Ferice de cei săraci în duh

                                              Matei 5:1-3

            „Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte și, după ce a șezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El.

            Apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel:

            „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”

           Dorința înflăcărată a omului în toate zilele lui, a fost binele, bunăstarea și fericirea pentru viața trăită pe pământ, căutându-le pe toate acestea fără încetare în: bogății, în distracții, în bucuriile efemere…

            De asemenea, oamenii caută fericirea în lucruri, în obiecte, într-o relație de dragoste, în împlinirea unui scop în viață, sau o stare de mulțumire sufletească; însă fără Dumnezeu nicăieri nu o găsește pentru că nu există fericire adevărată pe pământ fără Dumnezeu.

            Apostolul Pavel declară în Epistola către Filipeni 3:7 „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos.” 

            Totuși dacă cineva este în Dumnezeu, prin Isus Cristos, Fiul jertfit, atunci se poate bucura de tot ce acumulează în viață, pentru că toate sunt socotite ca binecuvântări primite de la Dumnezeu Tatăl.

            Împăratul Solomon spune în Cartea Eclesiastul că, a căutat fericirea în lucrurile de sub soare. Eclesiastul 1:13 „Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: …”

           Mai târziu, tot Solomon scrie concluzia la care a ajuns în urma cercetărilor sale: „Totul este deșertăciune și goană după vânt.” Pentru că tot ce este pe pământ este trecător, iar ceea ce este statornic și veșnic se găsește doar, în Împărăția cerească.

           Toate aceste lucruri de pe pământ, sunt în mod felurit incluse în formula prin care cineva este declarat fericit sau nefericit și nu se ține cont de faptul că totul este „deșertăciune și goană după vânt”, după cum spune Solomon.

            Alergarea după fericire pe pământ, este o înșelătorie și o cursă a diavolului.

            Însă atunci când Însuși Isus Cristos proclamă: „Fericiţi sunt cei săraci! ”, El nu vrea să rostească cuvintele acestea nici ca o binecuvântare aducătoare de fericire, sau al vreunui blestem care să provoace nenorocirea, ci mai degrabă El vrea să îndemne la urmarea căii care duce la adevărata fericire.

            În lumea păgână spre exemplu vechii greci, își găseau fericirea în „ofertele” zeilor, chiar dacă aceștia nu erau preocupaţi de binele, de bunăstarea, sau fericirea oamenilor, pentru că, de fapt nici nu existau în ființă. Erau numai închipuiri ale oamenilor.

            În Vechiul Testament, însă, adevăratul Dumnezeu oferă fericirea tuturor celor care respectă poruncile Lui și care rămân în ascultare de El.

            „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”

            Aici trebuie să facem distincția între a fi „sărac cu duhul” și a fi „sărac în duh.”

        A fi sărac în duh înseamnă de fapt, a fi mereu gol și flămând după neprihănire; înseamnă a fi flămând după cunoașterea lui Dumnezeu.

            Apostolul Pavel spune în Epistola către Filipeni 3:10. Eu caut „…să-L cunosc pe El, și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui.”

         Cu astfel de oameni, care caută să-și umple „golul” din duhul lor cu El, Domnul Dumnezeu doreşte să împărtăşească din adevăratele și veșnicele fericiri ale Împărăției cerului.

            Oricine poate beneficia de oferta lui Dumnezeu, în măsura în care se apropie de El, după cum spune psalmistul David în Psalmul 32:1 „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit.”

            Pentru că numai Domnul poate să-ți ierte fărădelegea și numai El poate să-ți acopere păcatul, prin apropiere de El, sinceră și curată.

            În Noul Testament, Mântuitorul, Isus Cristos inaugurează Împărăţia cerurilor în care omul este invitat să descopere adevărata fericire.

            Fericirea de a fi născut din nou; adică născut prin credința în Dumnezeu.

            Fericirea de a fi mântuit prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Fericirea de a dobândi în El, viața veșnică.

            Fericirea de a fi împreună moștenitor al Împărăției cerești cu Isus, Mântuitorul.

            Acestea și altele ca ele sunt adevăratele fericiri veșnice, pe care aici doar le gustăm.

         Mântuitorul dăruiește tuturor celor „însetați după neprihănire”, „fărâmituri” din fericirea veșnică unde nu mai este boală, nici necaz, sau moarte, vindecându-i pe cei bolnavi, iertând păcatele, izgonind demonii din cei îndrăciți, mângâind pe cei întristaţi, înviind morţi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei cerești.

            Domnul a umblat pe pământ lucrând şi învăţând pe oameni, într-o lume nefericită, descoperind o altă dimensiune a unei lumi unde fericirea este veșnică.

          Spunem că trăim într-o lume „nefericită“ deoarece, în urma neascultării de către primii oameni, Adam şi Eva, păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat răul, truda, boala, suferința, moartea. Romani 5:12 „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit.”

            Prin urmare păcatul a provocat o mulțime de nenorociri care au creat la rândul lor starea de nefericire în lume, culminând cu moartea.

            Odată cu venirea Mântuitorului în lumea de păcate, le-au fost descoperite omului, adevăratele fericiri și cum pot ele să fie dobândite; anume, printr-o foame necontenită după neprihănire și printr-o dorință înfocată după umplere cu Duhul Sfânt.

         Domnul Dumnezeu să lase o „foame” și tot El să sature sufletul celor ce caută fericirea.