În cercurile evanghelice există o tendinţă de dispreţuire a minţii şi de susţinere a ideii că inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu. De obicei, pentru aceasta se citează texte ca: „Omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă" (1 Samuel 16:7); sau, „Fiule, dă-mi inima ta..." (Proverbe 23:26); sau „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii" (Proverbe 4:23).

Am auzit un predicator român de seamă care, pentru a diminua importanţa minţii, a folosit jocul de cuvinte care merge numai în limba română zicând că „mintea minte." Un alt predicator român în vârstă din America a deplâns recent într-o predică faptul că în America se pune prea mult accent pe minte, când, de fapt, accentua dânsul, inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu.

Încă în tinereţea mea, atunci când am început la Cluj o adunare specială a studenţilor universitari, am întâmpinat o constantă împotrivire de la unii care ne acuzau de separatism şi de mândrie. Recent, datorită faptului că am început o lucrare specială cu elevii de liceu şi cu studenţii universitari, am fost acuzaţi de „elitism".

În toate acestea răzbate ideea că a ne adresa minţii şi a cultiva mintea este o greşeală şi că ar trebui să ne concentrăm doar pe cultivarea inimii.

Iată de ce este necesar să ne uităm mai cu atenţie în Sfânta Scriptură, ca să descoperim ce ne spune Dumnezeu despre temele acestea.

În primul rând, trebuie să cunoaştem faptul că diferite popoare atribuie unor organe diferite din corpul omenesc funcţia de simţire şi de gândire.

Aşa, de exemplu, la greci, sentimentele se produc în intestine. La ei, mila este o mişcare a intestinelor. La evrei, secretele se păstrează în rinichi (rărunchi); de aceea se spune că Dumnezeu „cercetează rărunchii".

La noi, la români, ca şi la alte popoare europene, sentimentele, şi mai ales iubirea, sunt produse în inimă. Cu toate că noi astăzi ştim că inima este doar o pompă care produce circulaţia sângelui şi nu are nimic de a face cu sentimentele, totuşi, în gândirea noastră, plasăm iubirea în inimă.

Ei bine, exact în felul acesta, evreii plasau gândirea în inimă. Putem spune că evreii gândeau cu inima, aşa cum noi iubim cu inima. Evreii nici nu aveau un cuvânt pentru minte. Aveau cuvinte pentru gândire, cugetare, pricepere, înţelepciune, dar toate acestea se petreceau şi se păstrau în inimă.

Exemplul cel mai ilustrativ pentru aceasta este cazul tânărului Solomon, căruia Dumnezeu i-a oferit să ceară ceva special care Dumnezeu se obliga să-i dăruiască, şi el şi-a formulat cererea astfel:

„Dă dar robului tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul acesta aşa de mare la număr?" (1 Împăraţi 3:9. Sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Venind la Noul Testament, vedem că aici se întâmplă întâlnirea dintre gândirea iudaică, ce punea accentul pe inimă, cu gândirea greacă, ce punea accentul pe minte şi care avea o mulţime de cuvinte pentru minte, cum ar fi fronema,sau nous, noema.

Adresându-se iudeilor, Domnul Isus foloseşte terminologia ebraică şi le spune: „Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile, curviile, uciderile, furturile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău, hula, nebunia. Toate aceste lucruri ies din lăuntru şi îl spurcă pe om" (Marcu 7:21-22).

Dar există un alt text care ne arată cum proceda Domnul Isus în problema aceasta. Pentru a înţelege ce vreau să vă spun, trebuie să ştim ceva despre Septuaginta. Pa la anul 200 şi ceva înainte de Domnul Isus, un grup de şaptezeci de înţelepţi evrei au tradus Biblia ebraică (Vechiul Testament) în limba greacă. Fiindcă a fost opera a şaptezeci de oameni, această traducere a căpătat numele de Septuaginta. Ei bine, oamenii aceştia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au gândit cum trebuie transmis mesajul lui Dumnezeu altei culturi decât cea iudaică. Pentru aceasta, eu au făcut anumite ajustări în text, tocmai pentru a se face înţeleşi de gândirea greacă, în care se punea atât de mare accent pe raţiune, pe minte. Cel mai semnificativ este textul din Deuteronom 6:5, în care Dumnezeu s-a adresat iudeilor cu aceste cuvinte:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta." Pentru un iudeu, acestea trei, inima, sufletul şi puterea, cuprindeau fiinţa umană în totalitatea ei, căci aceasta le spunea Dumnezeu: Să mă iubiţi cu toată personalitatea voastră.

Dar cei şaptezeci, buni cunoscători ai mentalităţii greceşti, ştiau că pentru greci acele trei cuvinte nu acopereau toată structura omului, şi de aceea ei au mai adăugat o componentă şi au tradus textul astfel:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta" (în trad. Cornilescu: „cugetul", termen arhaic care înseamnă „mintea").

Pe vremea Domnului Isus, Galileea avea o populaţie mixtă, de evrei şi de greci. Se pare că şi Domnul Isus vorbea greceşte. Un lucru este sigur, că Septuaginta era folosită de mulţi iudei care vorbeau şi gândeau greceşte.

Şi acum, să ne uităm în Evanghelia după Luca, la istoria samariteanului milostiv. Un învăţător al Legii Îl întreabă pe Domnul Isus ce să facă ca să moştenească viaţa veşnică şi Domnul Isus îl întreabă ce crede el că scrie în Scriptură pe această temă. Învăţătorul Legii citează porunca din Deuteronom 6:5, dar trebuie să vedem că o citează cu adaosul din Septuaginta: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta" şi adaugă la aceasta „şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Domnul Isus îi zice: „Bine ai răspuns" (Luca 10:25-28). Trebuie să observăm, deci, că Domnul Isus aprobă adaosul din Septuaginta! Dar, ca să fie lucrurile şi mai clare, atunci când pe Domnul Isus îl întreabă un învăţător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El răspunde citând tot textul din Septuaginta:

„Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta". Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă." (Matei 22: 35-38).

Apostolul Pavel era şi el un evreu crescut în cultura greacă şi era bilingv. El gândea şi evreieşte şi greceşte.
Să observăm lucrul acesta în primul capitol din Romani.

Vorbind despre procesul înstrăinării oamenilor de Dumnezeu, Pavel îl explică astfel:

„Fiindcă, măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit" (Romani 1:21-22).

Observaţi cuvintele transcrise de mine cu italice. Toate se referă la acţiuni ale minţii (gânduri deşarte, fără pricepere, înţelepţi, au înnebunit), dar totuşi spune că inima li s-a întunecat. Aici el vorbeşte ca un evreu.

Dar Pavel reia discuţia şi formulează concluzia ei în aceste cuvinte:

„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite" (versetul 28). Aici Pavel pune minte acolo unde ceva mai înainte pusese inimă. Aici el gândeşte ca un grec.



Cred că aceste explicaţii vă vor arăta de unde vine accentul pus în Vechiul Testament pe inimă şi cum, prin Domnul Isus şi prin apostolul Pavel se face tranziţia de la limba ebraică la cea greacă, şi de la accentul pus pe inimă la accentul pus pe minte.



Să urmărim acum ce ni se spune în Noul Testament despre minte. Am văzut deja accentul pus de Domnul Isus pe chemarea să-L iubim pe Dumnezeu cu mintea. Dacă ne uităm cu aceste informaţii în gând şi la afirmaţia lui că „din inimă ies gândurile rele", înţelegem că de fapt putem citi şi astfel: „din minte ies gândurile rele" şi toate celelalte lucruri urâte înşirate de Domnul Isus în Marcu 7:21-13 (şi Matei 15:19-20). Înţelegem atunci că Domnul Isus ne cheamă să ne curăţăm mintea de tot ce este murdar în ea, deoarece acele lucruri ne spurcă!



Separarea omului de Dumnezeu

Am citat deja textele din Romani capitolul 1, care ne arat[ procesul separării omului de Dumnezeu. Oamenii au considerat că mintea lor le este suficientă ca să ştie ce să facă, să decidă ce este bine şi ce este rău. Prin aceasta, ei L-au scos pe Dumnezeu din gândirea lor. Iar Dumnezeu le-a respectat dorinţa de a-şi fi ei înşişi stăpâni şi i-a lăsat să vadă unde ajung. S-a văzut repede că mintea lor i-a coborât la un comportament animalic.

Oamenii şi-au creat iluzia că sunt independenţi. Aceasta era cea mai mare înşelară dintre toate, deoarece mintea lor a ajuns sub influenţa şi sub robia lui Satan. Aşa explică Pavel situaţia. El se referă la

„cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia" (2 Corinteni 4: 4). Şi el ne cheamă să nu mai trăim

„cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află" (Efeseni 4:17-18).

Ce să facem ca să aducem o asemenea persoană la Dumnezeu. Cu această întrebare ajungem la



Adevărata evanghelizare



pe care o găsim explicată în 2 Corinteni 10:4­5:

"Armele cu care ne luptăm...sunt întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos."

Transcrierea prin italice a acestui text ne arată unde sunt noţiunile de bază. Ca să le înţelegem, trebuie să observăm că Pavel se gândeşte la mintea omului ca la o cetate întărită, care trebuie cucerită. Cetatea este înconjurată de „întărituri" (şanţuri si valuri de pământ) şi „înălţimi" (fortăreţe în zidul cetăţii). Aceste întărituri şi fortăreţe sunt „izvodiri", adică născociri sau invenţii ale minţii şi ele se opun cunoaşterii lui Dumnezeu. Fenomenul acesta trebuie să-l înţelegem noi cu claritate. Pentru a ne ajuta la aceasta, voi da un exemplu de asemenea născocire care ne este familiar tuturor. Chiar şi astăzi, unii preoţi mai răspândesc în popor legenda că pocăiţii se adună seara în case, sting lampa şi apoi se dedau la un desfrâu generalizat. Imaginea este monstruoasă şi eu am auzit-o din copilărie. Colegii de şcoală mi-o aruncau mereu în faţă, spunându-mi: „Aceştia sunteţi voi." Eu nu ştiam cum să mă apăr de aceasta. Dar, mai mult, sunt oameni care, crezând născocirea aceasta, se tem să vină la adunările noastre. Iată o „întăritură", sau o „înălţime", care se opune cunoaşterii lui Dumnezeu.

Ei bine, când eram în anul I la filologie în Cluj, am citit cartea „Apologia", de Iustin Martirul, scrisă pe la anul 150 după Cristos. Cartea este scrisă sub formă de scrisoare adresată împăratului de la Roma, şi autorul vrea să-i facă împăratului cunoscut adevărul despre creştini. Mare mi-a fost uimirea când am citit ce scrie Iustin, că păgânii au inventat tot soiul de acuze mincinoase şi monstruoase despre creştini, printre care una că creştinii se adună seara în case, acolo au şi nişte câini dresaţi şi aceştia, la un semnal, sar şi sting lumânările, iar creştinii încep o orgie sexuală monstruoasă.

Nu mi-am putut crede ochilor! Aceasta se spunea despre primii creştini pe la anul 150 după Cristos. Şi cei ce spuneau această născocire erau păgânii. Dar cum se face că memoria acestei născociri s-a perpetuat peste veacuri şi este spusă şi astăzi la adresa adevăraţilor creştini de către „păgâni"?!

Când le spui la oameni unde se găseşte scrisă această invenţie şi cine a spus-o şi despre cine, atunci demolezi în minţile acestor oameni o întăritură care se opunea acolo cunoaşterii lui Dumnezeu!

Mai sunt multe asemenea „întărituri", sau invenţii ale minţilor umane. Una este că pocăiţii sunt oameni înapoiaţi şi inculţi. Alta, pe care diavolul o şopteşte mai ales tinerilor, este că dacă te pocăieşti „te închizi" acolo, şi nu-ţi mai trăieşti tinereţea şi te lipseşti de orice bucurie a vieţii. Până nu demolezi această întăritură din mintea multor tineri, nu-i poţi aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Vă las pe dumneavoastră să vă gândiţi şi să descoperiţi şi alte întărituri care, în mintea oamenilor de astăzi, se opun cunoaşterii lui Dumnezeu.

Dar uitaţi-vă bine care este scopul evanghelizării: Să aducem fiecare minte, cu toate gândurile ei, sub ascultarea de Domnul Isus Cristos!

Spre acest fenomen indica şi Domnul Isus, când i-a descris lui Pavel lucrarea de misiune şi de evanghelizare pe care trebuia să o facă:

„să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu" (Faptele apostolilor 26:18).



După convertire urmează

înnoirea minţii



Iată un pas cerut de Dumnezeu şi complet ignorat de atâţia dintre credincioşii evanghelici! Iată o mulţime de texte pentru aceasta.

Pavel ne spune categoric. După ce ne scrie să nu mai trăim ca păgânii care au mintea întunecată (Efeseni 4:17-18), că unul dintre scopurile cu care vine Domnul Isus la noi este „să vă înnoiţi în duhul minţii voastre" (versetul 23). Noi ştim că în limba greacă nu exista alternanţa între literă mare şi literă mică, ci un manuscris se scria ori numai cu litere mici (uneori chiar fără spaţii între cuvinte), ori numai cu litere mari şi nici nu foloseau punctul şi virgula. Prin urmare, traducătorii sunt aceia care decid unde să se separe cuvintele şi care să se scrie cu literă mare şi care cu literă mică. În textul nostru (versetul 23), dacă scriem „duhul" cu literă mică, aşa cum a făcut Cornilescu, este vorba de duhul nostru şi chemarea este să ne schimbăm „spiritul minţii", adică felul de gândire. Dacă însă scriem „Duhul" cu literă mare, atunci chemarea este să lăsăm ca Duhul Sfânt să locuiască în mintea noastă. Oricum am decide, chemarea este ca de la starea de păgâni cu mintea întunecată (versetul 17) să trecem la starea de oameni cu mintea renovată.

Lucrul acesta este spus de Pavel şi mai categoric în Romani 12:2, unde ne scrie:

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi (în original: să vă metamorfozaţi) prin înnoirea minţii voastre." În cartea Umblarea cu Dumnezeu, explic pe larg că până nu ne schimbăm felul de a gândi cu privire la minciună, la mânie, şi la toate celelalte practici păcătoase, nu ne vom schimba caracterul şi comportamentul. Cititorul care vrea să vadă argumentarea biblică, să o caute în această carte.



Ţelul final al acestei înnoiri a minţii este „să fie şi în voi gândul (gândirea, mintea) care era în Cristos" (Filipeni 2:5). Petru ne porunceşte chiar: „Înarmaţi-vă cu acelaşi fel de gândire" (1 Petru 4:1).

Noi nu vom ajunge la asemănarea cu Cristos în caracter şi comportament decât atunci când gândim cum gândea El!!!

Până acum am gândit ca lumea şi am trăit ca lumea.

Ca să am caracterul Domnului Isus şi comportamentul Lui, trebuie să gândesc ca El. Ca să ajung să gândesc ca El, trebuie să­-mi impregnez mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru ca mintea mea să fie înnoită, am nevoie nu numai să­i dau informaţie, adică numai să citesc Biblia. Mintea trebuie să prelucreze această informaţie. Prelucrarea se face prin cugetare, adică prin meditaţie. Pentru aceasta vă trimit la eseul meu întitulat Meditaţia.



Igiena minţii



Trebuie să ştim că Diavolul dă permanent asalt asupra minţii noastre. Din chiar momentul în care Fiul lui Dumnezeu seamănă în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu, c el rău vine să răpească acea sămânţă (Matei 13:19). Şi dacă nu o poate scoate din minte, va avea grijă să facă să ne năpădească spinii îngrijorărilor, ai bogăţiilor acestei lumi şi ai plăcerilor lumeşti, ca astfel Cuvântul să devină neroditor (v.22).

Pavel ne avertizează aducându-ne aminte cum Diavolul i-a asaltat mintea Evei şi spunându-ne că el încearcă să facă acest lucru şi cu noi:



"Mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice

de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos" (2 Corinteni 11:3).

Iată de ce are el atâta grijă să ne spună la ce să ne gândim (şi, prin contrast, la ce să nu ne gândim!):

„Încolo, fraţii mei,

tot ce este adevărat,

tot ce este vrednic de cinste,

tot ce este drept,

tot ce este curat,

tot ce este vrednic de iubit,

tot ce este vrednic de primit,

orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi."

(Filipeni 4:8. Traducere după original. Fiţi atenţi la porunca din final!)



Partea din Biblie care este cel mai greu de tradus este cartea Proverbe, deoarece proverbele au un limbaj foarte concis si adeseori figurat. Uneori este dificil să prinzi sensul proverbului. Un asemenea caz este Proverbe 23:7, care în Cornilescu spune aşa:

„Căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet". Ne-am apropia mai mult de sensul din original dacă am face o mică schimbare şi l-am formula astfel:

„Căci omul este aşa cum îşi face socotelile în suflet". În traducerea engleză veche (King James), el este redat astfel: „As he thinks, so is he", adică, „El este aşa cum gândeşte". Felul în care gândeşti şi felul în care te gândeşti pe tine, determină ce fel de om eşti. Iată de ce trebuie să avem mare grijă ce gândim, cum gândim şi cum ne socotim, ne considerăm, ne vedem pe noi înşine.

Ştiind că prin cuvântul „inimă" din Vechiul Testament trebuie să înţelegem „minte", putem atunci citi acest proverb astfel:

„Păzeşte-ţi mintea mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii" (Proverbe 4:23). „Din ea ies izvoarele vieţii" înseamnă că din ea ies toate aspectele vieţii tale; tot ce eşti tu este determinat de felul cum gândeşti şi de ce gândeşti. Iată de ce trebuie să te preocupe în cel mai înalt grad cu ce îţi hrăneşti mintea, ce pui în ea şi ce-i dai să macine, să prelucreze.



Să-L iubim pe Dumnezeu

cu toată mintea



Dumnezeu ne-a dat mintea şi El aşteaptă ca noi să o cultivăm la potenţialul ei maxim, ca astfel să-L iubim cu o minte cultivată, informată şi instruită în cel mai înalt grad.

Nu-L iubim pe Dumnezeu cu mintea dacă o lăsăm necultivată şi neînnoită prin Cuvântul Lui.

Îl iubim pe Dumnezeu cu mintea când o dezvoltăm la maximumul ei de potenţial, când o impregnăm cu Cuvântul Lui şi când o punem în slujba Lui astfel echipată, indiferent în ce domeniu ne-a condus El să ne desfăşurăm activitatea.