„Îți voi aduce o jertfă de mulțumire și voi chema Numele Domnului.” (Psalmul 116:17)

William George Ward, învățător creștin din secolul nouăsprezece, obișnuia să întrebe: „Dumnezeu ți-a dat 86.400 de secunde astăzi. Ai folosit vreuna pentru a spune „Mulțumesc”? Sfârșitul de an este în general o perioadă a evaluărilor. Creștinii, la hotarul dintre ani, privind în urmă, îmbină evaluarea cu mulțumirea, la care adaugă o rugăciune de încredințare a viitorului în Mâinile Domnului. Biblia spune: „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor”. (Iacov 1:17) Credincioșii conștientizează totala lor nevrednicie, realizează că, dacă s-a întâmplat să aibă ceva sau să fie ceva, se datorează harului divin pentru ei. Albert Einstein spunea: „Există doar două moduri de a-ți trăi viața: unul ca și cum nimic nu e un miracol, altul ca și cum totul e un miracol”.

   Suntem datori cu recunoștința lui Dumnezeu, la fel și semenilor noștri binevoitori. Chiar și celor mai puțin binevoitori. Credinciosul, la fel ca și credincioasa, înțeleg că totate lucrurile sunt în folosul lor, chiar și cele nefavorabile. (Romani 8:28) Maica Tereza spunea: „Unii oameni apar în viața ta ca o binecuvântare. Alții, ca o lecție”. La fel și împrejurările. Mulțumirea este contrară naturii umane. Recunoștința, la omul lui Dumnezeu izvorăște din inima lui regenerată și ajunge să fie un mod de viață.

Am amintit de Maica Tereza, aceasta povestește: „Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie. Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: "Mulţumesc". Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: "Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?" Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: Mi-e foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă”. Un proverb estonian spune: „Cine nu mulțumește pentru puțin, nu mulțumește nici pentru mult”.

Evanghelia povestește o întâmplare remarcabilă în ce privește recunoștința. (Luca 17:11-19) Fiul lui Dumnezeu a intrat într-un sat, unde l-au întâmpinat zece leproși. Ei au strigat de departe la Domnul: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” Scriptura spune: „Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceți-vă de arătați-vă preoților!” Preoții în vremea aceea erau în rolul medicilor de astăzi. Ei aveau autoritatea să-l declare pe un om bolnav de lepră, sau vindecat de ea. Și, pe când cei zece leproși se duceau la preoți, au fost vindecați. În urmă, unul din ei s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. Când a ajuns la Isus, s-a aruncat la picioarele Lui și I-a mulțumit. Evanghelia spune că nu era evreu, ci samaritean. Domnul Isus a întrebat: „Oare n-au fost curățați toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” Toți cei zece au fost bolnavi, toți s-au rugat Domnului, toți au ascultat de porunca lui Isus, numai unul însă a avut și recunoștință. Doar samariteanul, disprețuit de evrei, s-a întors și s-a aruncat la picioarele Domnului, acolo unde este locul adevărat de închinare, și i-a mulțumit. Nu este ciudat? Unul din zece! ... În urmă Domnul Isus i-a zis străinului: „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit”. Aceasta ar putea sugera că, spre deosebire de ceilalți nouă care au fost doar vindecați de lepră, cel de-al zecelea a fost și iertat de păcate. Recunoștința nu este doar o dovadă că ești bine educat, că ai credința corectă, este și drumul spre noi binecuvântări.