Cred că dacă cineva se va uita, chiar şi în fugă, peste predicile mele din ultimii 34 de ani va constata repede că un ţel principal al predicării mele a fost acela de a produce oameni de caracter. Într-un limbaj mai biblic, preocuparea mea a fost să le spun oamenilor că nu este suficient să creadă în Isus, ci că este necesar să şi trăiască după învăţătura lui Isus.

Căutând să înţeleg de ce este greu ca mesajul acesta să prindă, să fie acceptat de oameni, am ajuns să văd că am de luptat cu anumite învăţături total opuse învăţăturii pe care o dau eu.

Subiectul principal aici este învăţătura lui Isus, în special aşa cum este ea prezentată de El în special în predica de pe munte (Matei 5-7). Problema c această învăţătură începe cu Martin Luther. Marea descoperire a lui Luther a fost îndreptăţirea prin credinţă. Se întâmplă uneori, însă, că atunci când cineva face o mare descoperire, el se îndrăgosteşte atât de mult de propria lui descoperire încât nu mai vede nimic altceva decât tema lui preferată. Astfel, Luther a redus toată viaţa creştină la îndreptăţirea prin credinţă. El a luat din Efeseni 2:8-9 învăţătura lui Pavel că mântuirea este prin har, prin credinţă, şi a adăugat un cuvânt care nu este în text: numai. Astfel a ajuns el să spună că mântuirea este numai prin har, numai prin credinţă şi a insistat că nu mai trebuie adăugat nimic la acestea, deoarece orice adaos, cum ar fi necesitatea pocăinţei, a schimbării vieţii, a faptelor vrednice de pocăinţă, ar face ca mântuirea să nu mai fie numai prin har şi numai prin credinţă.

Pentru a înţelege mai bine gândirea lui Luther, trebuie să ştim ce a spus el despre predica de pe munte. El a spus că predica de pe munte este încă lege iudaică. Ba mai mult, este cea mai înaltă lege posibilă. Probabil, spune Luther, că Isus ne-a dat-o ca să ne sperie. Este ca şi când Isus ne-ar spune: Vreţi lege? Iată ce înseamnă lege!

Intenţia Lui era să ne sperie de lege şi să ne aducă la punctul unde să spunem: Nu, nu mai vrem lege! Vrem numai har, numai credinţă!

Toţi cei ce cunosc istorie şi teologie ştiu că problema teologică a lui Luther a fost că el nu a mai putut integra logic în sistemul lui cerinţa biblică de a urmării sfinţirea vieţii, ca o condiţie de a-L vedea pe Dumnezeu, adică de a fi mântuit.

Să punem lucrurile altfel. Luther credea că mântuirea este numai şi numai un act juridic care are loc sus, la tronul justiţiei lui Dumnezeu. Acolo se face un transfer: Lui Isus i se impută (i se atribuie) păcătoşenia noastră, iar în schimb noua ni se impută (ni se atribuie) dreptatea Lui.

Cu alte cuvinte, noi suntem numai declaraţi drepţi, numai socotiţi drepţi; nu suntem şi făcuţi drepţi. La convertire, în noi nu se întâmplă nimic, spune Luther: noi rămânem păcătoşi, ca mai înainte. Dar, prin actul nostru de credinţă suntem socotiţi drepţi. Noi continuăm să păcătuim, dar continuăm să credem, şi prin aceasta suntem tot mereu îndreptăţiţi. Culmea acestei învăţături a fost atunci când Luther i- spus cuiva: „Păcătuieşte tare şi crede tare!"

Un teolog modern a formulat învăţătura aceasta astfel: Pentru ca mântuirea să fie într-adevăr numai prin har şi numai prin credinţă trebuie să afirmăm că un om poate fi sigur mântuit dacă a făcut actul de credinţă, chiar dacă nu se va vedea după aceea nici un fel de schimbare. Căci dacă pretindem schimbare ca o condiţie pentru mântuire,nu mai este numai prin har şi numai prin credinţă.

De aici s-a ajuns să se spună la nivelul popular că unul care a crezut in Isus şi s-a botezat, chiar dacă rămâne spărgător de bănci şi moare ucis de un poliţist în cursul unei spargeri, el totuşi este mântuit.

La concepţia aceasta luterană, s-a mai adăugat şi învăţătura extremist dispensaţionalistă, apărută cam acum 150 de ani. Iată ce spune aceasta. Isus a venit pe pământ cu scopul de a instaura aici Împărăţia lui Israel. Când El şi-a dat seama că iudeii nu-L primesc ca împărat, El a suspendat planul Împărăţiei şi a introdus o paranteză în timp, paranteza Bisericii. El va veni din nou pentru a-şi relua planul instaurării Împărăţiei de o mie de ani. Atunci va închide paranteza Bisericii şi va relua planul Său iniţial.

Acum vă rog să marcaţi bine ce au spus autorii acestei concepţii: Predica de pe munte a fost concepută de Isus ca „Evanghelia Împărăţiei." Ea ar fi fost valabilă dacă iudeii L-ar fi primit să le fie Împărat şi arunci, predica de pe munte ar fi devenit „constituţia Împărăţiei." Dar, fiindcă planul instaurării Împărăţiei a fost suspendat, a fost suspendată şi „Evanghelia Împărăţiei", adică predica de pe munte.

În schimb, apostolul Pavel a introdus „Evanghelia harului".

Care este consecinţa ultimă a acestei învăţături? Iat-o:

La Domnul Isus nu mergem pentru învăţătură, deoarece aceasta a fost suspendată. La El mergem numai pentru iertare, pentru mântuire, iar pentru învăţătură mergem la apostolul Pavel!

Iată, aşadar, încă o doctrină care face ca învăţătura Domnului Isus să nu mai fie valabilă şi necesară pentru noi astăzi.

La nivelul popular american, aceasta doctrină a luat forma care spune că poţi să-L primeşti pe Isus ca mântuitor, fără ca să fie necesar să-L primeşti şi ca Domn al vieţii tale. Dacă El ar fi Domnul vieţii tale, ar trebui să te obligi să trăieşti după învăţătura Lui. Dar lucrul acesta nu este necesar pentru mântuire.

John MacArthur a crescut în această învăţătură ultra-dispensaţionalistă. Dar el a ajuns să vadă că ea este greşită, şi atunci a scris faimoasa lui carte „Evanghelia după Isus"( publicata de noi în româneşte la editura SMR), în care arată că nu există două Evanghelii, ci numai una, şi anume, aceea pe care ne-a adus-o Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Reacţiile la cartea lui au fost furibunde. Atunci el a scris a doua carte, întitulată „The Gospel According to the Apostles", în care citează pe larg din cărţi şi articole scrise de atacatorii lui şi le răspunde. După câte ştiu eu, această carte nu este tradusă în româneşte.



Acum, să facem aici o pauză de gândire. Eu cred că este clar, pentru oricine care gândeşte, că învăţătura lui Luther despre îndreptăţire fără nici un fel de schimbare nu duce pe oameni să dorească cu înflăcărare sfinţenia vieţii sau, în jargon modern, să-şi formeze un caracter integru.

Tot astfel, învăţătura americană despre două Evanghelii şi despre posibilitatea să-L primeşti pe Isus numai ca Mântuitor, fără să fie nevoie să asculţi de ce te învaţă El şi de ce-ţi porunceşte El, nu face pe nimeni plin de râvnă pentru o viaţă fără păcat, pentru o trăire curată.

Cred că din acestea se poate vedea cum anumite doctrine, sau anumite învăţături, nu duc la o schimbare a vieţii şi nu duc la formarea caracterului cristic.

Cu aceasta, să venim la faimoasa carte a lui Max Weber, „Etica protestantă şi spiritul capitalist." Cartea a fost publicată în româneşte de editura Humanitas acum vreo paisprezece ani. Max Weber a fost un sociolog german, care a trăit la începutul secolului al 20-lea. El provenea dintr-o familie de reformaţi şi avea o foarte clară înţelegere a diferitelor forme ale creştinismului.

Max Weber a observat că nu toate formele de creştinism stimulează şi duc omul spre o viaţă curată, spre hărnicie şi spre corectitudine la locul de muncă. Analizând bine situaţia din Europa, el a constatat că numai patru forme de creştinism au dus la formarea omului harnic şi corect în munca şi în comportamentul lui Acestea sunt, în ordinea istorică în care au apărut: anabaptiştii, puritanii, fraţii moravieni şi weleianiştii (metodiştii). După ce a făcut această constatare, Max Weber şi-a pus întrebarea: Ce elemente din aceste credinţe au dus la formarea omului harnic şi cinstit, a omului de caracter?

Fiindcă Max Weber îi cunoştea cel mai bine pe puritani (care erau ramura cea mai strictă a reformaţilor, apăruţi în Anglia cam pe la anul 1600), el explică pe larg în cartea lui gândirea puritană care a dus la formarea omului harnic şi moral. Iată pe scurt cum explică el această gândire. Reformaţii credeau forate puternic în predestinaţia divină: că unii oameni au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi mântuiţi, iar alţii au fost aleşi pentru pierzare eternă. Omul nu poate face nimic pentru a fi într-o categorie sau în cealaltă. Dar, şi-au zis ei, oare cei care au fost aleşi pentru mântuire nu pot ştii că sunt în această categorie? Oare trebuie să aşteptăm până murim şi trecem dincolo ca să aflăm dacă am fost mântuiţi sau nu? Răspunsul lor a fost simplu şi foarte clar: Există un semn că ai fost ales pentru mântuire şi acest semn este viaţa schimbată! Mai exact: Dacă eşti un om harnic, dacă eşti pasionat pentru sfinţenie, dacă ai un caracter şi un caracter şi un comportament ca cel descris în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai dovada clară că eşti copil al lui Dumnezeu, eşti ales de Dumnezeu pentru mântuire.

Cu alte cuvinte, spune Max Weber, puritanii erau extrem de pasionaţi să-şi dovedească lor înşişi şi altora că sunt între cei aleşi, sunt copii ai lui Dumnezeu. Această nevoie de confirmare că se numără între cei predestinaţi pentru mântuire i-a determinat pe puritani să fie pasionaţi pentru curăţia vieţii. De aici denumirea lor de „puritani."

Aşa se explică faptul că puritanismul reformat a fost o mişcare creştină care a produs oameni de mare caracter, oameni dăruiţi muncii şi corectitudinii.



Când Max Weber se apropie de celelalte trei mişcări creştine producătoare de caractere mari, anabaptiştii (apăruţi la 1525), moravienii (apăruţi imediat după 1700) şi wesleienii (apăruţi după 1750), el întâmpină o dificultate deoarece toate aceste trei mişcări erau arminiene, adică respingeau doctrina predestinaţiei şi credeau în libertatea omului de a alege pe Cristos sau de a-L respinge. Întrebarea pe care şi-a pus-o atunci Max Weber a fost: Ce doctrină transformatoare au aceste credinţe? Sau, ce doctrină transformatoare au în comun toate aceste patru credinţe? Răspunsul pe care îl dă Max Weber este acesta: Toate aceste patru mişcări creştine au în comun credinţa în „comuniunea cu Dumnezeu". Această „comuniune cu Dumnezeu" este mai bine exprimată prin expresia „relaţia personală cu Dumnezeu."

Voi trata mai jos, lăsându-l acum de o parte pe Max Weber, modul în care credinţa în relaţia personală cu Dumnezeu duce inevitabil la o viaţă curată, la un caracter cristic şi la un comportament moral.

În Noul Testament, termenul „relaţie personală", sau „comuniune" este cel de „părtăşie.". Apostolul Ioan face din părtăşia cu Dumnezeu scopul central al Evangheliei: „ceea ce am văzut şi am auzit aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos" (1 Ioan 1: 3).

Dar imediat Ioan are grijă să definească termenii în care se poate avea o asemenea părtăşie:

„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul" (v.5-6).

Cu alte cuvinte, părtăşia cu Dumnezeu este condiţionată de puritatea vieţii. Dacă trăieşti în păcat, dacă practici păcatul, indiferent ce ai zice tu, afirmaţia ta că tu ai părtăşie cu Dumnezeu este o minciună, o autoînşelare şi o înşelare a altora.

Părtăşie sau comuniune cu Dumnezeu înseamnă că tu eşti liber să intri în prezenţa lui Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, şi această părtăşie este reală, adică tu eşti realmente în contact cu El. În timpul tău personal de citire a Cuvântului, de meditaţie şi de rugăciune, tu realmente ai o întâlnire cu o Persoană reală, care este acolo, şi tu eşti în prezenţa lui Dumnezeu.

Dar când tu ai comis un păcat şi nu-l recunoşti, şi nu vrei să te laşi de el, degeaba te duci la timpul şi la locul de părtăşie: Dumnezeu nu mai este acolo şi chiar dacă tu te rogi, aceasta nu mai este părtăşie cu Dumnezeu.

Să ne uităm acum la trei texte care ne fac şi mai clar principiul acesta al părtăşiei cu Dumnezeu care este condiţionată de umblarea în lumină.

1. Petru le scrie soţilor: „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu soţiile voastre, dând cinste femeii, ca un vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre" (1 Petru 3:7, italicele ne aparţin, I.Ţ.). Cu soţia trebuie să te porţi cu înţelepciune (să ştii ce nevoi şi ce aşteptări are ea, să ştii modul în care gândeşte, simte şi funcţionează ea) şi să-i dai cinste, adică să o onorezi, să o stimezi, să o înalţi cât poţi tu mai sus, ca pe una care în cer va avea aceeaşi poziţie de copil al lui Dumnezeu ca şi tine. În cazul în care nu faci aşa, deci, în cazul în care o tratezi cu duritate, cu nesimţire, cu dispreţ, şi în cazul în care o jigneşti şi o umileşti, ascultă bine: rugăciunile tale sunt împiedicate! Adică, relaţia ta personală cu Dumnezeu este blocată. De geaba te mai duci la rugăciune: Dumnezeu nu-ţi mai acordă privilegiul prezenţei Sale reale şi al relaţiei vii cu Persoana Lui. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi dea din nou prezenţa Lui şi părtăşia Lui, trebuie să te duci şi să repari tot ce ai stricat la soţia ta, să te împaci cu ea, să-i dai cinste şi să o tratezi cu înţelepciune. Până nu o faci, părtăşia ta cu Dumnezeu nu mai este reală. Prin urmare, relaţia personală cu Dumnezeu te obligă să fii un soţ cum te vrea Dumnezeu. Şi aceasta se aplică şi soţiilor!

2. Domnul Isus ne dă următoarea poruncă divină. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii". Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său „Prostule" va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine îi va zice „Nebunule" va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îşi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul" (Matei 5:21-24). Să vedem mai întâi partea finală a ceea ce ne spune Domnul Isus: Dacă tu l-ai jignit pe fratele tău, părtăşia ta cu Dumnezeu este blocată; degeaba te mai rogi, căci nu-i nimeni acolo să-ţi primească rugăciunea. De ce-i aşa? Fiindcă atunci când i-ai spus fratelui tău un cuvânt jignitor, to ai făcut o crimă: i-ai asasinat caracterul! Din momentul acela, Dumnezeu te tratează exact aşa cum îl tratează pe orice criminal! Când Domnul Isus ne spune că aceasta se aplică celui ce-i spune „nebunule", sau „prostule", acestea sunt exemple de cuvinte jignitoare. Cineva i-a spus recent unui alt participant la masa rotundă „lingăule". Pentru Domnul Isus el este un criminal. Părtăşia lui cu Dumnezeu este blocată până când îşi cere iertare de la cel al cărui caracter l-a lezat. Întrebare: Oare noi credem cu adevărat ce zice Fiul lui Dumnezeu? Se pare că unii dintre noi nu cred, şi de aceea vor găsi şi aici un subterfugiu sau o butadă prin care să bagatelizeze situaţia. Sau va face ca acela care a considerat că modul în care omul acela i-a spus celuilalt „lingăule" a fost foarte amuzant şi i-a mulţumit că l-a făcut să râdă!

3. Al treilea text care se referă la părtăşia cu Dumnezeu se află scris în Efeseni 4:25, continuat în 5:1-6. Aici se înşiră o serie de păcate: minciuna, mânia, cuvintele vulgare, furtul, strigarea, revărsarea de răutate, curvia, lăcomia de avere şi ni se spune despre ele (1) că Îl întristează pe Duhul Sfânt (4:30), şi (2) că cei ce le practică „n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu" (5:5) şi (3) că „din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători" (5:6). Dacă primul text, din Petru, ne atrăgea atenţia că relaţia noastră personală cu Dumnezeu depinde de modul în care ne comportăm în familia noastră şi dacă textul al doilea, ne spunea că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de modul în care ne tratăm fraţii, textul acesta ne arată că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de relaţia noastră cu toţi oamenii şi de modul în care suntem cinstiţi sau nu suntem cinstiţi în afacerile noastre, sau la locul nostru de muncă, sau în şcoala noastră.

Acum vine întrebarea cea mai importantă: Cât de dragă ne este nouă relaţia noastră personală cu Dumnezeu?

Relaţia noastră personală cu Dumnezeu este cel mai mare privilegiu din univers; este cea mai mare comoară care se poate găsi sau imagina. Cine înţelege şi crede cu adevărat acest lucru, va face totul ca să păstreze privilegiu şi această comoară! Adică, va deveni cel mai bun soţ (soţie), va deveni amabil şi politicos cu fraţii săi, va deveni cinstit şi corect în toate relaţiile interumane şi de afaceri, indiferent cât îl costă!

Problema majoră pe care o văd eu aici este că foarte mulţi dintre credincioşii evanghelici nu iau în serios aceste învăţături, deoarece nu cred în ele! Ei cred mai de grabă (ceea ce este mult mai convenabil) că dacă crezi în jertfa Domnului Isus toate păcatele ţi se iartă şi, oricum ai trăi, până la urmă Dumnezeu te va duce în cer.

Teza crucială pe care vrea să o acrediteze Max Weber şi la care subscriu aici răspicat este aceasta: Credinţa că relaţia personală cu Dumnezeu este cea mai preţioasă comoară te obligă la o viaţă frumoasă şi morală! Dar mulţi credincioşi evanghelici nu ştiu ce-i relaţia personală vie, reală, cu Dumnezeu şi nu-i preocupă faptul că ei nu au experimentat-o niciodată.



Să ne gândim acum la religia ortodoxă. Dogma cea mai caracteristică a ortodoxiei este că mântuirea câştigată de Domnul Isus Cristos pe cruce este acum depozitată în Biserică. Biserica a devenit „depozitul harului mântuitor." Preotul este cel care împarte mântuirea prin liturghii, prin cuminecătură şi prin alte ceremonialuri. Indiferent cum trăiesc oamenii, dacă ei îşi plătesc taxele către Biserică, aceasta îi mântuieşte. Actul culminant al acestei dogme este faptul că acum catedrala patriarhală din Bucureşti va fi numită „catedrala mântuirii neamului", tocmai ca să arate că Biserica ortodoxă este aceea care mântuieşte naţiunea.

Lăsând la o parte faptul că această dogmă nu are nimic de a face cu Biblia, eu pun întrebarea: O asemenea dogmă poate să ducă la stimularea moralităţii? Răspunsul este clar pentru oricine şi el este un categoric „NU!". Dimpotrivă, atâta vreme cât omul ştie că preotul îi poate ierta păcatele, el va continua liniştit să le facă!

Aplicând teza lui Max Weber, iată şi aici o credinţă care nu contribuie cu nimic la a produce oameni morali, oameni de caracter!



Să formulăm lucrurile cu alte cuvinte.

Când este vorba să-şi definească propria sa slujbă, apostolul Pavel spune că el face trei lucruri: predică, sfătuieşte (consiliază) şi dă învăţătură şi că face toate acestea cu un singur scop: să producă oameni desăvârşiţi şi să-i prezinte înaintea lui Dumnezeu ca rezultat final al lucrării sale (Coloseni 1:28).

Acelaşi lucru li-l spune, cu alte cuvinte, galatenilor: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce Cristos va lua chip în voi" (Gal.4:19).

Când este vorba de Biserică, Pavel spune că toţi slujitorii Bisericii (indiferent cum sunt ei numiţi) au ca scop al existenţei lor „echiparea" sau „desăvârşirea" sfinţilor, până când aceşti copii spirituali ajung oameni maturi, adică oameni în care s-a format chipul lui Cristos (Efeseni 4:11-15).

Din cele de mai sus se poate deduce că există mai multe concepţii despre Biserică. Aş spune că ortodoxia vede Biserica drept o agenţie care duce oameni în cer.

Noul Testament ne spune că Biserica trebuie să fie o agenţie care produce oameni desăvârşiţi, oameni asemenea lui Isus Cristos.

Mi-e teamă că pentru mulţi credincioşi evanghelici Biserica este doar un loc în care dacă mergem regulat şi ne tot rugăm că suntem slabi şi cerem să ni se ierte păcatele, acolo găsim asigurarea că Dumnezeu este bun şi ne tot iartă, până când, în final, ne ia la Sine acasă în ciuda neschimbării noastre!



Iată, aşa dar, ce am vrut să spun eu atunci când am insistat că nouă ne lipseşte învăţătura care produce vieţi schimbate, produce oameni integri, produce caractere cristice.