Foc din cer

                        1 Împărați 18:30-39

          „Ilie a zis atunci întregului popor: „Apropiați-vă de mine”! Tot poporul s-a apropiat de el. Și Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat.

          A luat douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: „Israel îți va fi numele”,

          Și a zidit cu pietrele acelea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un șanț, în care încăpeau două măsuri de sămânță.

          A așezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăți, și l-a pus pe lemne. Apoi a zis: „Umpleți patru vedre cu apă, și vărsați-le pe arderea de tot și pe lemne.” Și au făcut așa.

          Apoi, a zis: „Mai faceți lucrul acesta odată.” Și l-au făcut încă odată. Apoi a zis: „Mai faceți-l și a treia oară.” Și l-au făcut și a treia oară.

          Apa curgea în jurul altarului, și au umplut cu apă și șanțul.

          În clipa în care se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat și a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isac și Israel! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul tău, și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta.

      Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu, și să le întorci astfel inima spre bine!” Atunci a căzut foc de la Domnul, și a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele și pământul, și a supt și apa care era în șanț.

          Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu fața la pământ, și au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!”

          Spunea cineva mereu, faptul că toată viața omului este o luptă.

          La început am râs în sinea mea, pentru că mă gândeam că luptele se dau între două părți rivale, între două părți care se dușmănesc reciproc, sau pe front, între două armate rivale.

          Mai târziu, m-am oprit însă, din starea mea de neîncredere, am cercetat lucrurile, m-am cercetat și pe mine și mi-am dat seama că omul acesta credincios Domnului, avea dreptate.

          Pentru că de fapt în toată viața lui și mai ales în viața de credință, omul, are de purtat zi de zi, clipă de clipă, războaie cu duhurile de necredință și cu duhurile răutății, cu ispitele care apar.

          Efeseni 6:10-12 „Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.

          Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ținea piept împotriva uneltirilor diavolului.

          Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.”  Lupta aceasta este crudă și cruntă, pentru că avem ca potrivnic un vrăjmaș nevăzut și mai puternic decât noi, de aceea Domnul, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri și a trimis pe îngerii Săi să tăbărască în jurul nostru.

          Psalmul 34:7 „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El, și-i scapă din primejdie.”   În bunătatea și grija Sa, Domnul trimite îngerii pentru ca acolo unde noi suntem slabi să lupte ei pentru noi, să ne ajute să biruim și să ne scape din orișice primejdie.

          Avem exemplul acesta în cartea Daniel 10:12-13, unde Daniel avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de aceea El, Domnul a trimis îngerul Său să lupte pentru Daniel. Douăzeci și una de zile s-a luptat îngerul pentru că împotrivirea era foarte mare.

          Eu am văzut în viața mea mâna lui Dumnezeu care m-a protejat de multe ori și am văzut lucrarea de apărare a îngerilor în luptele cu cel rău, în protecția lor în fața accidentelor iminente și în fața ispitelor de tot felul.

          Omul are de luptat întreaga viață cu vremea și când este cald se luptă cu căldura, iar când este rece se luptă cu frigul.

          Omul se luptă cu stomacul care cere zi de zi mâncare și dacă nu îl hrănești la timp și cu ceea ce îi place, dă drumul la „șoricei”.

          Este o luptă cu împrejurările, cu semenii, cu situațiile care apar în viață și este așa de multă luptă cu boala, cu suferința, cu necazurile și cu lipsurile.

          În viață sunt lupte și cu fiarele sălbatice.

          Avem în scriptură lupta lui Samson cu leul: Judecători 14:5-6 „Samson s-a pogorât împreună cu tatăl său și cu mama sa la Timna. Când au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieșit înainte un leu tânăr mugind. Duhul Domnului a venit peste Samson; și fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâșiat pe leu cum se sfâșie un ied.”

          Cine a biruit leul?

          Tentația noastră este să spunem că Samson, fiind foarte puternic, însă Cuvântul Sfânt ne contrazice și spune că: Duhul Sfânt care a coborât peste Samson.

          Noi ca și „oi” în turma Domnului Isus avem de luptat cu „lupii” care se vâră în turmă ca să rupă, să sfâșie oaie după oaie și dacă nu ar fi Însuși Domnul de partea noastră ne-ar birui și ne-ar zdrobi și nu ne-am mai ridica.

          Dar Domnul care este Păstorul cel bun ne apără și se luptă El însuși pentru fiecare dintre noi.

          De asemenea este exemplul luptei lui David cu ursul și cu leul care-i furau oi din turma puțină pe care o avea în grijă.

          1 Samuel 17:34-35: David a zis lui Saul: Robul tău păștea oile tatălui său. Și când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam, și-i smulgeam oaia din gură”.

          Când Îl ai pe Domnul ca sprijin nu trebuie să te temi de nimic: nici de leu, nici de lup, nici de groaza care bântuie zi și noapte, pentru că El, Domnul îți dă biruință în orice luptă.

          Pavel s-a luptat în Efes cu „fiarele sălbatice” și a fost biruitor pentru că s-a încrezut în Domnul.

          Însuși Isus S-a luptat cu „taurii din Basan” și cu haitele de „câini” care l-au înconjurat, dar a fost biruitor pentru că El este biruitorul lumii. Psalmul 22.

          Sunt și lupte în care Domnul, Dumnezeu nu intervine, spre exemplu când omul se luptă pentru supremație, pentru locul pe care vrea să-l ocupe cineva în societate (politica nu este treaba lui Dumnezeu), când se luptă cu semenii și putem să enumerăm o sumedenie de lupte, care însumate, putem spune că sunt necesare pentru ca omul să-și păstreze viața și sănătatea chiar dacă viața ne-a fost dată fără să o cerem și într-o zi ni se ia fără să fim întrebați!

          Însă dintre toate luptele, cea mai grea este lupta cu sinele, cu E-ul și cu lumea din noi.

          În lupta aceasta foarte mulți dintre noi suntem biruiți. Nu întâmplător Duhul Domnului ne spune în Psalmul 20:8: Ridică-te, tu, care ai căzut și stai în picioare prin credință!

          Nu lăsa pe Satan să te învingă. Tu ești sortit biruinței în Numele Domnului Isus, dacă te angajezi să lupți lupta cea bună.

          Pentru că mai este o luptă la care suntem chemați cu toții, o luptă care, dacă o câștigi, te poate purta dincolo de tot ce este firesc, omenesc, lumesc și-ți dă aripi să zbori spre cer.

          Lupta aceasta este „lupta bună a credinței!”

          1 Timotei 6:12 „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat, și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire, înaintea multor martori.”

          Lupta aceasta plăcută lui Dumnezeu și frumoasă a credinței te apropie de Dumnezeu și dacă lupți până la capăt și ieși biruitor, și ea te contopește cu Domnul, te face una cu Domnul prin Duhul Sfânt.

       Și abia atunci când ești una cu Cristos, poți să mărturisești părtășia, mântuirea, experiențele, trăirile, vindecările și toate biruințele pe care le ai de la El.

          Cuvintele lui Dumnezeu, scrise în textul de bază, ne „obligă”, la o cercetare lăuntrică, descoperindu-ne credința plină de curaj (nu de tupeu), a unui singur om, înconjurat de o armată disprețuitoare de prooroci ai Izabelei, avându-l în frunte pe împăratul Ahab, dușmanul de moarte al lui Ilie.

          De fapt Ilie, profetul credincios lui Dumnezeu, a avut o apariție bruscă în plan Biblic, dar în același timp destul de scurtă.

          Ilie s-a remarcat în Scriptură cu mult curaj și o putere de luptă cum nu poate un om de rând să o aibă, dacă nu este Dumnezeu cu el.

          Fiii lui Șceva au încercat datorită tupeului lor să facă ceea ce Pavel făcea în numele lui Isus și au fost biruiți de duhurile necurate, însă fără Isus ca Domn al inimii și al vieții tale nu poți birui oricum te vei numi și orice loc îl vei ocupa în societate.

          Însă Ilie a avut o pasiune ca o „vâlvătaie” pentru Domnul și a fost biruitor în lupta cu dumnezeii străini și cu toți proorocii lor, pentru că s-a încrezut în Domnul.

          Ilie s-a calificat înaintea lui Dumnezeu ca sfânt, vrednic să fie răpit la cer fără să fie trecut prin experiența morții.

          Ilie a ținut patruzeci de zile de post în umblarea sa cu Dumnezeu.

          A înviat morți.

          A vindecat bolnavi.

          A coborât foc din cer.

          Peste două cete de câte cincizeci de ostași trimiși de către Ahab să-l coboare de pe munte, Ilie a poruncit să coboare foc din cer și să-i nimicească.

          Ilie a avut în mână „cheia” cerului și când a vrut a închis cerul să plouă și când a dorit l-a deschis ca să dea ploaie pe pământ.

          Cu un astfel de om, Domnul Dumnezeu din cer S-a lăudat.

         Spre deosebire de Enoh, Ilie are un „palmares” sfânt deosebit și despre Enoh nu spune altceva Scriptura, decât că: „S-a născut, a avut un copil la vârsta de 65 de ani, a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani și apoi nu s-a mai văzut”: Domnul l-a răpit la cer.

          Pentru toate acestea și pentru credincioșia lui, Domnul Dumnezeu l-a înălțat în gloria Sa și l-a ridicat de pe pământ fără să-l treacă prin moarte.

          Apoi la arătat ucenicilor pe Muntele schimbării la față, în cel mai frumos și cel mai strălucitor tablou, când împreună cu Enoh, l-au încadrat pe Isus, Mântuitorul, care strălucea ca soarele în mijlocul lor.

          În același timp ne copleșește marea putere a lui Dumnezeu, descoperită în Cuvântul acesta, care la o simplă chemare prin rugăciune, a ars într-o clipă jertfa, altarul și apa, făcându-le praf și cenușă.

          O armată de vrăjitori și descântători care se dădeau preoți, sau prooroci nu au reușit o zi întreagă, ceea ce a făcut Domnul, Dumnezeu într-o clipă, la rugăciunea simplă făcută de către sfântul Ilie.

          Însă, ce ne descoperă Cuvântul, este faptul că Domnul nu a coborât foc din cer și nu a intervenit cu puterea Sa, până când credinciosul Ilie nu s-a apropiat de altarul cerului cu smerenie, cu respect și credință.

          Lucrul acesta îl cere Domnul și de la noi: smerenie până la pulberea pământului, cum spunea cineva, respect față de Cuvânt (lucrul acesta înseamnă că ori de câte ori se citește Scriptura în Adunare, noi să-i dăm importanța cuvenită și să ne ridicăm în picioare), respect față de Biserică și față de frați și de asemenea, multă, multă credință.

          La îndemnul lui Ilie, sunt aleși doi junci versetul 23 „Să ni se dea doi junci. Ei să-și aleagă un junc pe care să-l taie în bucăți, și să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Și eu voi pregăti celălalt junc, și-l voi pune pe lemne fără să pun foc.”

          După ce vițeii au fost junghiați și pregătiți pentru jertfă; fiecare (pe de o parte Ilie și de cealaltă cei opt sute cinzeci de preoți ai lui Baal și ai Astarteei), așteaptă să vadă care dumnezeu va fi destul de puternic pentru a trimite foc din cer pentru a mistui jertfa.

       Spre seară, când preoții lui Baal au obosit și nu au primit nici un răspuns de la dumnezeii lor, ar fi putut Ilie să profite de altarul gata făcut și de jertfa de pe el și să ceară foc de la Domnul ca să o mistuie.

      Dar Ilie, om al lui Dumnezeu, nu amestecă lucrurile sfinte cu cele păgâne și nu amestecă lumea cu Biserica.

          Lumea trebuie să rămână cu scenele ei destrăbălate, cu altarele ei pe care se aduc jertfe de păcate grozave; lumea trebuie să rămână cu ritmurile ei drăcești și cu zbieretele demonice și Biserica trebuie să rămână cu altarele sfinte, curate fără niciun amestec străin, înaintea Domnului.

          Spre seară, Ilie zidește un altar Domnului, așează jertfa pe el și așteaptă ceasul hotărât de Dumnezeu, ca apoi printr-o rugăciune scurtă să coboare focul lui Dumnezeu din cer.

          În trecut încercase Saul să facă același lucru, când în nerăbdarea și în râvna sa fără înțelepciune, a aprins focul altarului și a adus jertfele pe care de drept trebuia să le aducă Samuel.

          Cunoaștem istoria: Saul a fost lepădat de la fața lui Dumnezeu și următorii 38 de ani a domnit pe cont propriu, pentru că Domnul nu l-a mai însoțit.

          Domnul, Dumnezeu Și-a întors fața de la el.

          Întrebare!

          De ce la lăsat Domnul pe Saul să rămână împărat încă 38 de ani? Din pricina poporului care și-a dorit să aibă ca împărat un om, refuzând domnia lui Dumnezeu, așa cum se întâmplă și astăzi când Biserica Domnului nu mai dorește părtășia cu El și nu mai dorește ca Domnul să fie Păstorul ei, ci aleargă după oameni...

          Dacă vine Domnul în mijlocul poporului nu este interesat nimeni, dar dacă vine un om care și-a făcut un renume, chiar dacă Domnul, Dumnezeu nu-l mai însoțește, ei deschid câte o „conservă” și încearcă să hrănească poporul și se umple adunarea.

          Lucrul acesta spune ceva. Lucrul acesta vorbește despre creșterea noastră spirituală.

          Ar trebui să ne îngrozim și să ne pocăim!

          Focul de pe altar reprezintă prezența și puterea lui Dumnezeu, manifestată în mijlocul poporului Său, așa cum Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii.

          Și fără Duhul Sfânt, Biserica este în starea pe care a avut-o împăratul Saul în cei 38 de ani de domnie fără Dumnezeu.

       Dar dacă nu mai este putere în rugăciune, dacă nu mai este dor de rugăciune înflăcărată și dacă nu mai sunt vorbiri în alte limbi într-o adunare Penticostală, înseamnă că focul Duhului Sfânt s-a stins și Domnul, Dumnezeu nu mai găsește plăcere în „programele religioase”, oricât de frumoase ar fi ele.

          Cuvântul Domnului ne spune că dacă doi credincioși se vor uni să ceară un lucru oarecare le va fi dat, însă în vremea aceasta din urmă se întâmplă că nu doi și nu două, ci chiar douăzeci de biserici să se unească să ceară vindecare pentru un bolnav și bolnavul nu se vindecă.

          Și dacă pleacă în veșnicie, zicem că așa a vrut Domnul!

          Domnul nu vrea așa! El vrea să lucreze la rugăciunea mea și la rugăciunea ta, așa cum a lucrat la rugăciunea lui Ilie, care era un om ca și noi!

          M-am tot întrebat, de ce în vremea apostolilor Dumnezeu lucra cu semne și minuni?

          De ce când trecea umbra lui Petru, sau a lui Pavel peste bolnavi, aceștia se vindecau?

          Pentru că în vremea de la început era credință.

Astăzi este multă știință, dar foarte puțină credință!

          În timp ce proorocii lui Baal strigau, zbierau și se tăiau în carne cu săbiile, cu siguranță că, Ilie nu urmărea spectacolul, ci se ruga; el cerea ajutor din cer și asculta de sfatul lui Dumnezeu.

          Apoi, la ceasul la care se aduceau jertfele, Ilie a refăcut altarul lui Dumnezeu care fusese dărâmat.

          După ce altarul a fost refăcut, Ilie a adus jertfa întreagă și a așezat-o pe el.

          La urmă, Ilie s-a rugat cu credința fermă că rugăciunea lui va primi răspuns imediat.

          Lucrul acesta îl dorește Domnul, Dumnezeu și astăzi de la fiecare dintre noi.

       Să ascultăm de El, să nu privim la spectacolul lumii, să împlinim poruncile Sale, să aducem jertfele potrivite la locul potrivit, ca apoi să ne asculte și El.

          De asemenea, Duhul Domnului ne cere să refacem altarele inimilor noastre, pe care au crescut buruienile păcatului, a necredinței și a nepăsării ca apoi Domnul să poată coborî cu focul Duhului Sfânt.

          Ne dorim botez cu Duhul Sfânt dar, dacă inimile noastre nu sunt curate și nu sunt în totalitate dăruite Domnului, degeaba cerem. Nu se întâmplă nimic.

        Domnul vrea să aducem jertfele fără cusur, oricare vor fi ele: rugăciuni, cântări, sau cuvânt de predică, iar părtășia noastră să fie fără cusur.

          Și apoi ne cere să ne rugăm cu credință și Domnul va onora cererile noastre cu semne și minuni.

          El Însuși va trimite focul Duhului Sfânt pe altarele rugăciunilor noastre.

          Și dacă mulți dintre noi nu ne putem asemăna cu Ilie în minunile pe care le-a săvârșit înaintea Domnului, cu siguranță că putem să ne asemănăm cu Enoh, adică să umblăm cu Dumnezeu, tot restul vieții și de la o vreme vom fi răpiți la cer unde vom continua umblarea cu Domnul nostru în veșnicie.