PREDIC Ă LA SF. PROROC  MALEAHI, SF. MC. GORDIE

Dreptmăritori creștini,

Prorocii din Vechiul Testament nu erau numai nişte prezicători, ci erau oamenii lui Dumnezeu, care simţeau înlăuntrul lor chemarea de a le arăta oamenilor care este calea dreaptă pe care pot merge spre Domnul şi Creatorul lor. Prorocii aveau adesea ucenici şi se comportau, într-un fel, ca stareţii sau duhovnicii din  biserici, cu care suntem noi obişnuiţi. Existau în Israel şi un fel de şcoli ale prorocilor, iar ucenicii acestora erau numiţi „fiii prorocilor”. Prorocii de cele mai multe ori au mustrat poporul pentru abdicarea de la credinţa cea adevărată şi căderea în închinarea la idoli. De multe ori, ei au mustrat şi căderile morale ale contemporanilor, fapt pentru care erau urâţi de cei vizaţi de mustrarea lor. Tradiţia ne spune că aproape toţi prorocii au fost ucişi de semeni pentru că acelora nu le convenea mustrarea lor. În rândul prorocilor care au lăsat scrieri (16 la număr) este şi Sfântul Proroc Maleahi, cel pe care îl pomenim astăzi, 3 ianuarie.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Sfântul Proroc Maleahi este autorul cărţii care îi poartă numele şi este considerat ultimul dintre prorocii scriitori ai Vechiului Testament. Sunt păreri printre cercetătorii biblişti că el ar fi fost contemporan cu prorocii Agheu şi Zaharia, în perioada de revenire a poporului evreu în ţară, după exilul babilonian. În canonul biblic masoretic şi în traducerea greacă Septuaginta, cartea prorocului Maleahi este ultima dintre scrierile celor 12 proroci mici, însă unul dintre manuscrisele de la Qumran o plasează pe penultimul loc, înainte de profeţia lui Iona, care ar fi fost ultima. Cartea are 55 de versete, împărţite în 3 capitole, conform ediţiei masoretice (ebraice) şi 4 capitole conform traducerii greceşti a Septuagintei. Biblia românească a preluat împărţirea din versiunea masoretică, aşa că la noi cartea Maleahi este împărţită în 3 capitole. Menţionăm că împărţirea în capitole a Bibliei a fost făcută în secolul al XIII-lea de către cardinalul Stephan Langton din Anglia, iar în versete, peste alte două secole. Stilul cărţii prorocului Maleahi este unul deosebit, pentru că apare sub forma unor dialoguri (şase la număr) între proroc sau Dumnezeu şi oponenţii săi. Adesea prorocul citează oponenţii cu zicerile acestora. Cartea prorocului Maleahi ne duce cu mintea la scaunul de judecată, unde Judecătorul (Dumnezeu) le arată celor din sala de judecată cât de mult i-a ajutat şi felul în care aceştia au ştiut să aprecieze acel ajutor. Prorocia se încheie cu o promisiune că Domnul va veni, însă înainte de această venire va trimite pe cineva care să pregătească drumul şi oamenii, pentru ca ei să nu fie pedepsiţi: „Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, slujitorul Meu, căruia i-am dat în muntele Horeb porunci şi rânduieli pentru tot Israelul: Iată că Eu vă trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 3,22-24).

Acum aș dori să vă prezint pe scurt prorocirea lui Maleahi și Schimbarea la Față a Mântuitorului. Faptul că Iisus din Nazaret este Mesia era contestat de contemporanii Mântuitorului, mai ales de cei vizaţi de criticile Sale vehemente la adresa ipocriziei şi a folosirii Legii în scopuri mercantile. În una din nopţile din timpul propovăduirii veştii celei bune a salvării neamului omenesc din robia păcatului, Mântuitorul Hristos ia trei dintre ucenici (Petru, Iacov şi Ioan) şi urcă pe muntele Tabor pentru a Se ruga. Ucenicii adorm în puterea nopţii după mai multe ceasuri de priveghere, dar se trezesc într-o lumină neobişnuită, în care văd Chipul schimbat al Învăţătorului, iar alături de El pe prorocii Moise şi Ilie. Aceştia nu sunt altcineva decât cei care, în convorbirea lor directă, dar mijlocită de simboluri, cu Fiul lui Dumnezeu – Logosul prin care „toate s-au făcut”, cer să vadă Faţa lui Dumnezeu. Ambii urcă în munte  şi acolo văd, în chip simbolic (primul de la spate, iar al doilea în forma unei adieri line de vânt), pe Dumnezeu. Scriitorii cărţilor Vechiului Testament ne redau aceste două experienţe, însă noi le înţelegem acum, după ce citim relatarea urcării pe munte şi a întâlnirii celor doi proroci de către Mântuitorul. În lumea lui Dumnezeu, unde au avut ocazia să intre pentru câteva clipe şi ucenicii Petru, Iacov şi Ioan, nu există trecut sau viitor, ci toate sunt de faţă, aici şi acum. Acest lucru ni-l arată îndeosebi Icoanele bizantine care prezintă anumite evenimente din istoria mântuirii. Vedem şi în acelea, ca şi cum toate ar fi la un loc, lucruri petrecute în diferite momente ale istoriei.

Prorocii Moise şi Ilie urcă fiecare pe muntele lui, iar Hristos pe muntele Tabor, însă în Împărăţia lui Dumnezeu ei se întâlnesc în acelaşi loc şi înţeleg marea Taină a creaţiei omului şi îndumnezeirii Logosului. Învăţătorul le apare ucenicilor „schimbat la faţă” (Matei 17,2), la fel cum le-a apărut după Învierea Sa, când discipolii cei mai apropiaţi nu au fost în stare să-L recunoască, iar Evanghelistul adaugă, înmuind orbirea lăuntrică a ucenicilor, că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Luca 24,16).

Prorocul Maleahi arată în ultimele versete ale cărţii sale nu sfârşitul lumii, cum există unele interpretări, ci punctul culminant al istoriei acesteia, atunci când omul în sfârşit Îl poate vedea pe Dumnezeu faţă către faţă, fără a muri, ci trăind în El cu adevărat. Această vedere, pe care o prevesteşte Sfântul Maleahi, este partea centrală a teologiei ortodoxe isihaste, punctată foarte bine în rânduielile liturgice, dar mai ales în privegherile de noapte, care sunt stabilite de Tipic în orice Duminică, praznic şi pomenire a unui Sfânt iubit de comunitate. În urma privegherii, cu toate neputinţele lor, ucenicii au văzut „faţa lui Dumnezeu” şi noi suntem, de asemenea, chemaţi să vedem faţa lui Dumnezeu ostenindu-ne trupul, dar mai ales sufletul şi inima, în rugăciunea niptică rânduită de Părinţii Bisericii.

Tot astăzi facem pomenirea sf. Mc. Gordie. Aceast mucenic a lui Hristos, era din cetatea Cezareei, născut din părinți creștini și crescut în dreapta credință creștinească. Ajungând la vârsta maturității, a fost chemat la oaste fiind numit sutas. Datotitătă caracterului său puternic cu sufletească bărbăție covârșea pe altii.

În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creștinilor și a ridicat mâna cea luptătoare contra lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos, trimițând porunci și ordine împărătești pretutindeni, în toate târgurile și la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care se împotrivea poruncii împărătești era condammnat la moarte.

Oamenii erau puși să se inchine idolilor ca lui Dumnezeu, iar cei ce nu se supuneau, erau supuși diferitor chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încât se jefuiau averile creștinilor, se pustiau casele credincioșilor, iar trupurile lor erau zdobite; femeile cele drept-credincioase erau batjocorite, nu era cinste pentru cei bătrâni. Chiar dacă nu te găseau vinovat cu nimic și aceia ca niște tâlhari pătimeau; temnițele erau pline, iar casele vestite și bogate nu mai aveau locuitori.

Pustietățile se umpleau de cei izgoniți pentru credința în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chema la judecată, fratele se ridica asupra fratelui și sluga asupra stăpânului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omenești, încât unul pe altul, ca în intuneric, nu se cunosteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mâinile necuraților, sfintele altare răsturnate și nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămâie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristetea, ca un nor întunecat. Plăcuții lui Dumnezeu erau prigoniți, creștinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănțuiau, înșelând toată lumea cu sângele cumplitelor jertfe.

Sfântul Gordie, văzând o primejdie ca aceasta, și-a ales izgonirea de bunăvoie. El a lepădat brâul ostășesc și slava vieții, precum și toate câte erau plăcute oamenilor iubitori de lume și de desfătări.

Sf. Gordie a fugit de gâlcevile cetății, de strigătele târgului și a scăpat de măririle boierești, de judecățile clevetitorilor, vânzătorilor, cumpărătorilor, mincinoșilor, grăitorilor de rușine, fugind de jocuri și de glume, de râsurile ce se fac prin cetăți, având auzul și ochii curați și, mai înainte de toate, fiindu-i inima curățită, putând să vadă pe Dumnezeu.

Gândind la viața sa că este deșartă și scurtă, ca visul și ca umbra, înseta de vesnica petrecere din ceruri, sfântul Gordie se nevoia prin priveghere, prin rugăciune și prin învățăturile duhovnicesti.

Sosind ziua în care toată cetatea avea să facă praznic necuratului zeu Marte sa adunat la priveliște tot poporul să vadă alergările cailor, încât nu rămăsese în cetate nici un evreu sau grec, dar și mulți creștini. Slujitorii se adunaseră acolo, iar copiii alergau la priveliște, unde mai erau și femei desfrânate și fără de rușine.

Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, coborând din munte, nu s-a temut de popor, ci, alergând cu inima neînfricată, stând în mijlocul mulțimii, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicând: Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.

Cu aceste cuvinte sfântul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoșat la vedere; avea capul nespălat și plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul și purtând un toiag. Toate acestea infricosau pe cei ce priveau la dânsul, însă și un dar dumnezeiesc strălucea pe fata lui.

După ce l-au văzut, s-au ridicat de la toți diferite glasuri: credincioșii băteau din palme de bucurie, iar necredincioșii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. La aceste cuvinte s-a aprins mânia eparhului ca un foc și toată furia ce era într-însul a întors-o asupra Sfântului Gordie, poruncind să fie întins și să i se zdrobească trupul, apoi sa fie spânzurat pe lemn, pentru a suferi. Apoi a poruncit împăratul Sa să fie tăiat cu sabia și aruncat în prăpastie unde să fie dat fiarelor.

Aflând că sfântul avea să fie tăiat înaintea  poporului, l-au înconjurat prietenii și i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plângând, îl rugau să nu se dea morții de bunăvoie, ca să nu-și piardă floarea vieții sale și să nu părăsească acest dulce soare. Apoi aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gura. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, nemișcat în scopul sau cel bun. Și le spunea tuturor: , , Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru vrajmașii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creștini”.

Acestea zicându-le Sfântul Gordie și-a făcut semnul crucii, mergând la moarte fără frică în suflet, neschimbându-și fața cea luminoasa. Apoi s-a așezat la locul hotărât pentru moarte, fiind taiat cu ferăstrăul. Astfel Sfântul Gordie a câștigat viața fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veșnică, unde, luând răsplătirea nevoinței sale, slăvește în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a patimit.

Iubiți credincioși,

Cum înţelegem azi jertfa Sfinţilor mucenici? Înrudiţi în seminţie şi în duh cu aceştia, ar trebui să moştenim ceva din curajul şi spiritul de sacrificiu al martirilor. Însă azi, câţi dintre noi, creştinii mileniului al treilea, mai păstrăm vie credinţa în Dumnezeu? Câţi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a merge la moarte, pentru neam şi credinţă? Câţi dintre noi am avea tăria de a ne jertfi copiii pentru Hristos? Nu cunoaştem răspunsul la aceste întrebări. Însă ştim altceva: că mulţi dintre noi ne trimitem şi azi copiii la moarte, dar nu pentru Hristos, ci ucigându-i mai întîi sufletește prin modul necreștinesc de educație, dar cel mai cumplitul îi ucidem prin strașnicul păcat al avortului şi lipsindu-i de lumina dumnezeiescului botez.

    Într-o societate asfixiată de libertinaj, fără valori şi moralitate, copleşită de sărăcie şi criză, jertfa Sfinţilor  reprezintă o chemare la redescoperirea credinţei, la părăsirea păcatelor şi la lupta pentru salvarea sufletului creștinesc.

    Fie ca modelul jertfelniciei sfinților să trezească în sufletul nostru valorile demult uitate ale demnităţii, curajului şi conştiinţei de creștin adevărat! Amin

Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord, Năvodari