Rănile care te vindecă

    Isaia 53

„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?

            Cine a cunoscut brațul Domnului?

            El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

            Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.

            Totuș, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.

            Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”

            Sunt în lumea aceasta fel de fel de oameni care au suferit răni, mai ușoare sau mai grele, mai mici sau mai mari și sunt unele răni care, transmit boli la atingere.

            Tocmai de aceea, în medicină se iau măsuri de securitate în cazul rănilor deschise.

            Singurele răni deschise, care te vindecă de orice boală, la atingerea lor, sunt rănile pe care le-a suferit Isus Cristos la Calvar.

            Unii vorbesc de cinci răni, dar dacă cercetăm cu mai multă atenție Scriptura vom observa că rănile pe care i le-au făcut lui Isus oamenii, nu pot fi numărate.

            Înainte însă de a intra în subiectul predicii, îndemnat de Duhul Domnului, vreau să fac o strigare care să fie auzită de tot poporul Domnului.

            Și anume, strigarea mea constă în faptul că marele pericol pe care creștinismul îl experimentează și îl trăiește fără nici o teamă astăzi, este formalismul religios și mimarea trăirii unei vieți de credință.

            Mimăm că îl slujim pe Cristos!

            Mimăm că ne supunem voii lui Dumnezeu, mimăm că ne rugăm, mimăm că ne închinăm, mimăm pocăința!

            De fapt, marea majoritate a creștinilor de astăzi trăiesc o evlavie fără putere și fără ungere de la Duhul Sfânt.

            În vremea aceasta, se practică tot mai mult o joacă de-a Biserica, cu programe lipsite de puterea și de ungerea Duhului Sfânt; cu programe făcute din fire. Și Isus nu gustă astfel de „slujbe”.

            Este vremea când oamenii nu se mai hrănesc din Cuvânt de aceea sunt tot mai slăbiți spiritual, pentru că mulți din cei ce se urcă la amvoane predică din ceea ce au văzut la televizor și din bravurile altor oameni, în loc să predice Cuvântul Domnului.

            Și Duhul Domnului strigă astăzi: Mare atenție!

            Cine nu bagă de seamă că vremea este pe sfârșite și se complace mai departe, într-un formalism religios, fără formă, fără har, fără ungere și fără călăuzire de la Duhul Sfânt, se aseamănă cu bolnavul incurabil care nu mai are poftă de mâncare, nu se mai hrănește și nu se mai tratează corespunzător, așteptând moartea.

            Suflete drag Domnului, astăzi, până când încă ușa harului nu s-a închis, Duhul Sfânt strigă de asemenea: Trezire! Trezește-te tu care dormi somnul ignoranței și a nepăsării!

            Fugi de toate lucrurile care te duc la moarte spirituală, și caută cu disperare viața oferită de către Dumnezeu din cer prin jertfa de la calvar!

            Creștinule, nu te juca cu viața ta!

            Fii înțelept și rămâi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

            Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu a venit din strălucirea cerească, pe pământ, din locul sfânt unde ședea pe un scaun de domnie înconjurat de îngerii sfinți și după cum relatează Scriptura El „a crescut înaintea Lui (Înaintea lui Dumnezeu Tatăl), ca o odraslă slabă, ca un lăstar, care iese dintr-un pământ uscat.”

            Ce înseamnă lucrul acesta?

            Înseamnă că Isus a crescut ca o mlădiță fragedă. A crescut ca un copil simplu, ca un adolescent lângă părinți și apoi, ca tânăr nebăgat în seamă. A trăit în Nazaret, ca un oarecare fiu al tâmplarului, în mijlocul unei lumi sterpe și îmbâcsită de idolatrie și de păcat.

            Așa a crescut Isus ca om, într-o lume care se îndrepta cu pași repezi spre moarte, într-o lume legalistă, care zicea: nu lua și nu gusta din bunătățile cerului, oferite de către Dumnezeu Tatăl, prin Fiul.

            Era o lume care cerea prin liderii ei politici și religioși, să guste numai ceea ce ofereau ei și numai ceea ce îngăduiau ei, chiar dacă lucrurile acelea erau greșite.

            Și astăzi se întâmplă aceleași lucruri, când este promovată prostia și prostituția, când este mediatizat păcatul și este chiar ridicat la rang de virtute și este pus la colț creștinismul sfânt, curat.

            Iar tu, creștin adevărat, nu ai voie să te adăpi la orice izvor și nu ai voie să permiți nelegiuirii să pună stăpânire pe tine.

            Tu trebuie să rămâi în Scriptură și în învățătura Domnului Isus. Și nu zic, în învățătura ucenicilor și nici măcar a apostolilor.

            După modelul lui Lot care trăia în mijlocul unor cetăți sodomite, Isus Își amăra sufletul în fiecare zi din pricina păcatului și a răutății oamenilor.

            2 Petru 2:8 „Căci neprihănitul acesta, (este vorba de Lot), care locuia în mijlocul lor, își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite.”

            Așa Își amăra sufletul și Isus pe când era om pe pământ, văzând în jurul Lui oameni care nu căutau altceva decât vindecarea și hrana pentru trupul acesta de carne și nu căutau nimic pentru suflet.

            Printr-o metaforă, Isus este comparat cu o pom firav, cu un (Lăstar), care crescând într-un pământ uscat, arid, fără apă, rămâne slab, pipernicit, neatrăgător.

            Așa L-au privit mai marii religioși ai vremii pe Mântuitorul lumii, pe Isus, creatorul tuturor lucrurilor și a tuturor ființelor frumoase.

            Ei nu au găsit nimic bun și nici frumos în Fiul lui Dumnezeu.

            „N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să le atragă privirile, și în înfățișarea Lui nu au găsit nimic să-i atragă”, așa scria Isaia în cartea sa.

            De fapt, secretul Fiului lui Dumnezeu nu consta într-o frumusețe fizică, sau într-o frumusețe angelică, supranaturală, ci în atragerea poporului prin frumusețea trăirii unei vieți neprihănite înaintea lui Dumnezeu.

            Isus avea o frumusețe interioară care emana în exterior, cuprinzând tot norodul care-L urma.

            În El și în toată purtarea Sa, nu s-a găsit nici măcar un bob de păcat.

            Așa este Calea lui Dumnezeu fără păcat, fără fițe, fără ură, fără dezbinări, fără punere la punct a celui ce nu „dansează” după cum cânți tu, omule.

            Calea Domnului este dragoste, sfințenie și credință în Dumnezeu.

            Israel, socotit un pământ uscat, sec, fără rod și fără Dumnezeu, nu a fost în stare să vadă în Fiul, în Isus Cristos, cel născut în Betleem, niciun pic de frumusețe și niciun pic de atracție.

            Dimpotrivă, L-au disprețuit, L-au respins ca pe un tâlhar și L-au lăsat să sufere, să agonizeze și L-au urât ca pe unul care ar vrea să le fure averile.

            Însă El, Dumnezeu, a venit să le ofere totul.

            El a venit ca să le dea fără bani și fără plată: pacea, bucuria, dragostea, viața veșnică în cer, iar aici pe pământ, o țară în care curge lapte și miere.

            Un om obișnuit, care ar fi avut o astfel de primire cum a avut Mântuitorul, ar fi plecat fără să se mai uite înapoi și nu se mai întorcea niciodată în locul acela.

            Chiar așa îi învăța Isus pe ucenicii Săi și le spunea în Luca 9:5 „Și dacă nu vă vor primi oamenii, să ieșiți din cetatea aceea și să scuturați praful de pe picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor.”

            Domnul Isus, însă a rămas ca să Își ducă misiunea de mântuire până la capăt, cu prețul vieții Sale, pentru că a știut că dacă ai Săi L-au respins cu atâta răutate și cruzime, se va găsi un popor care-L va primi cu bucurie în inimă.

            El a știut că se va găsi un popor care-L va primi în familie și în casă și nu ca pe un simplu musafir de ocazie, așa cum l-a primit Simon Leprosul spre exemplu oferindu-I o cină și nici măcar așa cum L-au primit cei trei frați din Betania, ca pe un Prieten doar, ci Isus a știut că va fi un popor care îl va primi ca pe Stăpânul! Domnul! Mântuitorul!

            De aceea încă din Grădina Ghetsimani, Domnul Isus, Cristos S-a rugat Tatălui ca să binecuvânteze pe toți cei care  și-au deschis inima larg să primească prin jertfa Lui mântuirea.

            Apoi la cruce, unde a desăvârșit lucrarea de mântuire, a pregătit pentru noi, cu lux de mănunte iertarea, izbăvirea, mântuirea, vindecarea trupului, a sufletului și a duhului.

            „... Prin rănile Lui suntem tămăduiți.”

            Acolo pe Cruce, Domnul Isus a „scris cu sângele Său” rețeta sigură de vindecare a oricărei boli, trupești sau sufletești.

            Rețeta este compensată 100% și oricine are credință poate beneficia de ea.

            Rănile Sale! Singurele răni care vindecă.

            Și oricine vine cu credință să se atingă de El, așa cum a vrut și Toma să facă în seara învierii Domnului, este vindecat.

            În Evanghelia după Luca 6:19 citim Cuvântul care ne spune că: „... tot norodul căuta să se atingă de Isus, pentru că din El ieșea o putere, care-i vindeca pe toți.”

            Oare astăzi, după două milenii, să fi îmbătrânit Dumnezeu și să Își fi pierdut puterea de vindecare?

            Să fi pierdut Domnul Dumnezeu puterea de mântuire și influența asupra Bisericii născută la Cincizecime?

            Oare poate Domnul Dumnezeu să devină un neputincios ca și omul?

            Nicidecum!

            Puterea care-L însoțea pe Isus atunci când era pe pământ, nu a scăzut cu nimic, ci dimpotrivă El și astăzi trece prin mijlocul celor care se adună în Numele Lui și din prea multa lui iubire și din prea marea Sa milă îi vindecă pe cei bolnavi, care strigă către El așa cum a strigat și orbul Bartimeu: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine”.

            Este adevărat că, Isus nu poate lucra și nu poate vindeca cu forța, așa cum s-a întâmplat de altfel în cetatea Sa, în Nazaret.

            Marcu  ne spune în Evanghelia sa, în capitolul 6:5-6 că: „N-a putut să facă nici-o minune acolo, ci doar Și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi, și i-a vindecat.

            Și se mira de necredința lor.”

            Dacă ție iubite creștine, îți lipsește credința adevărată, roagă-L pe Isus să o sădească mai adânc în inima ta ca să nu te mai îndoiești niciodată de puterea  și dumnezeirea Sa.

            În luna Iunie a anului 2017, mama a fost așa de bolnavă încât nu mai putea să se ridice ca să se întoarcă de pe o parte pe alta în pat.

            Nu a mâncat absolut nimic, nici măcar o firimitură de pâine timp de aproape o lună de zile și nici apă nu a băut decât câteva picături pe care i le dădeam cu paiul ca să-și umezească gura.

            Avea cancer!

            Avem o nepoată doctoriță și în perioada aceea a trecut pe la mama să o vadă într-o zi de sâmbătă și i-a spus fratelui meu, lui Victor, că mama nu o duce mai mult de ziua marți care urmează.

            Încă trei zile de viață! Atât i-a mai dat!

            Însă întotdeauna Dumnezeu din cer are ultimul cuvânt.

            În urmă ne-am dus și noi, împreună cu Diana și am făcut o rugăciune împreună cu familia pentru mama.

            Nu eram pregătit cu „trusa de prim ajutor”, nu aveam sticluța cu untdelemn la mine, dar în timp ce ne rugam, Duhul Domnului mi-a pus în inimă gândul să îi fac ungerea cu lacrimile care îmi curgeau din ochi.

            Am făcut așa și după câteva zile, mama a început să mănânce orice, s-a întremat și acum s-a înviorat și a mai prins putere. Dumnezeu a mai adăugat zile la zilele ei.

            Și cântă spre slava Domnului noaptea și ziua.

            Și toată slava este a Domnului Isus care ne-a ascultat rugăciunile și i-a lungit viața.

            Eu știu că mama trebuie să plece într-o zi pe care a hotărât-o Stăpânul, pentru că astăzi când scriu aceste rânduri a împlinit 100 de ani, dar am strigat către Domnul și am zis că nu vrem să moară de foame când avem din belșug pâine și hrană.

            Pentru felul cum a lucrat Domnul, nu pot să zic altceva, decât: Glorie Lui!

            Noi toți umblam rătăcitori pe pământul acesta fără Dumnezeu.

            Eram departe de „Staul” și de „Păstorul oilor”, de adevăratul Păstor.

            Uneori rătăceam prin „munții stâncoși în care mișună fiarele sălbatice”, ca și Pavel în Efes fiind nevoiți să ne luptăm pentru supraviețuire, alteori prin „pustia lumii fără apă”, „fără viață”, alteori prin „văi adânci”, sau „cuptoare încinse”, dar Marele și minunatul Păstor, Isus Cristos, Domnul, ne-a căutat, ne-a găsit și ne-a adus în Staulul Său, ca să fim o turmă și El să ne fie Păstor.

            Tot așa cum oaia rătăcită, sau pierdută în crânguri nu se întoarce singură în turmă, nici tu și nici eu nu l-am căutat pe Isus, Domnul, ci El ne-a căutat, ne-a găsit, ne-a luat pe brațe și ne-a adus în Biserică.

            Niciunul dintre noi păcătoșii nu ne-am putut ridica din starea deplorabilă în care ne aflam, ca și slăbănogul de la scăldătoarea Betezda, ci Însuși Domnul Isus Cristos, cu iubire, Și-a „suflecat mânecile” și ne-a ridicat pe Stânca pe care nu o puteam ajunge.

            Și nimeni nu vine la Domnul Isus dacă nu este atras de Tatăl.

            De aceea, nimeni să nu mai spună: m-a atras o predică, m-a adus un prieten, sau credința mea, dorința mea, plăcerea de a asculta Cuvântul, pentru că nimeni nu vine la Domnul dacă nu este atras de Tatăl.

            El este prezent întotdeauna în adunare, și nu este aerul pe care-l respirăm și nici lumina pe care o vedem, ci este prezent chiar în persoană, ca să lege rănile, să ridice poverile, să șteargă lacrimile amare și să lase mângâiere.

            Atunci când vorbești despre răni, vorbești despre suferință, vorbești despre durere și vorbești chiar și despre moarte, dar cel ce dă viața este Isus Cristos care este Domnul.

            Când vorbim însă despre rănile Domnului Isus, rănile pe care le-au făcut oamenii cu tot dinadinsul, vorbim despre răni care aduc mântuire și despre răni care aduc vindecare trupului și sufletului.

            Rănile lui Isus sunt izvoare de curățire a sufletului și de vindecare a trupului.

            „Prin rănile Lui suntem vindecați.”

            Rănile lăsate de urmele cuielor în picioarele Sale te învață pe tine creștine, să părăsești degrabă calea cea largă și să pășești cu credință pe urmele Mântuitorului.

            Rănile lui Isus te pot vindeca și de formalismul religios și să te aducă la o pocăință adevărată.

            De asemenea rănile lăsate de urmele cuielor în mâinile care au atins-o pe soacra lui Petru vindecând-o de friguri, te învață să te cureți de orișice păcat și să ridici mâini curate spre cer la timp și ne la timp.

            Din rana lăsată de lancea păgână în pieptul lui Isus curge și astăzi o dragoste curată ca un râu sfânt și proaspăt răcorind sufletul care se apropie de El, de aceea trebuie să rămâi mereu la sânul Său.

            Rănile lui Isus te învață să te alipești cu toată ființa ta, cu toate cele cinci simțuri: cu gustul, cu mirosul, cu pipăitul, cu auzul și cu văzul de Dumnezeul cel viu și adevărat.

            El nu mai este astăzi un „om al durerii” și nici nu mai este „o odraslă slabă”, ci este Dumnezeu tare, Atotputernic și stă la dreapta Tatălui ca mare Preot și Mijlocitor pentru noi.

A Lui să fie slava, astăzi, mâine și în vecii vecilor.

Amin!