Umblați după darurile cerești

                                   1 Corinteni 14:1-4

            „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să proorociți.

            În adevăr, cine vorbește în altă limbă, nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege, și, cu duhul, el spune taine.

            Cine proorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor, spre zidire, sfătuire și mângâiere.

        Cine vorbește în altă limbă, se zidește pe sine însuși; dar cine proorocește, zidește sufletește Biserica.”

               Dacă societatea în care trăim și dacă lumea reală se bazează pe avuții și se orientează spre succes, spre bunăstare, spre distracție de orice fel și dacă Statul se bazează pe „pârghiile”, pe care și le-a format pentru o bună funcționare, Biserica Domnului trebuie să se separe și să se bazeze exclusiv pe credința în Dumnezeu prin jertfa Fiului, pe evlavie și slujire.

       Sunt vremuri în care, în Adunări, într-un mod agresiv ni se propun „rețete” de bunăstare, de fericire, armonie și chiar de nemurire, pentru că este „unul”, foarte interesat să ne abată de la adevăr.

       Adevărul este acela că, nimic din toate acestea (nici binele, nici bunăstarea, nici sănătatea, nici fericirea), nu se pot obține cu „rețete” omenești, ci doar printr-o singură ființă divină și prin jertfa Sa de la cruce și anume, prin persoana Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

        Lucrul acesta îl cunoaște numai un creștin autentic, un creștin adevărat, sănătos, „dăruit”, umplut de dragoste pentru frați, pentru Domnul și pentru Biserică.

            Dacă ne întoarcem în timp și ne uităm la începuturile Bisericii Domnului, descoperim că era „hăruită”, cu belșug de daruri spirituale și era însoțită de puterea Duhului, pentru că Domnul Dumnezeu este foarte generos cu omul evlavios și îl binecuvântează cu tot felul de binecuvântări pe cel care Îi slujește cu credință.

          În Biserica din Corint, spre exemplu, Duhul Sfânt se manifesta prin tot felul de daruri: darul proorociei, darul vorbirii în alte limbi, darul tălmăcirilor, darul vindecărilor, dar de cunoștință, dar de credință, de dărnicie însă, pe măsură ce timpul trecea, parcă toate darurile acestea s-au diminuat, s-au împuținat, ajungând în zilele noastre atât de rare, încât abia se mai vorbește despre ele în Biserică.

            Nu mai zicem nimic de manifestarea lor!

            Oare să fi sărăcit Dumnezeu?

            Oare să fi epuizat Dumnezeu toate resursele sfinte, sau se poate ca să fie astăzi mai puțin generos, decât la începuturile Bisericii?

            Oare Și-a pierdut Dumnezeu dragostea și interesul față de Biserică?

            Nici de cum nu se poate întâmpla așa ceva!

            Dumnezeu este și rămâne în veac, același, neschimbat în putere, esență și dragoste.

            Ce s-a schimbat, totuși?

            Mentalitatea credincioșilor s-a schimbat; oamenii s-au schimbat, pentru că au dat de bine, au dat de „gustul” bunăstării, au început să simtă „mirosul” puterii și s-au îndepărtat de făgașul credinței adevărate.

            S-a adus lumea în Biserică, nu pentru ca să se pocăiască de păcatele ei, ci mai degrabă au lăsat-o ca să influențeze, să dilueze, să altereze adevărata închinare. De aceea, Duhul lui Dumnezeu este „zgârcit” în daruri și în lucrare în vremea aceasta din urmă.

            Cine vorbește în alte limbi(cerești, îngerești, pentru că nu este vorba aici de limbi omenești cunoscute), se zidește pe sine, își întărește credința personală în Dumnezeu de aceea, apostolul insistă și cere tuturor „mădularelor” lui Cristos, adică cere Bisericii să umble, să caute cu ardoare, să ceară cu stăruință acest dar, pentru ca să crească în credință și fiecare să ajungă până la urmă „matur”, astfel ca să nu poată fi „dărâmat”, de orice fel de învățătură.

            Versetul 5 „Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi…” Adică, lucrul acesta înseamnă mai mult decât o dorință, și anume înseamnă, ca fiecare credincios, să se zidească pe sine însuși și împreună, în unitate, în părtășie să zidească Biserica Domnului.

          Ce frumos; să lucrăm împreună la zidirea Bisericii: unul are o cântare, altul are un îndemn, altul o predică. Unul aduce o „cărămidă”, altul aduce „mortar”, altul o „mistrie”, împreună lucrăm și ridicăm „ziduri” de apărare împotriva valurilor lumii.

            Dimpotrivă, spune apostolul, cine proorocește, zidește, întărește „organismul” numit Biserică, pentru ca Numele Domnului Isus să fie proslăvit în mijlocul ei.

         Acesta este de fapt, scopul final al slujirii în Biserică și anume, de a-L înălța în mijlocul ei pe Isus Cristos care Și-a dat viața pentru nașterea, creșterea și maturizarea ei în credință!

        Oricine dorește însă, să beneficieze de darurile cerești, duhovnicești, trebuie obligatoriu să caute cu tot dinadinsul, mai întâi de toate, dragostea.

          Așa începe apostolul tema aceasta a darurilor cu două cuvinte care nu sunt opționale, sau facultative, ci sunt scrise la modul imperativ, ca o lege veșnică a lui Dumnezeu: „Urmăriți dragostea.”

            Dar, oare de ce trebuie ea, dragostea urmărită?

            Ce? Ea fuge undeva? Se deplasează în direcții nebănuite și credinciosul trebuie să fie cu ochii pe ea, ca să nu o piardă din vedere?

           Nici de cum nu se întâmplă așa ceva! Însă, din neatenție, din nebăgare de seamă, de cele mai multe ori dragostea poate fi pierdută, nu din vedere, ci din inimă și pentru că reversul, adică ura, răutatea, dușmănia stau la pândă, căutând o mică portiță ca să intre în inima omului și să pună stăpânire pe el, omul credincios trebuie să-și facă un mod de viață din dragoste.

            De aceea, pune accent Domnul Isus pe dragoste și ne spune în Evanghelia după Matei 24 că, dacă dragostea celor mai mulți credincioși se va răci, oamenii vor deveni mai răi, mai violenți, fățarnici, urâcioși.

            Lucrurile acestea, cu durere le spun, se întâmplă sub ochii noștri și cu noi înșine de asemenea, dacă nu veghem.

            Și fără dragostea rodită de Duhul Sfânt în inima credinciosului, nimeni nu poate să primească daruri cerești, pentru că darurile Duhului își găsesc plăcerea și se manifestă cu putere, numai și numai în „mediul”, numit: dragoste. Este ca o floare care are rădăcină frumoasă, bogată dar pe care o sădești într-un pământ sec, uscat, neudat, ea nu se va dezvolta, ci dimpotrivă, se va usca și se va nimici.

            Așa este și în cele spirituale!

Fără dragoste, după cum ne spune apostolul Pavel, darurile devin niște „zângănituri” și niște sunete fără nici un înțeles și omul nu este nimic fără dragoste, măcar că se bate cu pumnii în piept, după cum lasă apostolul Pavel să se înțeleagă în capitolul 13.

   Darurile Duhului, sunt strâns legate de dragoste și mai presus de toate, ele sunt influențate, însuflețite și manifestate în puterea dragostei divine.

     Putem să vorbim și de o manifestare a firii, când darurile sunt „confiscate”, contrafăcute, improvizate de către om, fără însă, o însoțire reală, curată, sfântă a Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, ele se manifestă uneori cu violență, dar fără nici un rezultat cert, clar, vizibil în viața credinciosului.

            „Umblați după dragoste, urmăriți-o de aproape!”

        Dragostea este o calitate a omului născut din nou, care îi dă valoare și îl înnobilează, ajutându-l să devină un om nou, un suflet nobil, un fiu iubit de Dumnezeu.

         În dragoste nu este: invidie, lăudăroșie, nesimțire, resentiment, mândrie și nici măcar „mândrie sfântă”, ca de exemplu: eu miss penticostal, sau eu miss predicator, sau eu miss cântăreț, pentru că în dragostea rodită de Duhul Domnului nu există „miss”, ci doar rob, ascultător de Cristos și slujitor împreună cu frații.

         „Mândria sfântă”, cine o are este orbit de ea și nu mai vede în Biserică o familie cu frați și surori, ci vede un câmp de luptă, cu dușmani, rivali, „vameși”, păcătoși.

Un asemenea „creștin”, se vede mai bun, mai sfânt, mai înțelept decât alții…

          În capitolul 12 începând cu versetul patru, Duhul Domnului precizează faptul că toate darurile, toate slujbele și toate lucrările din Biserică, sunt împărțite, sunt date de către Același Duh, spre folosul întregii comunități, prin actul zidirii, sfătuirii, mângâierii și în mod special, toate se fac la un loc, spre slava, cinstirea și înălțarea mai presus de oricine și de orice altceva, a Domnului nostru Isus Cristos.

            Prin urmare, umblarea după darurile de sus, are ca scop final proslăvirea, înălțarea și glorificarea Celui care este Domnul și Mântuitorul nostru.

            Doamne ajută! Doamne dă putere robilor Tăi!