie să te apropii cu trupul spălat cu apă curată.

            Adică, cine merge pe calea aceasta nouă trebuie să fie curat și pe dinăuntru și pe dinafară: curat la suflet, curat în duh și curat în trup.

            Așa intra Marele Preot în vechime, o dată pe an în Sanctuarul Chivotului lui Dumnezeu, cu trupul spălat cu apă curată și cu hainele stropite cu sânge de animal jertfit, ceea ce simboliza o curățire totală, fără de care nu putea să trăiască.

            Dacă ar fi îndrăznit să intre fără să mărturisească toate păcatele sale și ale poporului, ar fi murit pe loc.

„Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36)

Credința nu este un sentiment, așa cum spre exemplu este mila, sau dragostea, sau ura, sau durerea.

            Credința mai ales credința mare, sau credința deplină înseamnă încredere și ascultare în același timp, de Unul singur Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

            Să ne aducem aminte de Cuvântul Domnului care scrie despre oamenii care L-au crezut pe Dumnezeu și L-au ascultat.

            Dumnezeul nevăzut, din cer i-a poruncit lui Noe să facă o corabie pe pământul bătătorit și uscat, într-o vreme în care niciodată până atunci, nu plouase.

            Noe a ascultat de Dumnezeu și a crezut că va veni ploaia care va aduna apele și va ridica corabia deasupra. Credința lui l-a salvat pe el și familia sa.

            Dumnezeu i-a spus lui Avram: ieși din țara ta, din casa ta, din mijlocul rudelor tale și vino într-o țară pe care ți-o voi arăta Eu.

            Avram a ascultat și a ieșit prin credință și s-a așezat în pământul fertil al Țării promise, unde Dumnezeu la binecuvântat și l-a făcut o binecuvântare pentru mulți.

            Marcu 4. Într-o împrejurare, Domnul Isus le spune ucenicilor: „Să trecem în partea cealaltă”, cu toate că marea era agitată.

            Ucenicii au ascultat, au crezut că vor ajunge dincolo și au trecut biruitori prin mijlocul valurilor, pentru că la cârmă era chiar Isus Domnul și Învățătorul.

            Revin la textul pe care l-am citit, unde observăm că, în mod intenționat, apostolul își începe scrisoarea, sau Epistola sa, cu aceste cuvinte: „Simon, Petru…”, pentru că numele Simon este o aducere aminte a vieții trăite de el înainte de întâlnirea cu Mântuitorul.

            O viață zbuciumată, o viață petrecută mai mult pe mare (ca pescar), o viață dură, în luptă mereu cu arșița soarelui și cu valurile mării.

Iar Petru, este numele pe care l-a primit de la Domnul, în urma schimbării radicale a vieții, a comportamentului, a modului de gândire, a stării emoționale.

Așa se schimbă viața oricărui om care se întâlnește cu Isus.

Saul din Tars, s-a întâlnit cu Isus, pe care-L prigonea, pe drumul Damascului și de la întâlnirea aceasta, Domnul i-a schimbat viața și numele.

            Dacă citim cu atenție Psalmul 42 vom descoperi că psalmistul, avea sufletul tare mâhnit pentru că se depărtase de Domnul Dumnezeu, dar într-un târziu își vine în fire și vorbește cu sine însuși, își face „mea culpa” și în același timp își face curaj ca să se întoarcă la Cel care poate să-i vină în ajutor și care poate să-l scoată biruitor din mijlocul necazurilor și să-i schimbe viața.

            În versetul 11 „Pentruce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.”

            M-am gândit că de multe ori și noi ca și David umblăm prin puterile noastre, ne bazăm pe resursele noastre, pe abilitățile și pe talentele noastre, de aceea suntem uneori dezamăgiți, fără nici o realizare, fără nici o înaintare în multe domenii, dar mai ales, fără înaintare în cele spirituale.

            Adică, batem pasul pe loc. De douăzeci, treizeci, și chiar patruzeci de ani trecem pragul casei lui Dumnezeu și nu s-a schimbat nimic în viața noastră.

            Tot aceleași obiceiuri, tot aceleași porniri păcătoase!

            De aceea, sufletul nostru este mâhnit de multe ori, abătut, fără nici o putere, fără nici o vlagă, rugăciunile noastre sunt atât de slabe, nu mai avem cuvinte de mulțumire, de laudă pentru că sentimentele care își au sediul în sufletul omului sunt bulversate și sunt amestecate: bucuria este amestecată cu amărăciunea; pacea este amestecată cu ura, cu neliniștea, dragostea este amestecată cu viclenia și sufletul nu mai are nici o direcție și nu mai are nici o nădejde.

O povestioară spune că, fapta, credința și sentimentul se plimbau într-o zi împreună și ajungând pe un pod care trecea peste o apă învolburată, s-au oprit ca să privească în jos, spre valuri.

            Sentimentului, spune povestea că, i s-a făcut rău l-a apucat o amețeală și a căzut peste parapet dar, cu o ultimă resursă, cu un ultim efort s-a agățat de credință.

            Fiind luată prin surprindere, credința s-a dezechilibrat și a căzut împreună cu sentimentul în apa care era gata să înghită și sentimentul și credința.

            Credința însă, s-a dezmeticit repede și în disperare a strigat după ajutor și imediat a intrat în acțiune fapta care a întins mâna și a apucat sentimentul și credința și le-a smuls din valuri și în felul acesta le-a ridicat din nou pe pod.

Din nou la loc sigur!

            Apoi fapta s-a uitat și i-a spus credinței: data viitoare să stai aproape de mine și n-o să mai ai probleme cu sentimentul.

            Apostolul spune în versetul cinci: „Dați-vă toate silințele ca să uniți cu credința voastră, fapta…”

            Vedeți, nu ne spune să unim sentimentele cu credința, ci faptele.

            Ce învățăm din povestea aceasta, este faptul că, dacă vom sta aproape de Domnul Isus Cristos care a făcut cele mai frumoase fapte pentru noi, niciodată sentimentele noastre nu ne vor trage în jos și credința noastră, niciodată nu va fi luată de valuri.

            Numai stând lipiți de Domnul, vom rămâne credincioși și nimeni nu ne va mai putea dezechilibra și nimeni nu ne va putea clinti de pe cale.

            Asaf spunea în Psalmul 73:2 „…era să mi se îndoaie piciorul, și erau să-mi alunece pașii.”

            -Adică, era să-mi pierd credința și era să alunec de pe Cale, când mă uitam și vedeam nedreptatea.

            -Dar am ridicat privirea în sus și L-am văzut pe Isus cu brațele deschise.

            -Atunci am ridicat mâna și l-am rugat să mă țină în mâna Lui și El mi-a întărit genunchii și mi-a pus piciorul pe stâncă. Credința unită cu faptele Mântuitorului este salvarea orișicui.

            Ilie a trecut printr-o asemenea situație, când era pe înălțimile credinței și străbătea drumul împreună cu Domnul Dumnezeu, plin de putere și plin de Duhul Domnului.

Dar, când sentimentul succesului de pe muntele Carmel, i-a umplut inima, l-a făcut să spună că nu mai este nimeni ca el.

            „Au omorât toți proorocii, spunea el și am rămas numai eu.”

 „Stai liniștit Ilie. Mai am încă șapte mii ca tine! Șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea dumnezeilor străini.”

            A fost un moment în viața lui Ilie, când a ajuns pe podul necazurilor și a deznădejdilor, în episodul acela când Izabela l-a amenințat cu moartea.

            Atunci sentimentul deznădejdii și al fricii de moarte, l-a tras în adânc, în valurile nimicitoare ale disperării și a fost nevoie de intervenția faptelor lui Dumnezeu ca să-l aducă din nou pe înălțimile credinței.

            Îngerul Domnului i-a pregătit o turtă coaptă pe piatră și un ulcior cu apă, dându-i putere să se agațe cu credință de Dumnezeul cel viu.

            Domnul Isus Însuși ne-a pregătit o Pâine sfântă, coborâtă din Tronul lui Dumnezeu și cine mănâncă această Pâine și cine bea apa care curge din Duhul Domnului, nu se mai îndoiește niciodată în credință.

            Petru este un alt exemplu de prăbușire în deznădejdea sentimentului.

            El a pășit pe ape prin credință, dar când l-a cuprins sentimentul de teamă pentru viața sa, a început să se scufunde în valuri.

            Dar a strigat din sentimentul temerii și al deznădejdii către Salvatorul și prin credință s-a agățat de Domnul Isus care a intervenit numaidecât cu fapta.

            Domnul i-a întins mâna, l-a apucat și l-a salvat.

            L-a ridicat și l-a așezat în siguranță în corabie.

            Ce învățăm din toată această poveste?

            Este faptul că, dacă vom sta lângă Domnul Isus care a făcut tot ce trebuia pentru salvarea noastră, vom trăi liniștiți prin credință și nu ne vom lăsa aruncați în valurile nimicitoare ale sentimentelor noastre, care de multe ori încearcă să ne tragă în adânc.

            De cele mai multe ori, sentimentele noastre, care ies de sub controlul rațiunii, ne vor duce la dezastru.

            Cel ce ne dă putere să rămânem în picioare este Domnul Isus Cristos, Mântuitorul sufletelor noastre.

            A Lui să fie slava, cinstea și onoarea acum și-n veșnicie!