Biblia ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său, după asemănarea Sa (Geneza 1:26-28), dar nu ne spune în ce constă acest chip şi această asemănare. Teologii se împart în foarte multe tabere atunci când definesc ce este chipul şi ce este asemănarea. De exemplu, în ortodoxie se afirmă că „chipul" este o problemă de structură (omul este o fiinţă raţională), iar asemănarea este o problemă de etică. Ei afirmă că prin neascultarea lui Adam asemănarea (chipul moral) a fost pierdută, dar chipul (omul ca fiinţă raţională) nu a fost pierdut. Teologii protestanţi sunt aproape unanimi în a spune că „chip" şi „asemănare" sunt sinonime şi pentru aceasta arată că cele două sunt folosite alternativ în Geneza 9:6 şi Iacov 3:9.

Nu voi intra în enumerarea şi discutarea teoriilor referitoare la sensul expresiei „chipul lui Dumnezeu" în om. O expunere şi analiză a acestora puteţi găsi in cartea lui Milard Erickson, Teologie creştină, pag. 434-453 (cartea se poate găsi la Editura cartea creştină, a Societăţii Misionare Române, din Oradea).

Consider că cea mai utilă interpretare a chipului este aceea că omul este „persoană", în sensul modern al cuvântului, şi anume, o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine, şi voieşte (decide) pentru sine (se autodetermină). Un aspect fundamental al persoanei, absolut definitoriu pentru om, este capacitatea de intrare în relaţii cu alte persoane şi necesitatea de a fi în relaţii cu alte persoane. Un copil crescut în condiţii în care nu vede alte persoane nu se poate dezvolta ca om, ca persoană, şi moare. Dragostea este liantul dintre persoane şi copilul căruia nu i se acordă dragoste nu se dezvoltă ca persoană normală. Iată de ce afirm că relaţionarea este o caracteristică fundamentală şi definitorie a persoanei.

Vorbind despre „relaţii" unui grup de pastori din Republica Moldova, unul dintre ei, venit de undeva dintr-un fund de ţară, s-a ridicat şi m-a întrebat: „Ce sunt acelea relaţii?" Pentru el cuvântul era nou şi se cerea definit. I-am răspuns că în 1 Petru 5:5 găsim expresia „în legăturile voastre" unii cu alţii. Acestea sunt relaţiile: sunt legăturile pe care le stabilim între noi şi modul în care ne tratăm unii pe alţii. Explicaţia i-a fost suficientă.

În Coloseni 3:14, ca o culme a listei de trăsături de caracter pe care trebuie să ni le formăm, ca să fim asemenea Celui ce ne-a făcut, ni se spune: „mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii". Ultimele două cuvinte din acest citat sunt deosebit de importante pentru tema noastră. În greceşte ele sunt syndesmos teleiotetes. Desmos înseamnă „legături"; prefixul syn înseamnă „cu", sau „împreună cu" - şi atunci syndesmos trebuie înţeles ca însemnând „legături împreună", adică „relaţii." Teleiotetes înseamnă „desăvârşire" sau „perfecţiune." Pentru înţelegerea corectă a expresiei syndesmos teleiotetes trebuie să inversăm cuvintele şi atunci căpătăm sensul ei exact: „perfecţiune în relaţii." Punându-le pe toate laolaltă, căpătăm sensul adevărat al întregii afirmaţii a textului: Îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, învăţaţi-vă) cu dragostea agape, care este perfecţiunea în relaţii. Sau, putem citi şi fără inversare şi atunci citim că dragostea agape produce relaţii perfecte.

Să adăugăm aici informaţia pe care ne-o dă Ioan că „Dumnezeu este dragoste (agape)" (1 Ioan 4:8 şi 16). În Dumnezeu dragostea este o trăsătură fundamentală sau de esenţă.

Cu toate acestea în gând, să ne uităm acum la relaţiile care există între Persoanele din Sfânta Treime. Pentru aceasta, trebuie să punem laolaltă toate informaţiile pe care ni le dă Domnul Isus în Evanghelii, şi cu precădere în Evanghelia după Ioan, despre Tatăl, despre Fiul şi despre Duhul Sfânt şi despre relaţiile dintre ei, adică ce fac Ei unul altuia. Eu le-am sistematizat în felul următor.

Tatăl:

- Îl iubeşte pe Fiul

- Îi arată Fiului tot ce face

- Tot ce face, face de dragul Fiului şi pentru Fiul

- Tot ce are dă Fiului

- Îşi găseşte toată plăcerea în Fiul.

Fiul:

- Îl iubeşte pe Tatăl

- Priveşte tot timpul la Tatăl şi face tot ce-L vede pe Tatăl că face

- Nu face nimic de la Sine, adică independent de Tatăl

- Face în toate numai voia Tatălui

- Tot ce-I dă Tatăl împlineşte şi apoi Îi aduce înapoi Tatălui

- Plăcerea Lui supremă este să-i facă plăcere Tatălui.

Duhul Sfânt:

- Iubeşte pe Tatăl şi pe Fiul

- Tatăl şi Fiul Îl iubesc pe Duhul Sfânt şi tot ce fac, fac numai prin Duhul Sfânt

- Duhul Sfânt este liantul de dragoste dintre Tatăl şi Fiul

- Duhul Sfânt ne îndreaptă privirile întotdeauna către Tatăl şi către Fiul şi ne îndeamnă să-I ascultăm, să-I imităm şi să Le dăm slavă.

Din toate acestea căpătăm imaginea a trei Persoane care fiecare trăieşte pentru celelalte două şi Îşi găseşte plăcerea în a le dărui lor totul şi în a Se dărui pe Sine celorlalţi doi. În acelaşi timp, fiecare se simte tot timpul că este Obiectivul iubirii celorlalţi doi. Fiecare se simte astfel atât împlinit cât şi în siguranţă. Şi aceasta este fericire perfectă! Iată de ce Dumnezeu este numit de Pavel „fericitul nostru Dumnezeu" (1 Timotei 1: 11 si 6:15).

Un Dumnezeu care ar fi totalmente singur, în absolută izolare, n-ar şti ce-i aceea fericire, deoarece fericirea vine numai din comuniune între persoane. Şi de aici vedem că relaţii perfecte înseamnă fericire perfectă!

Să reţinem deci aceşti trei termeni fundamentali: persoane - comuniune - fericire.

Să discutăm acum termenul central: comuniune. Comuniunea care dă fericire este comuniunea dominată şi guvernată de dragostea agape.

Se ştie că dragostea eros (erotică) este flămândă şi tot timpul cere să fie săturată (împlinită) de persoana cealaltă. Dragostea file este dragostea din prietenie, care este guvernată de principiul reciprocităţii: cât dă unul atât dă şi celălalt.

Dragostea agape se naşte din bogăţie interioară care se doreşte a fi împărtăşită şi care se împlineşte dăruindu-se. Mai trebuie să ştim că este o caracteristică de esenţă a persoanei să răspundă celeilalte persoane: când o persoană este copleşită de dăruirea de sine a dragostei agape din cealaltă persoană, ea răspunde cu dragoste agape. Acesta este sensul afirmaţiei lui Pavel că „dragostea lui Cristos ne constrânge" şi că la dăruirea Lui de Sine Însuşi pentru noi pe cruce noi răspundem cu dăruire de noi înşine (2 Corinteni 5:14-17).

Sfânta Treime este o comuniune de Persoane care se relaţionează între Ele prin dragostea agape: fiecare Se dăruieşte pe Sine cu toată bucuria şi cu toată plăcerea celorlalte Persoane.

După ce am înţeles frumuseţea relaţiilor dătătoare de fericire din Sfânta Treime, cealaltă revelaţie esenţială este să aflăm că Persoanele din Sfânta Treime au ţinut „sfat", sau „consiliu" şi au hotărât: Să facem alte persoane ca Noi, pe care să le învăţăm să iubească cum iubim noi, să se relaţioneze în felul acesta cu Noi şi unii cu alţii şi, în final, să-i aducem să locuiască împreună cu Noi.

Trebuie să înţelegem că actualul cosmos şi actuala istorie există fiindcă Sfânta Treime urmăresc şi lucrează împreună să facă persoane capabile să intre în comuniunea Lor şi să se simtă „acasă" acolo!

Pentru a se putea realiza scopul acesta - unicul scop cu care se desfăşoară actuala istorie şi singurul obiectiv la care lucrează Sfânta Treime astăzi - trebuie să existe şi să se producă anumite elemente, stări şi situaţii.

În primul rând, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta înseamnă înainte de toate că omul este „persoană" ca şi Persoanele din Sfânta Treime.

Dar lucrul acesta mai înseamnă ceva tot fundamental: între Persoanele din Sfânta Treime şi persoana omului există compatibilitate. Să ilustrez ceea ce vreau să spun. De mai mulţi ani încoace se lucrează la crearea unei staţii cosmice orbitale. Pentru completarea construcţiei ei se trimit acolo oameni şi materiale cu navetele spaţiale. Ei bine, navetele acestea

Trebuie să fie „compatibile" cu staţia, adică ele trebuie să se poată cupla cu staţia şi apoi, odată cuplate etanş, atât staţia cât şi naveta să-şi poată fiecare deschide uşile pentru ca oamenii să circule dintr-una în cealaltă.

Gândiţi-vă câte elemente trebuie să aibă ele în comun ca să se poată cupla şi să poată comunica între ele! Ei bine, aşa ceva trebuie să ne imaginăm că există între Sfânta Treime şi noi oamenii: trebuie să existe între noi o compatibilitate sau o capacitate de cuplare, de unire şi de comunicare între Ei şi noi!

Cuplarea, unirea şi comunicarea noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este exprimată în Noul Testament prin termenul koinonia, tradus în engleză prin „communion", sau „fellowship", iar în româneşte prin „părtăşie." Termenul grecesc koinonia este folosit pentru a defini relaţiile de parteneriat de afaceri, în care fiecare parte aduce laolaltă tot ce are şi apoi părţile gândesc împreună, planifică împreună, lucrează împreună şi împart totul împreună.

Este crucial să vedem că atunci când apostolul Ioan vrea să ne dea esenţa veştii bune (adică esenţa Evangheliei, care este inima credinţei creştine) el o defineşte ca părtăşie cu Tatăl şi părtăşie cu Fiul Său (1 Ioan 1: 3-7). El introduce pe Duhul Sfânt ceva mai târziu în ecuaţia acestei părtăşii (1 Ioan 2: 27; 3:24; 4:13). Apostolul Pavel îi binecuvântează pe corinteni dorindu-le harul Domnului Isus, iubirea Tatălui şi părtăşia (koinonia) Duhului Sfânt (2 Corinteni 13:14).

Aşadar, primul termen la care trebuie să ne gândim este acela de compatibilitate: am fost concepuţi şi creaţi cu capacitatea de a ne cupla şi apoi de a trăi în unire cu persoanele din Sfânta Treime. Dar potenţialitatea aceasta trebuie să devină realitate şi această realitate a trăirii în unire, comunicare şi parteneriat este definită prin termenul „părtăşie".

Acum trebuie să vedem condiţiile care ne sunt impuse de Sfânta Treime dacă vrem să trăim în părtăşie cu Ele.

Fiindcă suntem persoane, adică fiinţe care gândesc, simt şi decid (voiesc) pentru sine, asocierea noastră cu Sfânta Treime trebuie să fie voluntară: Ele ne invită, ne cheamă la această părtăşie, iar noi trebuie să ne uităm bine la Ele şi să decidem în noi înşine dacă vrem să intrăm cu toată fiinţa noastră în această părtăşie.

Următorul element este acela de dragoste agape: ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu, Sfânta Treime, cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată mintea noastră şi cu toată puterea noastră, adică cu toată personalitatea noastră. Angajarea noastră cu Ei trebuie să existe deoarece ne-am uitat cu atenţie la ce sunt ei şi cum sunt Ei şi astfel ne-am îndrăgostit de Ei, ne este drag de Ei, ne place să fim în compania Lor, fiindcă părtăşia cu Ei ne dă suprema plăcere, bucurie, desfătare şi fericire.

Următorul element se referă la natura relaţiilor noastre: ca să putem convieţui cu Sfânta Treime, trebuie să învăţăm să trăim în relaţii ca cele dintre Ei. Aici trebuie să ne gândim la două seturi de relaţii:

Primul set de relaţii se referă la relaţiile dintre noi şi Persoanele din Sfânta Treime. Trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi cum să cultivăm aceste relaţii.

Al doilea set este format din tipul de relaţii pe care trebuie să le învăţăm şi să le practicăm cu semenii noştri. Apostolul Ioan la acestea se referă când ne spune că dacă vrem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul trebuie să umblăm în lumină. Aceasta înseamnă că trebuie să trăim cu dreptate, cu corectitudine, cu dragoste, cu bunătate, cu amabilitate, cu blândeţe, cu credincioşie, cu răbdare, cu stăpânire de sine cu toţi oamenii!

Cu alte cuvinte, Dumnezeu condiţionează părtăşia noastră cu El de trăirea noastră etică, morală, definită înainte de toate în învăţătura Domnului Isus din Evanghelii, cu toţi semenii noştri.

Elementul acesta, deci, este definit de termenul „relaţii": ca să avem părtăşie (trăire în comuniune) cu Dumnezeu trebuie să învăţăm să trăim între noi în relaţii trinitariene.

Dacă ne uităm bine la tot Noul testament, vom vedea că toate instrucţiunile care ni se dau în cărţile lui se referă la relaţiile pe care trebuie să le avem cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi la relaţiile pe care trebuie să le practicăm în familia noastră, în Biserica noastră, în comunitatea noastră, la locul nostru de muncă, în ţara noastră şi în lumea întreagă.

Trebuie să înţelegem că cel mai dificil lucru din viaţa noastră este acesta: să ne relaţionăm cu dragostea agape şi să introducem dragostea agape în toate relaţiile dintre noi şi celelalte persoane umane.

Şi trebuie să recunoaştem că aici falimentăm noi cel mai mult, în fiecare zi: în modul în care ne relaţionăm şi în modul în care menţinem relaţii armonice cu cei din jurul nostru.

Instrucţiunile pentru relaţiile noastre interumane ne sunt date în mod suprem în predica de pe munte (Matei 5-7). Într-un mod rezumativ, instrucţiunile pentru a ne transforma după chipul celui ce ne-a făcut (Coloseni 3:9-10) ne sunt date în Coloseni 3: 12 şi 13, cu punctul culminant în versetul 14, în chemarea aceasta: „Mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, instruiţi-vă, învăţaţi-vă, educaţi-vă) cu dragostea (agape) care este perfecţiunea în relaţii."

Pentru a exprima acelaşi lucru cu alte cuvinte, această perfecţiune în relaţii (sau relaţii trinitariene) este umblarea în lumină, este trăirea în sfinţenie, este asemănarea cu Cristos.