Suveranitatea lui Dumnezeu

Două moduri in care poate fi înţeleasă





Când studiam la Oxford (1969-1972), cineva mi-a spus că odată pe lună Martyn Lloyd-Jones are o întâlnire de o zi cu un grup de aproximativ 150 de pastori în ceea ce se numea „The Westminster Fellowship". Am făcut aranjamentele necesare şi am fost acceptat în acea organizaţie şi astfel am putut să particip şi eu la acele adunări speciale. Martyn Lloyd-Jones ţinea la început o scurtă prelegere, apoi începeau discuţii. Fiecare pastor îşi spunea punctul de vedere în subiectul respectiv. Martyn Lloyd-Jones îi asculta cu atenţie, îşi lua notiţe, iar la sfârşit sistematiza argumentele tuturor şi îşi spunea în concluzie propria lui poziţie.

Întrunirile acelea au contat pentru formarea mea teologică poate mai mult decât studiile de la Oxford!

Un lucru care m-a captivat acolo a fost faptul că Martyn Lloyd-Jones repeta mereu această afirmaţie: „Fă-ţi din suveranitatea lui Dumnezeu stâlpul principal al teologiei sau al gândirii tale." Până atunci, eu consideram că stâlpul principal al gândirii mele este unirea cu Cristos (faptul că El S-a făcut una cu mine şi pe mine m-a făcut una cu El, că eu sunt „În Cristos" şi că „El trăieşte în mine"). După ce am înţeles ce înseamnă suveranitatea lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că este într-adevăr elementul central al gândirii creştine, mi-am zis că eu am doi stâlpi principali ai gândirii mele: suveranitatea lui Dumnezeu şi unirea cu Cristos. Şi aşa a rămas până astăzi!

Studiind, deci, tema suveranităţii lui Dumnezeu, am ajuns să văd că ea este înţeleasă în două feluri radical deosebite. Vă voi arăta în cele ce urmează aceste două feluri de înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu şi apoi vă voi arăta importanţa practică a acestei teme centrale a teologiei creştine.



Înţelegerea calvinistă



În înţelegerea calvinistă, suveranitatea lui Dumnezeu se manifestă printr-un sistem strict de predestinare. Adică, Dumnezeu a făcut dinainte de creaţie un plan detaliat a tot ce se va întâmpla în creaţie şi totul se desfăşoară conform acestui plan predestinat, până la cele mai mici detalii. Nimic nu se poate abate de la planul acesta.

Pentru mai multă claritate, citez din Mărturisirea de credinţă a baptiştilor calvinişti, scrisă la Londra în 1689:

„Credem că înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au intrat într-un Sfat al Păcii, sau Legământ al Răscumpărării, ca să mântuiască un popor ales din păcatele lor (Efeseni 1:1-14; Tit 1:9). Că în decretele lui Dumnezeu au fost desemnaţi numai doi ca fiind capi de legământ, Adam şi Cristos. Că Dumnezeu Tatăl a decretat să creeze lumea, inclusiv pe Adam ca şi cap de legământ al umanităţii, că El a decretat să permită căderea lui Adam prin alegerea lui liberă şi că el a decretat să-L trimită pe Fiul Său ca şi Cap de Legământ ca să răscumpere din păcat şi din moarte un popor de aleşi. Că toţi oamenii care se vor naşte îl vor avea pe Adam drept cap în Legământul Faptelor şi că toţi cei ce sunt aleşi de Dumnezeu Îl vor avea pe Cristos drept cap al lor în Legământul Răscumpărării."

Iată aceleaşi lucruri spuse de un baptist calvinist modern:

„Baptiştii ai căror crez se bazează pe legământ cred în decretele lui Dumnezeu şi în Legământul Răscumpărării făcut înainte de întemeierea lumii. Legământul Răscumpărării este planul unificat făcut între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să-i răscumpere pe cei aleşi din păcatele lor (2 Tim. 1:9). Tatăl a creat planul răscumpărării în calitatea lui de cap al Trinităţii, Fiul a fost de acord să vină în lumea aceasta ca Răscumpărător al celor aleşi, iar Duhul Sfânt a fost de acord să regenereze inimile poporului ales al lui Dumnezeu (Efeseni 1:3-14)" (Citat din Fred Malone, The Baptism of Disciples Alone, Founders Press, 2003, pag. 52).

Vreau să fac la acest punct o observaţie foarte importantă. Nu găsim nicăieri în Scriptură vreo indicaţie despre „decrete" şi „legământ" făcute înainte de întemeierea lumii. Ceea ce citim clar este că Dumnezeu Sfânta Treime au zis între Ei: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească..." (Geneza 1:26). Este foarte semnificativ faptul că despre acest plan exprimat clar în Scriptură aceşti oameni nu vorbesc nimic, ci în locul lui presupun un alt plan care s-ar fi făcut înainte de creaţie.

Deduc din tot ce am citit în cărţile calviniste că neascultarea lui Adam a fost atât de catastrofală încât a şters complet planul din Geneza 1:26 şi de aceea acesta nici nu mai trebuie amintit. Dar, dacă Dumnezeu este suveran, adică totul se întâmplă aşa cum a decis El dinainte, oare anularea planului din Geneza 1:26 nu este o contrazicere a suveranităţii lui Dumnezeu? După schema aceasta, suveranitatea lui Dumnezeu este anulată din start!

Dar, să revenim la înţelegerea suveranităţii lui Dumnezeu în calvinism. Unul dintre cei mai de seamă scriitori calvinişti din America de astăzi este R. C. Sproul. În scrierile lui, acesta face foarte clar conceptul acesta că Dumnezeu este suveran numai dacă Dumnezeu a făcut un plan a tot ce se va întâmpla în creaţie şi în istorie şi numai dacă planul acesta se va împlini cu cea mai mare exactitate. Dacă nu ar exista un asemenea plan şi dacă planul nu s-ar împlini până la ultimul lui detaliu ar însemna că Dumnezeu nu este suveran.

În concepţia calvinistă, după neascultarea lui Adam, omenirea a devenit totalmente depravată şi a intrat totalmente sub condamnarea la moarte eternă. Ceea ce s-a distrus totalmente a fost voinţa omului, astfel încât acesta nu mai poate alege altceva decât păcatul şi moartea. Din masa aceasta de corupţi şi de condamnaţi Dumnezeu alege un număr fix de oameni pe care să-i mântuiască. Cristos a murit pe cruce numai pentru aceştia. Cândva în cursul vieţii lor, cei aleşi capătă harul mântuitor. Acest har este „irezistibil," adică cei aleşi nu i se pot opune, deoarece voinţa lor nu este în stare nici să-L aleagă pe Dumnezeu nici să se opună harului lui Dumnezeu.

Ceea ce este distrus în concepţia aceasta este omul ca fiinţă liberă să răspundă chemării lui Dumnezeu sau să o respingă. Şi ceea ce este distrus în consecinţă este responsabilitatea omului. El nu este responsabil pentru că este căzut şi nici pentru că ar fi respins harul lui Dumnezeu.



Sistemul acesta este totalmente determinist. Totul este determinat dinainte şi nimic nu se poate schimba în sistem. Întreaga istorie umană este doar desfăşurarea mecanică a ceea ce a fost decretat de la început. Te întrebi atunci, oare de ce a mai făcut Dumnezeu această lume în care totul se întâmplă cum a decis El dinainte? Dacă cei pe care i-a ales El vor face totdeauna numai ce a decis El mai dinainte, de ce mai era necesară istoria aceasta? Nu putea Dumnezeu să producă automat şi dintr-o dată produsul final, care oricum se va face exact aşa cum a decretat El?





Înţelegerea arminianistă



Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu pleacă de la planul lui Dumnezeu de a crea pe oameni după chipul şi asemănarea Sa. Există enorm de multe păreri cu privire la „chipul lui Dumnezeu" în om. Nu este cazul să intrăm în discutarea lor. Ceea ce trebuie să ştim, însă, este că majoritatea celor care discută această problemă sunt de acord că un aspect al „chipului lui Dumnezeu" în om este faptul că omul este o persoană, adică o fiinţă care gândeşte pentru sine, şi decide pentru sine. Dumnezeu l-a făcut pe om deoarece „voia să ducă pe mulţi fii la slavă" (Evrei 2:10). Când Dumnezeu vrea „fii", El vrea fiinţe care sunt ca El Însuşi, adică persoane care gândesc, aleg şi comunică, adică intră în relaţii inteligente şi voluntare.

Acum opriţi-vă şi gândiţi puţin. Când Dumnezeu vrea să aibă fii, adică persoane inteligente şi libere, înseamnă că El este pregătit să le creeze acestor persoane un spaţiu liber al lor însele, în care să decidă pentru sine.

Dumnezeu este suveran, adică voia lui se face pretutindeni. Dar când Dumnezeu creează o altă persoană, El, în suveranitatea Lui, alege să-Şi limiteze suveranitatea şi să zică persoanei pe care tocmai a creat-o: „Eu vreau să gândeşti pentru tine. Eu vreau să Mă priveşti şi să Mă alegi pe Mine ca partener al tău. Dar nu te oblig la aceasta. Eu vreau să Mă alegi pe mine din propria ta iniţiativă." Aceasta înseamnă că Dumnezeu îi spune persoanei pe care tocmai a creat-o: „În sfera care eşti tu însuţi, tu eşti suveran. Acolo tu iei decizii. Eu viu până lângă sfera ta şi îţi propun prietenia Mea, dar nu te invadez. Eu îţi respect propria ta suveranitate asupra ta însuţi."

Dacă nu ar exista această sferă de autoritate, sau suveranitate, a omului asupra propriei sale persoane, omul nu ar mai fi om, ci ar fi robot. Ceea ce vedem în Geneza, după neascultarea lui Adam şi după alungarea lui din grădină, este că Dumnezeu i se adresează tot ca unei persoane care poate alege. Şi vedem că El Îşi găseşte mereu oameni care acceptă să umble cu Dumnezeu, adică să păstreze relaţia personală de asociere cu Dumnezeu, cu toată corupţia care a intrat în toată omenirea prin neascultarea lui Adam.

Să punem lucrurile sun altă formă. Ceea ce îşi doreşte Dumnezeu sunt oameni care Îi văd frumuseţea şi bunătatea şi care se îndrăgostesc de El, adică aleg să-L iubească pe El, să intre în asociere cu El şi să asculte de El. Lucrul acesta nu se poate realiza decât dacă om ul este liber să aleagă! Dumnezeu nu-i impune omului să-L iubească, deoarece dragoste cu sila nu se face. Dumnezeu doreşte să fie ales de om şi doreşte ca omul să-L iubească din liberă alegere.

Atunci, unde mai rămâne suveranitatea lui Dumnezeu?

Dumnezeu a creat câteva miliarde de persoane, adică de sfere a căror independenţă şi suveranitate El, în suveranitatea Lui, a decis să o respecte.

Şi, în ciuda atâtor voinţe libere, Dumnezeu este totuşi capabil să-şi ducă la îndeplinire toate planurile Lui, exact aşa cum le-a făcut dinainte de întemeierea lumii. Cum se poate întâmpla aşa ceva? Răspunsul este că Dumnezeu este suveran peste întreaga omenire în ciuda existenţei atâtor voinţe libere. Cum? Răspunsul final îl vom vedea numai când vom merge dincolo, de unde totul se vede altfel decât de aici.

Dar putem să facem totuşi încă nişte explorări în Biblie de unde să vedem cum îşi exercită Dumnezeu suveranitatea Lui în ciuda atâtor voinţe libere.

Mai întâi, să ne gândim la Lucifer. Şi el este o creatură a lui Dumnezeu. Şi el este o persoană. Şi tocmai pentru că este o persoană, a fost liber să aleagă altceva decât fidelitate faţă de Creatorul Său.

În procesul acestei alegeri, el s-a transformat în tot ce e opusul lui Dumnezeu. Putem să spunem cu încredere că Dumnezeu îl lasă să existe tocmai pentru a ne crea nouă libertate de alegere. A fi om înseamnă a avea în faţă doi stăpâni, pe Dumnezeu şi pe Diavolul, şi a alege pe care să-l crezi, pe care să-l asculţi, a cui să fii şi cu cine să petreci veşnicia viitoare.

Dar Diavolul nu este nici egal cu Dumnezeu, nici în afara suveranităţii lui Dumnezeu. Din primele două capitole din Iov, vedem că Satan trebuie să-i ceară permisiunea lui Dumnezeu ca să se atingă de omul Lui. Dumnezeu îi dă o anumită permisiune, dar îi şi fixează limite până unde să meargă şi Diavolul respectă aceste limite. De asemenea, Domnul Isus îi spune lui Petru că Satan i-a cerut pe ucenici să îi cearnă, dar El i-a pus lui Satan limită: să nu se atingă de credinţa lui.

Prin urmare, Dumnezeu este atât de suveran încât îl lasă pe Satan liber să înşele oamenii, dar în ciuda acestui fapt, El, Dumnezeu Îşi face totuşi planurile Lui. Ba mai mult, ori de câte ori cel rău întreprinde o acţiune prin care crede că lucrează împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul acţiunii descoperă că şi prin acea acţiune a promovat planul lui Dumnezeu. Şi aşa păţesc toţi duşmanii lui Dumnezeu. Avem un caz foarte semnificativ în acest sens în Faptele apostolilor capitolul 4. Conducătorii iudeilor le spun lui Petru şi Ioan să nu mai predice despre Isus şi îi ameninţă cu represalii dacă continuă. Petru şi Ioan se duc şi spun Bisericii ce au spus conducătorii statului. Biserica întreagă se duce atunci la rugăciune şi ceea ce se roagă ei este deosebit de semnificativ. În primul rând, Biserica I se adresează lui Dumnezeu cu un titlu care mai apare doar o singură dată în Noul Testament, şi anume, „Despotes", care înseamnă "Conducător Absolut" , sau „Suveran", tocmai ca să îşi exprime astfel încrederea în puterea Lui absolută asupra evenimentelor. Apoi, Biserica afirmă despre El: „Doamne, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele."

Apoi, Biserica se referă la evenimentele recente petrecute cu Fiul lui Dumnezeu:

„Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său."

Într-adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,

ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău" (Fapte 4:25-28).

Observaţi că Irod şi Pilat, naţiunile păgâne şi Israelul, s-au unit ca să se scape de Isus. Dar la urmă se constată că tot ce au făcut ei „hotărâse mai dinainte" Dumnezeu! Biserica vede clar că tot ce I-au făcut duşmanii lui Dumnezeu lui Isus era exact ceea ce a decis Dumnezeu să I se facă, deoarece aşa decisese El să mântuiască omenirea!

Observaţi acum logica Bisericii. Conducătorii lui Israel se ridică din nou împotriva lui Dumnezeu, vrând să-i oprească pe apostoli de la vestirea Evangheliei. Dar ce vor face ei? Cu siguranţă că nu le vor face lui Petru şi lui Ioan decât ce a hotărât Dumnezeu mai dinainte!

Atunci, să se mai roage Biserica să-i apere pe Petru şi pe Ioan? De ce să-i apere? De ce a hotărât Dumnezeu să li se facă?

Recunoscând suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi asupra duşmanilor Săi, Biserica nu se mai poate ruga ca lui Petru şi lui Ioan să nu li se întâmple ceva dureros, deoarece lor li se va întâmpla numai ce a hotărât Suveranul. Şi atunci, lor nu le numai rămâne decât să se roage astfel:

„Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor şi dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala,

şi întinde-Ţi mâna ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus" (v.29-30).

Apostolii s-au dus şi au predicat Cuvântul. Şi, da, au fost arestaţi şi au fort bătuţi crunt, dar ei „s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui" (5: 41). Ei nu au privit bătaia aceea ca pe o nenorocire. Ea a venit pentru ei de la Acela care i-a găsit vrednici să primească un asemenea tratament!



Concluzia pe care o scot din toate acestea este că Dumnezeu este atât de suveran asupra evenimentelor din istorie încât şi duşmanii Lui, care se luptă împotriva lucrării Lui, fac de fapt întotdeauna, fără să vrea, planul lui Dumnezeu.



Aşa am înţeles eu suveranitatea lui Dumnezeu în anii aceia în Anglia. Şi acea concepţie despre suveranitatea Domnului meu mi-a dat curajul să mă întorc în România, unde ştiam că duşmanii lui Dumnezeu vor sări pe mine! Dar acum ştiam că ei îmi vor face numai ceea ce a hotărât Dumnezeu ca ei să-mi facă!

Acum, să vă relatez ce s-a întâmplat. Într-adevăr au sărit pe mine. La 4 octombrie, 1974, mi-au făcut percheziţie la domiciliul meu din Ploieşti şi mi-au confiscat toată biblioteca şi toate scrierile mele personale. Apoi, prin 25 octombrie, m-au chemat la securitate. M-au introdus într-o cameră mare, în care era o masă lungă acoperită cu pânză roşie şi în spatele ei erau şase indivizi, printre care şi un colonel de securitate în uniformă. Pe mine m-au pus să şed la o masă mică aşezată la o oarecare distanţă în faţa mesei celei lungi.

Colonelul a dat citire actului prin care eram pus sub cercetare penală pentru vina de a fi făcut „activitate care pune în primejdie securitatea statului." Aceasta fiindcă am scris „Manifestul creştin". Colonelul mi-a spus că pentru activitatea aceasta voi putea fi condamnat la închisoare de la 5 la 15 ani. A pornit atunci la un discurs ameninţător, căutând să mă înspăimânte cu consecinţele care vor urma. La un moment dat, a pomenit de Romani 13 şi a spus că acolo scrie că stăpânirile sunt de la Dumnezeu şi eu m-am ridicat împotriva stăpânirii puse de Dumnezeu.

La auzul acestor cuvinte nu m-am putut abţine şi am spus:

„Domnule colonel, îmi permiteţi să vă spun cum văr eu că se aplică aici Romani 13?"

El a fost surprins de intervenţia mea şi mi-a zis: „Hai, spune."

Eu am zis cam aşa:

„Domnilor, ce se întâmplă aici nu este între dumneavoastră şi mine, ci este între Dumnezeul meu şi mine. Dumnezeu are ceva de lucru cu mine aici. Nu ştiu exact ce. Poate că vrea să mă înveţe aici câteva lecţii. Una ştiu, domnilor, că dumneavoastră o să-mi faceţi numai ce a hotărât Dumnezeu să-mi faceţi şi n-o să treceţi nici cu un centimetru peste ceea ce a hotărât El, deoarece, într-adevăr dumneavoastră sunteţi aici instrumentele lui Dumnezeu pentru mine."

S-a văzut imediat că domnului colonel nu i-a plăcut cum am aplicat eu Romani 13 la situaţia aceea. Dar mie mi-a dat o satisfacţie imensă, deoarece în clipa aceea eu nu mai vedeam în faţa mea şase oameni solizi, cu feţe încruntate şi furioşi pe mine, ci vedeam în spatele lor pe Dumnezeul meu care îşi ţinea mâinile deasupra lor şi trăgea şase sfori, prin care mânuia cele şase marionete ale Lui care stăteau în faţa mea!

Aceasta consider eu că este cea mai bună ilustrare a suveranităţii lui Dumnezeu văzută la securitatea din Ploieşti!

Observaţi cât de important şi cât de practic este să înţelegi bine suveranitatea lui Dumnezeu!



Pot să amintesc aici şi modul în care a înţeles Iosif suveranitatea lui Dumnezeu în actul de răutate prin care l-au vândut fraţii lui:

„Voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ce se vede astăzi, şi anume, ca să scape viaţa unui popor în mare număr" (Geneza 50: 20).



Acelaşi lucru îl vedem scris şi cu privire la cele zece coarne şi la fiară:

„Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu" (Apocalipsa 17: 17).



Să rezumăm, deci, această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu. Când Dumnezeu creează persoane, El, în libertatea suveranităţii Lui, Îşi limitează suveranitatea pentru a face loc voinţei acelei persoane de a se determina pe sine.. Numai aşa îşi poate face Dumnezeu fii care să-L aleagă în libertate, să-L iubească în libertate şi să trăiască în părtăşie cu El în libertate. Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu acordă cea mai deplină valoare şi responsabilitate fiinţei umane. Dumnezeu este acela care ni se revelează pe Sine în felul acesta.