Faptul că Domnul nostru Isus Cristos este în noi şi că noi suntem „în Cristos" este esenţa creştinismului. Apostolul Pavel foloseşte expresia „în Cristos" sau „în El" de aproximativ 250 de ori în epistolele sale. Pentru el, realitatea exprimată prin aceste expresii este faptul predominant al vieţii lui şi al lucrării lui. Epistola către Efeseni este una dintre scrisorile cele mai impregnate de acest concept şi aici găsim locul unde apostolul Pavel explică modul în care Dumnezeu a creat această unire între Cristos şi cei care sunt ai Lui.

Cea mai mare minune care s­a întâmplat pe această planetă a fost cea care a avut loc la învierea lui Cristos. Vă rog să observaţi că n­am spus că cea mai mare minune este învierea lui Cristos ci că minunea cea mai mare s­a întâmplat la învierea lui Cristos. Ceea ce s­a întâmplat acolo a fost un pachet întreg de evenimente. Totalitatea lor constituie minunea cea mare. Ceea ce s­a întâmplat acolo este ceva atât de mare încât Pavel scrie că avem nevoie de toată înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a o înţelege, iar pentru Dumnezeu, ca să o poată produce a fost nevoie să facă uz de întreaga Lui putere dumnezeiască.

Iată cum vorbeşte Pavel despre complexul acesta de minuni (vom cita doar liniile principale):

„Mă rog ca Dumnezeu... să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire... şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi...

care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat­o în Cristos prin faptul că (sau, atunci când):

­ L­a înviat din morţi

­ L­a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti

­ I­a pus totul sub picioare

­ L­a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii

­ care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi

­ ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos

­ ne­a înviat împreună cu El, şi

­ ne­a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus"

(Efeseni 1:17­23 şi 2:5­6).



Pentru a putea capta ceva din magnitudinea a ceea ce este descris aici, ca o ilustrare, vreau să ne gândim la două dintre cele mai puternice arme inventate în timpurile noastre: bomba atomică şi bomba termonucleară. Bomba atomică funcţionează prin spargerea, sau dezintegrarea atomilor. Bomba termonucleară funcţionează prin fuziune, care este un fel de interpenetrare a atomilor. Acest al doilea fenomen necesită o bombă atomică drept focos care să o declanşeze. Dar atunci, prin fuziune, energia declanşată este imensă.

Permiteţi­mi să fac o mică speculaţie, tot cu valoare de ilustrare, care ne va ajuta să înţelegem de ce aduc aceste fenomene în discuţia noastră.

Cu toţii am auzit de giulgiul de la Torino, care se afirmă că a învelit trupul lui Cristos pentru înmormântare. Ceea ce este ciudat la această pânză este că imaginea care este imprimată pe ea nu a intrat în interior, în stofă, ci este doar pe suprafaţa exterioară a materialului. Câţiva savanţi atomişti care au studiat acest giulgiu spun că „umbra" care este pe pânză este similară cu „umbra" lăsată de trupuri umane pe cimentul din piaţa de la Hiroşima după explozia atomică de la 6 august 1946. Nu este aceasta o palidă indicaţie a faptului că atunci când trupul mort al lui Isus nu numai că a fost înviat ci a fost şi transformat în trup ceresc, lucrul acesta a necesitat „nemărginita mărime a puterii" lui Dumnezeu? Astfel, prima mare minune întâmplată la învierea lui Isus a fost acest nou element care a apărut în lume: un trup uman transformat într­un trup ceresc cu care Dumnezeul­om a fost înălţat la cer şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

Dar iată un alt eveniment de o magnitudine care îţi taie respiraţia: în acelaşi timp când această enormă putere acţiona asupra trupului lui Isus, ea acţiona şi asupra noastră, sau „faţă de noi credincioşii" (1:19). Cum şi de ce? Iată răspunsul: Toţi credincioşii, toţi aleşii lui Dumnezeu din toate timpurile, prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu ­ printr­un act de fuziune ­ am fost aduşi laolaltă şi cu noi toţi s­a constituit noua entitate numită Biserica, Trupul spiritual al lui Cristos!

Cristos nu numai că a primit un nou fel de trup (trupul ceresc). El a obţinut şi „plinătate", sau trupul spiritual, prin acest act de fuziune prin care toţi fraţii şi surorile Lui au venit în El, „în Cristos".

Datorită acestui fenomen al unirii noastre cu El au devenit posibile toate celelalte lucruri care se afirmă că ni s­au întâmplat „împreună cu El": am fost răstigniţi împreună cu el, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am fost înviaţi împreună cu El, am fost aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti, trăim în prezent împreună cu EL, suferim împreună cu El, suntem formaţi asemenea Lui împreună cu El (Rom.8:29), vom moşteni totul împreună cu El şi vom domni în eternitate împreună cu El.

Rezum partea aceasta spunând că a fost nevoie de o putere similară cu explozia bombei de la Hiroşima pentru a transforma trupul mort al lui Isus într­un trup ceresc şi a fost nevoie de o putere similară unei explozii termonucleare pentru a crea fuziunea noastră în Trupul spiritual al lui Cristos care este Biserica.

Am folosit explozia atomică şi explozia termonucleară ca ilustraţii pământene pentru a ne ajuta să înţelegem nevoia nemărginitei mărimi a puterii lui Dumnezeu pentru a produce cel mai mare eveniment de pe planeta aceasta şi din lume: învierea lui Isus Cristos şi crearea Trupului Lui spiritual sau, cu alte cuvinte, unirea noastră cu Cristos.

Lucrul principal pe care trebuie să­l înţelegem şi să­l acceptăm este că unirea noastră cu Cristos este lucrarea lui Dumnezeu! Noi nu contribuim cu nimic la aceasta. Pavel se roagă doar ca ochii inimilor noastre să fie iluminaţi pentru ca noi să înţelegem această minune extraordinară pe care Dumnezeu a făcut­o „faţă de noi credincioşii" şi cu noi.

În acest context, trebuie să observăm că imediat după ce Pavel scrie că „Dumnezeu... ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos" (Ef. 2:5), el adaugă: „Prin har aţi fost mântuiţi." Punerea de către traducător a acestei afirmaţii în paranteză creează impresia că este un adaos care nu aparţine acolo. Dar Pavel a adăugat această afirmaţie în acel loc cu bună ştiinţe şi cu scop precis. Când, după ce scrie că am fost aduşi la viaţă împreună cu Cristos, el adaugă că prin har am fost mântuiţi, el vrea să ne atragă atenţia că harul este tocmai actul acesta prin care am fost făcuţi una cu Cristos şi am fost aduşi la viaţă împreună cu El.

La începutul Epistolei, Pavel ne spune o serie de lucruri pe care Dumnezeu a hotărât încă din veşnicie să le facă pentru noi, în noi şi cu noi în şi prin Cristos. În versetul şase, el arată că toate acestea Dumnezeu le face „spre lauda slavei harului Său pe care ni l­a dat în Preaiubitul Lui." Observaţi că harul nu este ceva separat care ni s­a dat nouă. Harul ni s­a dat „în Preaiubitul Lui", adică în Cristos.

Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că imediat Pavel spune că prin har am fost mântuiţi, mai face şi explicaţia că noi am fost puşi să stăm „împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus", cu scopul ca Dumnezeu „să­şi arate... nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus" (v.6­7). Harul lui Dumnezeu s­a arătat, sau s­a manifestat, în Cristos Isus, şi, pentru noi, harul este această includere a noastră în Cristos Isus.

Dacă înţelegem că harul este această operaţie prin care Dumnezeu ne­a făcut una cu Cristos, înţelegem în afirmaţia lui Ioan că „harul... a venit prin Isus Cristos" (Ioan 1:17) şi faptul că una dintre cele mai repetate expresii ale lui Pavel este „harul Domnului nostru Isus Cristos" (1 Cor. 16:23; 2 Cor. 8:9; 13:14; Gal.6:18; Fil.4:23; 1 Tes. 5:28; 2 Tes. 3:18; Filimon 25; etc.).

După ce Pavel ne vorbeşte mai pe larg despre har în Ef.2:8­9, ceea ce spune apoi el introduce prin conjuncţia „căci", arătând că ceea ce urmează este o şi mai largă explicitare a harului, adică a acţiunii pe care a făcut­o Dumnezeu „în Cristos":

„Căci noi suntem lucrarea Lui ( a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le­a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele" (Efeseni 2:10). Să ne uităm la expresia pe care am subliniat­o: „am fost creaţi în Cristos Isus". Cornilescu foloseşte cuvântul „zidiţi", dar sensul cuvântului în acest text este acela al unei noi creaţii: Când Dumnezeu ne­a fuzionat cu Cristos, a fost o acţiune echivalentă cu o nouă creaţie (asemănătoare cu crearea lumii!).

Acelaşi este şi sensul cuvântului grecesc ktisis din 2 Corinteni 5:17:

„Dacă este cineva în Cristos Isus este o nouă creaţie." Există aici două concepte monumentale, legate organic împreună. Primul este „în Cristos", a cărui sens şi importanţă le­am văzut deja. Al doilea este „o nouă creaţie." Când Dumnezeu a declanşat nemărginita mărime a puterii Sale şi a realizat unirea noastră cu Cristos, El a făcut un act care echivalează cu actul creării lumii!!!

Un lucru de extremă importanţă care trebuie semnalat aici este că învăţătura aceasta despre fuzionarea noastră cu Cristos nu porneşte de la Pavel, ci a fost introdusă de Însuşi Domnul Isus Cristos. În camera de sus, După ce a încheiat cu ei noul legământ, Domnul Isus le spune ucenicilor Săi:

„În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi" (Ioan 14:20).

Ca să­i facă să înţeleagă şi mai clar că această unire şi întrepătrundere este organică, vitală şi reală, Isus o compară cu unirea dintre o viţă şi mlădiţele ei:

„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). În rugăciunea Lui finală, din grădina Geţemani, Isus duce lucrurile şi mai departe şi aseamănă unirea Lui cu noi cu unirea Lui cu Tatăl Său:

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una...

Eu le­am dat slava pe care Mi­ai dat­o Tu, pentru ca ei să fie una aşa cum suntem Noi una:

Eu în Ei şi Tu în Mine....

... pentru ca dragostea cu care M­ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei" (Ioan 17: 21­23a, şi 26b).

Tot ce scrie Pavel despre a fi „în Cristos" sau „în El" este doar o dezvoltare şi o explicitare a ceea ce a învăţat el de la Domnul Isus!

A nu lua în serios învăţăturile acestea înseamnă a respinge esenţa a ceea ce vrea Dumnezeu să fie relaţia dintre El şi noi. Relaţia aceasta nu este numai una teoretică sau juridică. Dumnezeu intră în relaţie cu noi când Îl trimite pe Fiul Său la noi. Când noi Îl primim pe Domnul Isus, adică acceptăm ca El să vină în noi în aşa fel încât El să fie în noi şi noi să fim în El, Domnul Isus aduce cu sine şi pe Duhul Sfânt. Lucrul acesta ni­l face clar apostolul Pavel în 1 Corinteni 6:17­19. Vorbind în contextul unirii (Pavel foloseşte cuvântul „lipire" din Geneza 2:24) dintre un bărbat şi o femeie, el adaugă:

„Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El". Pentru a ne arăta despre ce „Duh" este vorba, el adaugă:

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l­aţi primit de la Dumnezeu?"

Este clar că „lipirea" noastră de Cristos aduce cu sine prezenţa Duhului Sfânt în noi.

Acelaşi lucru îl vedem şi din începutul Evangheliei după Ioan, unde ni se spune că toţi cei ce L­au primit pe Cristos sunt „născuţi din Dumnezeu" (Ioan 1:11­13), apoi în 3:3­5 ni se spune că naşterea aceasta din Dumnezeu o produce Duhul Sfânt.

Un foarte important text, care ne arată lucrarea împreună în noi a Duhului Sfânt şi a Domnului Isus este Efeseni 3:16­17, unde Pavel ne spune:

„şi­L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă."

În comentariul său la Efeseni, în locul acesta, D. Martyn Lloyd Jones spune că, aşa cum a fost nevoie de nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu pentru a ne face una cu Cristos, tot aşa avem nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru ca Domnul Isus să locuiască în noi! Iată cum explică el acest lucru:

„Când Cristos intră în inimă, gloria este atât de mare, forţa este atât de puternică, încât însuşi cadrul fizic al acelei persoane pare că se prăbuşeşte sub greutate şi persoana se cutremură şi se zguduie... Când Cristos vine şi locuieşte în inimă prin credinţă şi când noi suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, este nevoie să fim tari. Este o experienţă zguduitoare şi copleşitoare." (D. M. Lloyd­Jones, The Unsearchable Riches of Christ, p.136).

Eu cred că textul acesta, extrem de important pentru viaţa noastră în Cristos şi cu Cristos , nu ne vorbeşte despre momentul iniţial când am fost încorporaţi în Cristos şi când Cristos a venit să locuiască în inima noastră, ci se referă la continuitatea locuirii Domnului Isus în noi.

În primul rând, să observăm că noi ne întărim în putere prin Duhul Sfânt. Dacă legăm această afirmaţie din 3:16 cu afirmaţiile despre „nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu" din 1:19­23 şi 2:1­7, atunci ne devine evident că Sursa acestei extraordinare puteri a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. În toată această lucrare a lui Dumnezeu despre care am vorbit mai sus este implicată în mod direct întreaga Sfântă Treime.

În al doilea rând, să observăm că Domnul Isus locuieşte in inimile noastre prin credinţă. Exact aşa cum L­am primit pe Domnul Isus în noi printr­un act de credinţă, tot aşa El continuă să locuiască în noi printr­un act permanent de credinţă.

Dar să observăm, în al treilea rând, că întărirea prin Duhul Sfânt şi locuirea Domnului Isus în noi nu sunt un scop în sine. După ele urmează un „pentru ca".

Ceea ce urmează este lucrul cel mai colosal care poate fi afirmat vreodată despre fiinţa umană. Să luăm însă aceste „pentru ca" pe rând:

1. Să pricepem dimensiunile extraordinare ale iubirii lui Dumnezeu manifestate în Cristos;

2. Să cunoaştem această iubire, adică să fim pătrunşi de ea, să ne transforme ea, să ne condiţioneze ea viaţa şi să ne definească ea caracterul şi comportamentul, pentru ca astfel

3. Să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu"(v.19).

Scopul pentru care trebuie să fim întăriţi în putere prin Duhul Sfânt şi pentru care Domnul Isus vrea să locuiască în inimile noastre prin credinţă este realizarea acestor trei lucruri în fiinţa noastră, în personalitatea noastră, în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

Dacă cumva ne îndoim că aceste lucruri se vor putea realiza vreodată în noi, care suntem atât de slabi şi de inadecvaţi, Pavel adaugă că Dumnezeu, „prin puterea care lucrează în noi" poate să facă mult mai mult decât putem noi să gândim şi să cerem (v.20).



Următorul lucru pe care trebuie să­l facem este să punem întrebarea: Pe lângă înţelegerea acestui miracol uimitor pe care l­a făcut Dumnezeu cu noi, ce ni se cere nouă? Sau, cu alte cuvinte, acum că suntem în această unire şi am căpătat o anumită înţelegere a ei, cum trebuie să trăim în ea? Şi este oare vreo diferenţă dacă o cunoaştem cu adevărat şi dacă trăim în mod conştient în ea şi o practicăm în mod conştient?

Vom fi surprinşi şi uimiţi să vedem cât de multe sunt instrucţiunile pe care ni le dă Scriptura despre modul în care suntem chemaţi să trăim împreună cu Cristos, sau în unire cu Cristos.

În cele ce urmează, eu doar le voi lista, adăugând câte o scurtă explicare la fiecare, aşa încât să devină inteligibilă şi practică pentru fiecare dintre noi.



1. Crede­o!

Eu consider că ceea ce scrie apostolul Pavel în Coloseni 2:6 cuprinde cea mai de bază dintre toate instrucţiunile:

„Aşa cum L­aţi primit pe Cristos Isus Domnul, aşa să şi umblaţi în El,

fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v­au fost date şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu."

Noi L­am primit în noi pe Domnul Isus prin credinţă. Adică, cineva ne­a spus că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El ne­a iubit şi a murit pe cruce în locul nostru; că El a înviat şi S­a înălţat la cer şi acum conduce lumea. Acestea au fost faptele fundamentale care ne­au fost comunicate şi noi le­am crezut. În felul acesta L­am primit pe Domnul Isus Cristos. Acum ni se spune „să umblăm în El" ­ care este un alt mod de a spune „să trăim în unire cu El" ­ în acelaşi mod în care L­am primit la început. Este clar că aceasta înseamnă „prin credinţă".

Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că începem din nou prim obţinerea unor informaţii. Trebuie să începem prin a citi tot ce ne spune Dumnezeu despre faptul că El ne­a făcut una cu Cristos. Trebuie să începem, de fapt, cu ceea ce ne spune Domnul Isus Însuşi în Ioan 15 despre faptul că El este Viţa şi că noi suntem mlădiţe altoite în El. Trebuie să citim apoi tot ce ne spune Pavel despre locuirea şi trăirea lui Cristos în noi şi despre faptul că noi suntem una cu El şi că suntem în El. Apoi trebuie să spunem: Acestea sunt informaţii cam ciudate, dar sunt lucruri minunate şi eu le cred!

Când le credem, le primim! Noi le facem să devină ale noastre! Ele ne intră în gândire, o informează şi apoi o determină!

2. Socotiţi­vă... în Cristos! (Romani 6:11)

În Romani 6:5 ni se spune că „ne­am făcut una cu El" şi apoi ni se spune că şi alte lucruri s­au întâmplat cu noi în unire cu El. Apoi ni se porunceşte să ne socotim, să ne considerăm, să ne gândim pe noi înşine ca fiind „în Cristos", iar dacă suntem „în Cristos" suntem „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu." Aceasta este o poruncă extrem de importantă. Ceea ce ni se cere este să facem un exerciţiu de gândire. Trebuie să ne gândim pe noi înşine ca fiind în Cristos. Trebuie să ne vedem pe noi înşine ca fiind una cu El. Întreaga noastră gândire trebuie să fie penetrată sau impregnată de această realitate divină: Noi suntem în Cristos şi Cristos este în noi!

Aduceţi­vă aminte! Acesta este un fapt, este o realitate! Dumnezeu ne spune că El Însuşi, prin uluitoarea Lui putere a realizat acest fapt. Dar noi îl facem să fie al nostru numai când mintea noastră devine conştientă de el! Şi ea trebuie să devină atât de conştientă de el încât acest fapt să devină baza pe care trăim: Noi nu mai suntem singuri ­ noi suntem într­o unire vitală, reală, obiectivă cu Fiul lui Dumnezeu! Viaţa Lui curge în noi. Viaţa Lui ne energizează.

3. Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos! (Efeseni 2:10­13)

În Efeseni 2:10 ni se spune că „am fost zidiţi în Cristos Isus" (în original: „am fost creaţi în Cristos Isus") în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le­a pregătit ca să umblăm în ele („fapte bune" aici înseamnă „viaţă sfântă"). Apoi ni se porunceşte să ne aducem mereu aminte ce am fost noi înainte de acest eveniment (v.11­12) şi, mai ales, să ne aducem aminte că acum suntem „în Isus Cristos" (v.13).

Noi, oamenii, uităm foarte repede. Când uităm, lucrul pe care îl uităm „ne iese din minte." E ca şi când a dispărut de acolo şi nu mai există. Şi, pentru noi, atunci realmente e ca şi când nu mai există şi noi trăim ca şi când n­ar mai fi.

Când noi uităm că suntem „în Cristos", noi trăim din nou „fără Cristos... şi fără Dumnezeu în lume" (v.12). În realitate nu­i aşa, de sigur, dar noi trăim ca şi când ar fi aşa. Iar când ne readucem aminte, noi aducem această realitate înapoi în propria noastră realitate. Noi o facem să fie reală pentru noi din nou.

4. „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos" (Romani 13:14)

Este foarte instructiv să vedem contextul acestei porunci. În versetul 13, Pavel scrie:

„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi invidie." Şi apoi, după porunca să ne îmbrăcăm în Cristos, Pavel adaugă:

„şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să­i treziţi poftele."

Contextul acestei porunci este lupta cu ispitele vieţii, sau, lupta cu păcatul. Cum putem noi să biruim în această luptă? Răspunsul este: „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos." Înainte de a ne întreba cum să facem lucrul acesta trebuie să ne amintim că în Galateni 3:27 Pavel a scris:

„Căci toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v­aţi îmbrăcat cu Cristos."

A fi îmbrăcaţi în Cristos este un alt fel de a zice că ne­am făcut una cu El şi că suntem „în El." Şi noi toţi cei care L­am primit şi am mărturisit lucrul acesta în mod public prin actul botezului ne­am îmbrăcat cu Cristos. Unirea noastră cu Cristos este o realitate împlinită de puterea lui Dumnezeu. Noi suntem doar informaţi despre acest fapt.

Dar noi tindem să­l uităm şi astfel realitatea lui încetează să fie reală pentru noi. Şi tocmai când suntem într­o astfel de uitare, vine un puternic val de ispite. Ce­i de făcut? Cum să facem rost de puterea necesară să le facem faţă?

Răspunsul pe care l­am primit deja în Efeseni 2:10­13 a fost „Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos!" Când ne aducem aminte, noi Îl readucem pe Domnul în conştientul nostru, adică în realitatea noastră interioară. Şi aceasta este acelaşi lucru cu a spune „Îmbrăcaţi­vă cu Cristos."

Aşadar, când ne vine ispita să facem ceva extrem de plăcut şi de atrăgător, dar păcătos, şi când brusc ne aducem aminte că noi suntem una cu Cristos, că El este în noi şi noi suntem în El, că noi suntem înfăşuraţi în Cristos, prin actul acesta noi devenim conştienţi că noi nu suntem singuri în faţa acelui lucru atrăgător, dar păcătos: Cristos Însuşi, Preaiubitul nostru Domn, locuieşte în noi şi este cu noi.

Pavel scrie că el se laudă „cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume" (Gal.6:14). Acelaşi Pavel ne spune că noi totdeauna suntem faţă în faţă cu doi stăpâni şi că atunci când ne decidem să­l ascultăm pe unul sau pe celălalt, noi de fapt ne dăm să fim al celui pe care­l ascultăm (Rom.6:16). Prin urmare, păcatul este dăruirea de noi înşine Celui rău şi, în acelaşi timp, este trădarea lui Cristos. Crucea lui Cristos este lemnul pe care El şi­a demonstrat suprema lui dragoste pentru noi. Crucea este întotdeauna obiectul care ne aduce aminte de uluitoarea lui dragoste jertfitoare pentru noi. Şi când noi ne aducem aminte de cruce sau vedem cu ochii minţii crucea şi ne aducem aminte că Preaiubitul nostru este acum în noi, iubirea Lui ne copleşeşte şi din prezenţa şi din Fiinţa lui în noi curge în noi puterea de a spune „Nu" ispitei şi de a­I rămâne credincioşi Preaiubitului nostru!

5. Iubiţi­Mă!

Iată condiţiile pe care ni le pune Domnul nostru ca să trăim în unire cu El:

„"Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte" (Ioan 14:23).

Iată punctul de plecare pentru a înţelege aceste condiţii. Nu poţi să iubeşti pe cineva dacă nu­l cunoşti. Dacă o persoană este uimitor de frumoasă, de înţeleaptă şi de bună şi în toate privinţele este minunată, cu cât cunoşti mai mult persoana aceea cu atât te îndrăgosteşti mai mult de ea. Exact aşa stau lucrurile şi cu Isus. Te surprinde faptul că Pavel spune că lucrul cel mai preţios din lume pentru el, pentru care a pierdut tot ce­i fusese drag înainte, este să­L cunoască pe Cristos? Şi el vrea să­L cunoască pe Cristos nu numai înţelegând ce este El în Sine, ci vrea să­L cunoască în intimitatea suferinţelor Lui şi în procesul prin care Cristos îşi împlineşte propriile Lui scopuri prin el (Filipeni 3:4­11).

Dacă vrem să ajungem să­L iubim cu adevărat pe Domnul Isus Cristos, noi trebuie să începem prin a asimila în gândirea noastră cele patru Evanghelii, ca primă sursă a cunoaşterii Lui. Apoi trebuie să continuăm prin a asimila tot ceea ce ne spun apostolii despre El în epistolele lor. Apoi trebuie să practicăm părtăşia sau comuniunea directă cu El prin meditaţie, dialog, rugăciune şi adoraţie. Şi cu cât Îl vom cunoaşte mai mult, cu atât Îl vom iubi mai mult.

Adăugaţi la aceasta că după ce­l cunoaştem aşa, dorinţa noastră cea mai mare va fi să­I facem Lui plăcere. Şi pentru aceasta vom dori cu toată fiinţa să trăim după poruncile Lui.

6. Mâncaţi­Mă!

Cea mai dificilă învăţătură a Domnului Isus a fost cea pusă în aceste cuvinte:

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în El...

Cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi El prin Mine" (Ioan 6:56­57).

Este bine cunoscut faptul că Ioan şi­a scris Evanghelia lui cu o bună bucată de timp mai târziu decât s­au scris celelalte trei Evanghelii. Cu siguranţă că el cunoştea aceste Evanghelii. În multe privinţe, Ioan a intenţionat să completeze ceea ce a văzut că lipsea din celelalte Evanghelii. Un fapt semnificativ este că, în timp ce Ioan ne redă foarte pe larg evenimentele din seara Cinei Domnului, el nu ne relatează actul frângerii pâinii şi al luării paharului noului legământ. În loc de aceasta, el ne relatează, mult mai înainte în Evanghelia sa (în cap.6) învăţătura Domnului Isus despre nevoia ca să­I mâncăm trupul şi să­I bem sângele, cu semnificativa reformulare generalizatoare: „cine Mă mănâncă pe Mine."

Savanţii dezbat la nesfârşit motivele pentru care a făcut Ioan lucrurile acestea. Cea mai plauzibilă explicaţie este după cum urmează. Ioan a observat că în multe locuri şi pentru mulţi oameni celebrarea „frângerii pâinii" a devenit un ritual, cu credinţa că ritualul însuşi le dă trupul şi sângele lui Cristos. Ioan a reacţionat la această cădere în ritualism prin a ne spune de fapt:

„Staţi puţin. Domnul Isus ne­a dăruit o învăţătură mult mai detaliată despre actul de a­L mânca pe El aşa cum mâncăm pâinea (sau mana) şi a făcut lucrul acesta cu mult mai de vreme în cursul şederii Lui cu noi pe pământ, şi ne­a spus să facem lucrul acesta fără să menţioneze vreun ceremonial în care să o facem. Actul acesta foarte important de a ne hrăni cu Cristos este un act spiritual şi nu un act ritual."

Probabil că aceasta este şi semnificaţia cuvintelor pe care le spune Isus ucenicilor imediat după ce­i invită să­I mănânce trupul:

„Duhul este cel care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic, cuvintele pe care vi le­am spus Eu sunt duh şi viaţă" (v.63).

Oricum am explica fenomenele acestea din Evanghelia după Ioan, elementul esenţial este că Domnul Isus ne invită „să­L mâncăm" pe El. Şi lucrul acesta se poate întâmpla oriunde am fi noi şi fără ajutorul vreunui ritual, deoarece acest act al mâncării Lui este un act spiritual. Şi, fiindcă Domnul Isus a început toată discuţia pornind de la mana din pustie, putem să extrapolăm şi să spunem că mâncarea lui Cristos ar trebui să fie un act zilnic (mana nu ţinea de la o zi la alta, ci trebuia culeasă în fiecare dimineaţă).

Dar ce înseamnă aceasta? Iată cum înţeleg eu semnificaţia acestui eveniment. Domnul Isus ne spune ceva în felul următor:

„Întocmai cum trupurile voastre au nevoie de hrănire zilnică, omul vostru interior are şi el nevoie de hrănire zilnică. În mod simplu, fiţi conştienţi că Eu sunt acolo în faţa fiecăruia dintre voi, întocmai cum am fost acolo când M­aţi primit în voi prima dată. Printr­un nou act de credinţă, luaţi­Mă în lăuntrul vostru. Hrăniţi­vă cu Mine. Asimilaţi­Mă în mintea voastră, în sistemul vostru nervos, în sentimentele voastre rănite, în întreaga voastră fiinţă. Invitaţi­Mă să vă penetrez completamente fiindcă exact lucrul acesta vreau să­L fac Eu, dacă Mi­o cereţi!"

Printr­un astfel de act, conştiinţa noastră că El este în noi şi că noi suntem în El este extrem de mult consolidată. Realitatea unirii noastre devine cu adevărat reală pentru noi.

7. Veniţi după Mine!

Când Domnul Isus i­a invitat pe ucenicii pe care Şi i­a ales să­L urmeze, El le­a cerut să vină şi să fie împreună cu El zi şi noapte, să meargă cu El oriunde va merge, să treacă prin tot ce va trece El. După cum scrie Marcu, El i­a ales „ca să fie cu El" (Marcu 3:14). Lucrul acesta nu se aplică numai la primii Lui ucenici. Noi suntem de asemenea ucenicii Lui. Însuşi scopul pentru care a murit El în locul nostru a fost, cum scrie Pavel, „pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El" (1 Tes. 5:9­10).

Pentru noi, lucrul acesta înseamnă înainte de toate, să lăsăm să ne pătrundă până în adâncuri faptul că suntem uniţi cu El şi, în al doilea rând, să învăţăm să trăim în această unire cu El. Înseamnă să ne aducem aminte din nou şi din nou că nu suntem singuri: El este în noi şi noi suntem în El.

În al treilea rând, înseamnă că noi trebuie să stăm la picioarele Lui şi să ascultăm cu atenţie învăţătura Lui şi să o asimilăm. Să citim Predica de pe munte şi să o învăţăm pe de rost. Să facem acelaşi lucru cu alte blocuri de învăţătură a lui Isus pe care le găsim mai ales în Matei şi în Ioan. Să facem ca aceste învăţături să ne pătrundă gândirea. Să facem din ele structura cea mai de bază a minţii noastre.

„Veniţi după Mine" înseamnă şi „Imitaţi­Mă." Uitaţi­vă cum Mă port Eu, cum vorbesc Eu, cum reacţionez Eu, şi fiţi şi voi aşa şi faceţi şi voi aşa.

Numai dacă trăim împreună cu El putem să devenim ca El. Şi, iarăşi, dacă ajungem să vedem cât de minunat este El şi dacă ne îndrăgostim de ce vedem la El, atunci, cu toată fiinţa noastră, dorim să fim ca El şi ne străduim să fim ca El.

8. Învăţaţi de la Mine! (Matei 11:29)

Această poruncă înseamnă două lucruri. Primul l­am discutat mai sus:

Uitaţă­vă cum sunt Eu şi învăţaţi să fiţi şi voi aşa.

Al doilea:

Ascultaţi cu mare atenţie ce vă spun Eu; memorizaţi învăţătura Mea şi trăiţi conform cu ea. Eu v­am învăţat cum să trăiţi. Eu aştept să trăiţi în conformitate cu învăţătura Mea şi cu poruncile Mele.

Este o mare tragedie că mulţi teologi evanghelici spun că la Domnul Isus mergem doar pentru mântuire iar apoi, pentru învăţătură, ori mergem la Lege ori la epistole. Motivul pentru această atitudine este simţământul că învăţătura Domnului Isus este prea exigentă, ba chiar imposibilă.

Respingerea învăţăturii Domnului Isus este una dintre cele mai mari tragedii din creştinismul protestant şi evanghelic.

Acum câţiva ani s­a întâmplat un eveniment foarte semnificativ în Statele Unite. Unul dintre cei mai mari prezentatori de teme biblice din această ţară îşi avea timpul lui de părtăşie cu Domnul şi a citit pentru aceasta din Ioan 14. A ajuns la versetul 15 şi a citit: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." La care i­a venit imediat o întrebare: „Care sunt poruncile Domnului Isus?" Şi, spre surprinderea lui, n­a putut să­şi aducă aminte de nici o poruncă a Domnului Isus. Şi atunci i­a venit gândul: „Cum pot eu spune că Îl iubesc pe Domnul Isus când eu nici măcar nu cunosc care sunt poruncile Lui, dar să mai şi trăiesc după ele?"

Atunci a început un studiu amănunţit în cele patru Evanghelii ca să identifice în ele toate poruncile Domnului Isus. Ca rezultat final al acestui proces, a scris şapte broşuri mari, fiecare cu cate şapte porunci ale Domnului Isus, pe care le analizează în modul lui caracteristic, adică foarte sistematic. Acum a introdus cursul despre poruncile Domnului Isus în sistemul lui de învăţământ.

Poate că fenomenul acesta va avea ecou şi va produce o întoarcere masivă la învăţătura şi la poruncile Domnului Isus.

9. Leapădă­te de tine şi mori faţă de tine însuţi!

Ajungem cu aceasta la ceea ce se pare a fi aspectul cel mai dificil al trăirii noastre în unire cu Cristos. Iată cerinţa Lui:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să­şi ia crucea în fiecare zi şi aşa să Mă urmeze" (Luca 9:23).

Trebuie să începem prin a ne uita la contextul acestor porunci. Ele sunt condiţiile pentru admitere în şcoala lui Isus. Invitaţia iniţială de a veni în şcoala Lui a fost formulată astfel: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Marcu 1:17).

Cei cărora le vorbea Isus erau pescari. El le­a făcut o invitaţie referindu­se la ce erau ei atunci şi, de fapt, El le spunea: „Veniţi în şcoala Mea şi Eu voi face din voi ceva cu totul diferit de ceea ce sunteţi astăzi." Eu cred că acceptul Lui a fost pe cuvintele: „vă voi face." Şi noi astăzi, când intrăm în şcoala lui Isus, El ne spune:

„Scopul Meu este să vă fac. Eu am o imagine foarte clară în gândul Meu despre ceea ce vreau Eu să deveniţi. Eu nu Mă voi lăsa şi nu voi renunţa până când veţi deveni ceea ce vreau Eu să fiţi."

O mare problemă cu oamenii aceştia era că ei au venit la Marele Rege cu speranţa că vor deveni miniştri în Guvernul Majestăţii Sale, dar Regele Isus intenţiona să­i facă ambasadorii (reprezentanţii) Săi şi să­i trimită într­o lume extrem de ostilă în care fiecare dintre ei urma să moară ca martir! Pentru ca Isus să­i poată face ceea ce voia El, ei trebuiau în final să renunţe la ceea ce voiau ei să devină!

Şi cu acestea ajungem la cerinţele lui Isus: „Lepădaţi­vă de voi înşivă" şi „Luaţi­vă crucea în fiecare zi."

A te lepăda de tine înseamnă a zice „Nu" dorinţei tale de a­ţi guverna viaţa şi a acepta ca Stăpânul şi Învăţătorul tău să ţi­o guverneze El. Înseamnă să spui „Nu" felului tău de a fi şi să accepţi să te schimbi în ceea ce vrea El să fii. Înseamnă să te predai pe tine însuţi ca să devii proprietatea altuia. Înseamnă să intri în supunere totală şi în totală ascultare de învăţătura şi de poruncile noului tău Proprietar.

Dar oare nu echivalează lucrul acesta cu un fel de moarte? Exact aceasta e! Şi Isus, ca bun pedagog evreu, căruia îi plăcea să reformuleze o afirmaţie şi să o repete cu alte cuvinte, adaugă: „Şi ia­ţi propria ta cruce în fiecare zi!" Crucea era un instrument cu o singură folosinţă: uciderea. Tu îţi iei propria ta cruce pentru a muri pe ea! Şi Isus vrea ca tu să faci lucrul acesta în fiecare zi!

Întrebarea cheie este: Pentru ce să mor? Sau, mai exact, faţă de ce să mor? Răspunsul este că Isus vrea să mori faţă de ceea ce ai fost până acum, pentru ca El să te poată face ceea ce intenţionează El să devii.

Primul şi cel mai fundamental lucru este să accepţi şi să admiţi că ceea ce eşti tu acum nu este ceea ce intenţionează Dumnezeu să fii. Şi admiterea acestui lucru este foarte dificil de făcut pentru mulţi oameni mândri şi foarte încrezători în sine.

Isus vrea să mori pentru planurile tale, pentru programul tău de viaţă şi să accepţi ca El să­Şi trăiască propriile Lui planuri prin tine.

Şi cu aceasta ajungem la cheia întregii probleme. Dacă tu te uiţi numai la lucrurile faţă de care trebuie să mori şi la lucrurile la care trebuie să renunţi, tu nu vei face lucrul acesta cu adevărat niciodată, chiar dacă teoretic sau de formă vei admite că vrei să o faci. Inima ta va fi legată de lucrurile acelea şi, mai de vreme sau mai târziu, te vei întoarce la ele. Cheia stă în faptul că trebuie să te uiţi la lucrurile pe care ţi le oferă Cristos. Tu trebuie să ajungi să vezi clar ce fel de persoană vrea El să te facă. El vrea să te facă, nici mai mult nici mai puţin, decât o persoană după propriul Lui chip. Şi, dacă reuşeşte acest lucru, El vrea ca astfel să te califici să conduci cu El treburile cosmosului, ale universului, ale tuturor lumilor lui Dumnezeu. Ca fiu de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu trebuie să fie şi al tău. Dar pentru a te califica pentru aceasta trebuie să se formeze în tine chipul lui Cristos. Acum întreabă­te: Este ţelul acesta vrednic să mor pentru el? Numai când compari lucrurile la care trebuie să renunţi cu lucrurile pe care le are Cristos în gând pentru tine şi pentru care trebuie să renunţi la ce eşti şi ai acum, numai atunci vei fi în stare să zici din toată inima: „Eu mor pentru tot ceea ce sunt eu acum şi­L las pe Preaiubitul meu Domn să mă facă ceea ce vrea El să mă facă."

Adu­ţi aminte! Tu intri în şcoala lui Isus, care este şi atelierul de lucru al lui Isus. El te va învăţa ­ învaţă de la El! El te va face ­ supune­te lucrării Lui asupra ta. Şi trebuie să o faci în fiecare zi. Non stop. Fără vacanţă. Perseverând până la sfârşit.

10.Rămâi în Mine!

Am văzut deja că atunci când uităm ceva, lucrul acela sau persoana aceea iese din mintea noastră. Ceva similar se întâmplă cu relaţia noastră cu Isus. În momentul în care uităm de El, în mod subiectiv noi ne separăm de El. Din momentul acela acţionăm ca şi când El n­ar exista, ca şi când am fi complet singuri. Când ne aducem aminte de El, este ca şi când L­am aduce înapoi în noi şi noi ne reîntoarcem în El. Subliniez că aceasta este o experienţă subiectivă, dar totuşi este o experienţă reală.

Să punem acum laolaltă aceste două afirmaţii:

„Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5) şi

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte" (Filipeni 4:13).

Dacă vrem puterea care este în Cristos, trebuie să rămânem în El. Ţine lucrul acesta în minte. Adu­ţi aminte de el.

Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de a uita şi El cunoaşte şi importanţa ca noi să­L avem atât pe El Personal cât şi cuvintele Lui mereu în faţa ochilor noştri. Iată de ce le­a dat el israeliţilor aceste instrucţiuni:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta.

Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.

Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să­ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale" (Deut.6:5­9).

Acestea sunt instrucţiuni amănunţite pentru modul în care să folosim mijloace vizuale ca ajutoare pentru memorie pentru a ne ajuta să trăim tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu.

Toate aceste instrucţiuni sunt intensificate de instrucţiunea pe care le­o dă Dumnezeu israeliţilor pentru timpul când vor deveni bogaţi în Canaan:

„Vezi să nu uiţi pe Domnul" (v.12), şi apoi avertizarea:

„căci Domnul, Dumnezeul tău este un Dumnezeu gelos în mijlocul tău" (v.15).

Exact aşa cum israeliţii au fost învăţaţi cum să trăiască întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, acum suntem şi noi instruiţi cum să trăim întotdeauna în unire cu Cristos.

Ţinându­le pe toate acestea în minte, să ne mai aducem aminte încă de un lucru: Neascultarea ne separă de Cristos!

„Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămâne în dragostea Mea" (Ioan 15:10). Păcatul ( un alt cuvânt pentru neascultare) întotdeauna ne separă de Dumnezeu!

Am introdus deja conceptul de separare subiectivă. Neascultarea ne separă în mod subiectiv de Cristos. Oare neascultarea permanentă şi conştientă nu ne va separa obiectiv şi permanent de Cristos?

Las întrebarea aceasta deschisă, ca răspunsul să­l dea fiecare dintre noi.

11.Să aduceţi roadă!

Domnul Isus ne spune că scopul pentru care El vine în unire organică şi vitală cu noi este ca noi să aducem roadă. În textul acesta (Ioan 15), Isus nu ne spune ce înseamnă „roadă."

După o viaţă întreagă de strădanie să înţeleg gândirea Domnului meu, am ajuns să văd că Domnul Însuşi rodeşte în noi, în cooperare cu Duhul Sfânt, în două feluri.

Primul rod al lui Cristos în noi este propriul Său chip în noi. Pavel scrie că Domnul Isus Cristos a dat Bisericii Sale o varietate de slujitori care să lucreze asupra noastră până când vom ajunge „la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos... să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos" (Efeseni 4:13­15).

Trebuie să fim conştienţi că cele nouă trăsături de caracter care formează „roada Duhului" în Galateni 5:22­23 sunt trăsăturile de caracter ale lui Cristos.

Al doilea rod este faptul că noi facem ucenici. Orice fiinţă vie, ajunsă la maturitate, se multiplică (rodeşte). Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că fiecare ucenic (student) din şcoala Lui, la absolvirea şcolii trebuie să fie ca Învăţătorul lui (Luca 6:40). Când le­a poruncit să meargă în toată lumea şi să facă ucenici, El le­a spus să facă cu ucenicii lor exact ceea ce a făcut El cu ei. Voi parafraza aici instrucţiunile Lui:

„Învăţaţi­i tot ce v­am învăţat Eu şi învăţaţi­i să trăiască aşa cum v­am învăţat Eu pe voi să trăiţi" (Matei 28:20). Mă întreb câţi oameni fac astăzi ucenicizare (un cuvânt în mare vogă) exact aşa cum ne­a învăţat Domnul nostru?

A face ucenici este un proces complex. El începe prin evanghelizare, care are ca scop să­i aducă pe oameni la o cunoaştere mântuitoare a Domnului Isus Cristos. Ea continuă prin a­i învăţa pe cei convertiţi învăţăturile Domnului Isus şi cum se trăieşte în unire cu Cristos şi sub autoritatea lui Cristos.

Având în vedere faptul că viaţa în trupul lui Cristos este atât de diversă pe cât de diverse sunt organele din trupul omenesc, a aduce roadă nu înseamnă numai a aduce oameni la Cristos (evenimentul iniţial), ci înseamnă orice activitate care produce creştere şi zidire în trupul lui Cristos.

A aduce roadă cu Cristos înseamnă a­L lăsa pe Cristos să­Şi împlinească scopurile pe care le alege El pentru noi şi prin noi. Înseamnă a coopera cu El la realizarea acestor scopuri.

12. Bucuraţi­vă în Domnul!

Cea mai cuprinzătoare învăţătură pe care ne­o dă Domnul Isus Însuşi despre unirea noastră organică şi vitală cu Sine se găseşte în Ioan 15, unde El ne spune că El este Viţa, iar noi suntem mlădiţele. Drept concluzie la această învăţătură esenţială, El adaugă:

„V­am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15:11).

Poruncile să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi, să ne predăm viaţa în totalitate unei alte persoane, să renunţăm la dorinţa profundă după independenţă, după conducerea vieţii de către noi înşine aşa cum credem noi de cuviinţă, sună oribil de sinistru pentru multe minţi şi pentru multe inimi. Cine este gata să intre în sclavie voluntară?

Nu este oare straniu (sau, mai de grabă, trepidant) să auzi că acelaşi Isus care ne cheamă să ne ucidem pe noi înşine zilnic şi să fim sclavii Lui pentru totdeauna, ne spune apoi:

„Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi!" (Ioan 8:36)?!

Lucrul straniu (nu, ci mai de grabă vestea cea mare şi bună) este că numai după ce noi renunţăm voluntar la libertatea noastră şi acceptăm să fuzionăm cu El şi să ascultăm de poruncile Lui, El se întoarce roată şi ne spune:

„Nu vă mai numesc sclavi.

Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă spun Eu" (Ioan 15:15 şi 14. Am inversat ordinea versetelor pentru a crea contrast mai puternic).

Libertatea pe care o descoperim, adevărata libertate, este libertatea „în Cristos."

Cea mai preţioasă prietenie pe care o poţi câştiga vreodată este prietenia Fiului lui Dumnezeu!

Când ne dăm lui ca sclavi, descoperim că El este Eliberatorul nostru şi Prietenul nostru!

Şi toate aceste descoperiri uimitoare ne inundă întreaga fiinţă cu „bucurie negrăită şi strălucită", cum o numeşte Petru (1 Petru 1:8).

Apostolul Pavel compară unirea cu Cristos cu o căsătorie (Efeseni 5:23­32). O adevărată căsătorie începe cu o predare plină de iubire şi totală a unui bărbat şi a unei femei unul altuia. Amândoi mor pentru toţi ceilalţi pentru a­şi aparţine unul altuia în exclusivitate.

Într­o adevărată căsătorie, personalitatea bărbatului şi a femeii nu sunt diminuate, şi cu atât mai mult nu sunt sufocate sau înăbuşite. Dimpotrivă, fiecare dintre ei este menit să înflorească, să fie totalmente împlinit prin celălalt. De fapt, împlinirea persoanei umane are loc tocmai în procesul acesta de învăţare de a trăi într­o comuniune de iubire şi de perfectă armonie cu o altă persoană.

Scopul lui Dumnezeu este să ne dezvolte şi să ne împlinească personalitatea. Şi El ne­a structurat într­un aşa fel încât noi putem înflori şi ne putem realiza numai în această unire de căsătorie cu Fiul Său, Isus Cristos. Aceasta nu este sclavie! Acesta este mediul divin conceput pentru formarea noastră după chipul Său.

Căci noi trebuie să avem tot timpul în minte faptul că scopul Lui ultim cu noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său pentru ca el să fie cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:29). Şi această formare a noastră după chipul Lui se poate realiza numai şi numai într­o uniune vitală cu El şi într­o coabitare reală cu El. Şi această unire în căsătorie cu Cristos este sursa celei mai mari bucurii pe care a cunoscut­o vreodată omenirea.



În concluzie, voi repeta că cea mai mare minune din lume este crearea uimitorului organism numit Biserica, sau Trupul lui Cristos. Fiecare dintre noi cei care facem parte din acest organism avem dreptul să particularizăm şi să spunem că cea mai mare minune din lume este faptul că Dumnezeu a fuzionat într­o unire reală pe Fiul Său etern împreună cu mine, aşa încât aşa cum Dumnezeu este în Cristos şi Cristos este în Dumnezeu, aşa Cristos este în mine şi eu sunt în Dumnezeu (dacă această din urmă declaraţie ţi se pare uluitoare sau inacceptabilă, verifică şi vezi că o spune Isus în Ioan 17:21, 23 şi 26).

Aceasta este o minune care este dincolo de priceperea mea, Dar Dumnezeu îmi spune că este adevărată şi obiectivă.

În ceea ce am scris mai sus am accentuat de mai multe ori că noi trebuie nu numai să credem această minune ci trebuie să devenim conştienţi de ea, trebuie să facem ca mintea să ne fie impregnată de ea într­un aşa fel încât gândirea noastră să fie permanent şi constant determinată de ea. Mintea apostolului Pavel era impregnată exact în felul acesta de ea şi era determinată de ea.

Conştiinţa că această minune este adevărată cu mine îmi produce uimire, adoraţie, închinare şi bucurie, bucurie inexprimabilă şi plină de glorie.

Când Pavel scrie „Bucuraţi­vă în Domnul", el ne spune de fapt să fim conştienţi de miracolul uniri noastre cu Cristos şi a lui Cristos cu noi şi să ne bucurăm în acest miracol! Iată cea mai mare sursă de bucurie şi de delectare pe care şi­o poate imagina cineva.

Şi aceasta este cea mai mare motivaţie pentru închinare, pentru a­I da slavă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.