Drum cu peripeții

Isaia 43:1-2

„Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove, și Cel ce te-a întocmit, Israele!” Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume; ești al Meu.”

Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde.

Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău…”

În anul pandemiei, am fost împreună cu Diana, soția mea la munte și într-o zi am hotărât să urcăm la cascada Urlătoarea. Un drum foarte greu prin pădure, cu băltoace, cu noroi; în unele locuri erau copaci căzuți peste cărare și trebuia ori să trecem pe sub tulpinile groase, sau în unele locuri să sărim peste crengi uscate.

Într-un final am ajuns la cascadă, călcând pe urmele altor turiști care au mers înaintea noastră. Când am ajuns, am avut parte de o priveliște frumoasă, însă era deosebit de frig din cauza apei foarte reci și noi eram îmbrăcați de vară; doar cu tricou cu mânecă scurtă.

Așa că am răcit la plămâni și după ce am ajuns acasă am zăcut în pat sub tratament cu perfuzii și antibiotice, două luni de zile. Așa sunt uneori călătoriile noastre pe pământ; cu obstacole, cu șicane, cu peripeții și în final cu suferință.

Însă, predica mea este despre o altă călătorie, și despre un alt drum care nu este lipsit de peripeții, dar nu se sfârșește cu suferință și cu boală, ci cu bucurie și fericire în prezența Fiului lui Dumnezeu, Cel ce a murit și a înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, ca Mare Preot și Mijlocitor pentru noi.

Domnul Isus Cristos ne-a chemat la El, dar nu ne-a promis flori pe cale și nici fericiri pământești, dimpotrivă, ne-a avertizat și ne-a spus că, drumul nu va fi ușor: „în lume vom avea necazuri, dar dacă îl vom avea ca Ghid pe Duhul Sfânt și vom sta lângă El, le vom birui pe toate, pentru că Domnul a biruit lumea.”

            El a călătorit pe pământ cu multe peripeții: a fost flămând, I-a fost sete, nu a avut unde să-Și plece capul ca să se odihnească, a suferit batjocora oamenilor, bătaia cruntă, piroane în mâini și picioare, cununa de spini pe cap. Într-un cuvânt, a suferit o cruce grea a suferințelor.

            Inevitabil și pe „cărarea” noastră, vor fi peripeții, obstacole și lupte prin care Satan va încerca să ne descurajeze în credință, să ne aducă la deznădejde și în final la renunțare.

            Însă, călătoria împreună cu Dumnezeu va fi mai ușoară și chiar zilele rele și peripețiile de pe cale, au scopul de a ne face mai puternici și mai viguroși în credință.

Dacă ne uităm bine la harta itinerariului spiritual pe care trebuie să-l parcurgem și dacă vrem cu tot dinadinsul să ajungem la destinație, în cer, vom descoperi că „traseul”, este de multe ori „neclar”, plin de obstacole, de dureri, de piedici și foarte periculos să-l parcurgem de unii singuri.

De aceea, avem nevoie de Însoțitorul ceresc!

Uneori traseul trece prin văi adânci, alte ori ne stau în față munți de probleme; o boală grea, o suferință, sau argații celui rău gata de luptă și toate acestea și multe alte piedici ne pot descuraja, ca să ne întoarcem din drum.

Dar, dacă privim cu atenție pe „cărare”, vom observa cel puțin două urme, pe care vom păși în siguranță și care ne vor conduce cu bine la  finalul „drumului”.

În prima Epistolă către Corinteni 11:1 apostolul Pavel ne spune cu drag: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos.”

Călcând cu încredere pe urmele lăsate de Isus Cristos, Cel ce merge înaintea noastră, nu ne vom rătăci și nici nu ne vom poticni în mersul nostru spre cer.

Și chiar dacă pe traseu ne vom întâlni ca și David, cu ursul, cu lupul, sau cu Goliat, Cel ce merge înaintea noastră ne va da biruință asupra oricărui obstacol și oricât de obositoare va fi călătoria, într-un final vom ajunge la „limanul” mult dorit, unde priveliștea nu se compară cu nimic de pe pământ. Nu se compară nici cu „Urlătoarea”, nici cu „Niagara” și cu nici una dintre „minunile” lumii.

Acolo, cetatea este de cleștar, porțile sunt săpate în pietre scumpe, străzile de aur străveziu și priveliști cum ochiul omului nu a văzut vreodată. Acolo, Împărat este Isus Cristos, Mielul Sfânt.

Domnul Dumnezeu veghează din cer călătoria noastră pe pământ, vede zidurile înalte, care ne stau în față, vede armatele de demoni care stau la pândă și vede pericolul care este iminent, de aceea El trimite ajutorul.

Îngerii Săi te vor lua pe mâini și te vor ridica, nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră.

Psalmul 91:11-12 „Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; și te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră.”

În versetul 2 al textului de bază, Domnul Dumnezeu, te încurajează să mergi înainte să nu descurajezi și să nu te întorci din drum: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde.”

Cine mai crede în zilele noastre, aşa ceva?

Sunt credincioși care se înspăimântă la cel mai mic „val”, sau se îngrozesc la cea mai mică „pală” de furtună.

Totuşi, Duhul Domnului ne spune că, în mâna Dumnezeului care a creat cerurile și pământul, nimic nu este imposibil.

Cei trei tineri au trecut la propriu prin flăcările cuptorului aprins în valea Dura și Dumnezeu a trimis pe Îngerul, pe Fiul Său, ca să-i scoată chiar din mijlocul flăcărilor, mai strălucitori, mai plini de viață și mai plini de credință.

Când împăratul Nebucadnețar a văzut minunea salvării celor trei credincioși a strigat în întreaga împărăție: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El…El este Dumnezeul adevărat.”

Nu statuia înaltă cât un bloc, nu icoana și nu un muritor, ci Dumnezeul care a creat cerurile și pământul; El este Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat!

Noi, când ne gândim la foc, ne gândim la flăcări, la dezastru, la scrum și cenușă; și ne gândim la suferinţă şi la moarte. Dar mai este un foc pe care fiecare dintre noi îl experimentăm la un moment dat, fără voia noastră. Este focul din cuptorul încercărilor și flăcările suferințelor, din care credinciosul iese mai curat decât aurul, dacă așa cum declară împăratul Nebucadnețar despre cei trei prieteni ai lui Daniel, se încrede în Domnul Dumnezeul cel adevărat.

De multe ori ca și Petru însă, privim la valurile mării, în loc să ținem ochii ațintiți spre Mântuitorul și spre urmele pașilor Săi, ca să pășim și noi cu piciorul în siguranță, așa cum pășea Mântuitorul.

            Domnul Isus nu l-a chemat pe ucenicul Petru la El pe valuri ca apoi să-l abandoneze, sau să-l lase în pieire și nu ne-a chemat la El nici pe noi ca apoi să ne lase la îndemâna pericolelor și a „uriașilor” din cale.

De aceea Domnul Dumnezeu ne încurajează cu cuvinte calde: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume; ești al Meu.” Isaia 43:1.

            Nu trebuie să uităm nici odată de experiența poporului trecând prin Marea Roșie ca pe uscat și nici de experiența tinerilor din Valea Dura, sau de „întâlnirea” lui David cu uriașul Goliat.

Nu trebuie să uităm că de atâtea ori, Domnul Dumnezeu ne-a scos din „ape”, a stins  „flăcările”, suferințelor noastre, ne-a izbăvit din boli și din necazuri…

Pentru că Dumnezeu este întotdeauna la postul de veghere…

El merită toată cinstea, gloria și onoarea în vecii vecilor. Amin!