„Prea iubițior, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și orcine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.” (1Ioan 4:7-12)

Aceste cuvinte au fost numite, cele mai mărețe cuvinte rostite vreodată în limbajul omenesc, cele mai înălțătoare cuvinte din întreaga Biblie. Să le pătrundem, să gustăm din nectarul lor.

Tema întregii Epistole a lui Ioan este dragostea, iar aici se află miezul. Nu dragostea comună, ci dragostea lui Dumnezeu, dragoste care obligă.

Autorul îi numește pe destinatarii cuvintelor sale „prea iubiți”; adică, foarte iubiți. După care urmează îndemnul părintesc, frățesc: „să ne iubim unii pe alții”. De ce? Pentru că, dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește dovedește că este născut din Dumnezeu și că Îl cunoaște.

Apostolul Ioan introduce în acest moment o frază enormă: „Dumnezeu este dragoste”.

Dragostea este natura lui Dumnezeu, o natură care-L face să se manifeste cu o iubire infinită față de creția Sa. Autorul, după ce face această afirmație măreață, exemplifică. Dragostea lui Dumnezeu s-a materializat față de noi păcătoșii prin trimiterea în lume a singurului Său Fiu. În Vechiul Testament îngerii sunt numiți fiii lui Dumnezeu, în Noul Testament cei credincioși în Hristos devin copiii lui Dumnezeul. Însă, în sensul deplin al noțiunii, doar Isus este Fiul lui Dumnezeu. Doar El este născut, nu făcut, spune crezul de la Niceea. Pe acest Unul singur Dumnezeu Îl trimite, Îl dă la moarte pentru oameni. Gestul lui Dumnezeu nu este determinat de iubirea noastră față de El, ci dimpotrivă. Noi L-am dușmănit și L-am urât prin păcatele noastre. În ciuda acestei realități triste, El ne-a iubit trimițîndu-L pe Fiul Său să facă ispășire pentru păcatele noastre. Dragostea l-a determinat pe Dumnezeu să caută o rezolvare definitivă pentru păcatele omului. Ispășire înseamnă îndepărtarea păcatului. Moartea pe cruce a Fiul nevinovat produce o iertare corectă pentru omul vinovat.

Această dragoste jertfitoare a lui Dumnezeu trebuie să fie motivația cea mai puternică pentru a ne iubi unii pe alții. Dacă Ioan începe pasajul acesta îndemnându-i frățește pe cititorii săi la dragoste, mai apoi introduce un imperativ: trebuie să ne iubim. Dumnezeu prin atitudinea Sa ne impune. Este un fapt repetat în Scriptură: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”; cu toate acestea, dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi”. Iar când ne iubim, dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită în noi. Mac Donald comentând aceste afirmații scrie: „Trebuie să ne oprim aici ca să ne minunăm de prezența Sa în noi și de prezența noastră în El”.

Timotei Pop în cartea de ilustrații „Calea spre cer”, povestește următoarea istorie: „Literatura ebraică păstreză pentru noi o întâmplare din timpurile decalogului. Întâmplarea aceasta a avut loc între doi frați evrei. Unul era căsătorit și avea mai mulți copii. Al doilea era necăsătorit. Ei aveau holdele lor, moștenite de la părinți, unul lângă altul. După seceriș, fratele necăsătorit și-a spus în sinea sa: „Eu nu sunt căsătorit, și nu am copii, eu nu am nevoie de toată recolta pământului meu”. Noaptea, el s-a dus la holda lui, a luat mai multe căpițe de grâu și le-a mutat pe holda fratelui său. Câteva zile mai târziu, fratele lui mai mare s-a dus și el la miriștea sa și a mutat pe ogorul fratelui său mai multe căpițe de grâu în dorința de a-și ajuta fratele mai tânăr. Într-o noapte au ajuns, fără să știe unul de altul, cam în același timp la holdele lor. Fiecare cu vreo doi, trei snopi în brațe a pornit spre ogorul celuilalt. În lumina lunii au ajuns să se vadă unul pe altul. Fiecare, cu snopii în brațe, se gândea să facă un bine și să-l ajute pe fratele său, fără ca acesta să știe. Fiecare era mânat de o iubire caldă și curată, de un devotament sfânt pentru fratele lui. Ei au lăsat snopii lor jos și s-au luat în brațe, sărutându-se ca doi frați mișcați de puterea dragostei”.

Despre aceasta este vorba! ... Cum? ... Prin Dumnezeu!