Relaţiile Fiului cu Tatăl Său



Omul este o persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu, deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel de structură lăuntrică are ea.

Omul este o persoană care are nevoie de relaţii cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea. Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în relaţiile sale cu alte fiinţe umane.

De unde să ştim atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.

Răspunsul pe care l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă să facem să fie şi în noi gândul (gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne spune chiar să ne înarmăm cu acest fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice, ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

Atunci, cum gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.

Primul şi cel mai fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu" (în greacă, cuvântul pentru „deopotrivă" este isos - de la care avem isoscel - care înseamnă „egal"). Domnul Isus nu neagă că este egal cu Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.

Aşadar, cum înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui, trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat, este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu. Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.

Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:

1. Fiul nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);

2. Fiul nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi

3. Fiul face în toate numai voia Tatălui (v.30).

Să le analizăm pe rând.

1. Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.

2. Este tendinţa înnăscută în fiecare fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate, tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El. Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că face", El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci este şi o bucurie şi o împlinire totală.

3. Fiul este o persoană, adică are voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă. Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata împlinire.



Al doilea text care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre, căci - continuă logica textului - aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul lor! De aceea L-a înălţat Tatăl în cea mai înaltă poziţie din tot universul (v.9-11).

Prin toate acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare - chiar dacă te face sclavul altora - te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!



Un alt text care ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată" şi ne-a învăţat că noi suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie:

„Cine dintre voi, care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: Vino îndată şi aşază-te la masă?

Nu-i va zice mai de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?

Va rămâne el îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem." (Luca 17: 7-10).

Textul acesta capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.

Totul depindea atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste. De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care li S-a revelat la Sinai este bun (Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.

Domnul Isus ne învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru...", dar ne învaţă să adăugăm imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău", adică „Să fii onorat", „Să fii respectat", „Să ţi se dea cinstea cuvenită" şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în ceruri!

Relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.

În greacă, pentru a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo. Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos, care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).

Paradoxul cel mai minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem" sau ne lăsăm „cumpăraţi", adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!

Când Fiul ne face liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.



Mai adaug un text esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor acest anunţ uluitor:

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu"!

Imaginează-ţi că ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!):

„Aflaţi că Dumnezeu tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste toate, inclusiv peste voi toţi!"

Imaginează-ţi care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi gândurile care ţi-ar veni în minte.

Apoi, să mergem mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă:

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă... şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima" (Matei 11:28-29).

În momentul în care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima"), ca fiind blând şi smerit!

Ca să înţelegem cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă, dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!

Nu este uluitor să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!



Am introdus aici conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există între persoanele din Sfânta Treime - relaţii care produc absolută fericire. În cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.

Am vorbit apoi de compatibilitate. Aceasta este un potenţial: este capacitatea de a intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitatepotenţialitate) să devină realitate, noi trebuie să învăţăm un singur nou concept: relaţii! Şi anume, felul de relaţii pe care le are Fiul cu Tatăl Său. (sau

În Romani 8:29 ni se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi „să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său" (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi împreună", termen care poate fi redat prin „conformaţi").

A fi asemenea chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul. Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).