Cu mai mulţi ani în urmă am vorbit într-o Biserică americană dintr-un orăşel mic şi obscur din statul Mississippi despre părtăşia cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. După lecţie, pastorul Bisericii mi-a spus cu disperare: „Josef, mie mi-a fost greu să-i fac pe oamenii aceştia să înţeleagă părtăşia cu Duhul Sfânt, adică cu o Persoană pe care nu o vezi, şi acum tu vii să ne spui că trebuie să avem părtăşie cu trei Persoane!? Aceasta creează confuzie în minţile acestor oameni simpli!"

Această teamă de confuzie este de înţeles la cineva care ajunge prima dată în contact cu această concepţie, dar confuzia dispare când asculţi cu atenţie la ceea ce îţi spune Scriptura.



Să în cercăm să punem ordine în gândirea noastră pe această temă.

Să ne amintim din nou de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3:14-25.

Pavel ne spune că îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui, adică, părtăşia este înainte de toate cu Dumnezeu Tatăl. Apoi Pavel ne cheamă să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt în omul din lăuntru (în mintea noastră), pentru ca Domnul Isus să locuiască în inima noastră. Şi astfel, învăţând să trăim în dragoste cu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, să ajungem plini de toată plinătatea Dumnezeirii.



Ca să înţelegem mai bine relaţia aceasta, voi introduce aici pe Irineu. Cine a fost el? Apostolul Ioan a petrecut ultima parte a vieţii sale ca păstor al Bisericii din Smirna, până pe la anul 95 d.Cr.. Ioana avut un ucenic favorit, pe Policarp, care a şi rămas conducător al Bisericii după Ioan. Şi el a trăit o viaţă foarte lungă: a fost ars pe rug, cândva pe la anul 157 sau 160 d. Cr.. La rândul lui, Policarp l-a avut ca ucenic special pe Irineu. Cândva, aproximativ pe la anul 150, Policarp l-a trimis pe Irineu să ajute la păstorirea Bisericii creştine de limbă greacă din Lyons, în sudul Franţei. Acolo, Irineu a aflat de erezia gnostică, a mers la Roma şi a studiat-o sub toate aspectele ei, şi pe la anul 180 a scris cartea lui masivă întitulată „Contra ereziilor." În această carte, pe lângă faptul că el combate gnosticismul, Irineu formulează teologic ce este de fapt creştinismul. Se consideră că Irineu a dat în această carte primul tratat de teologie creştină.

Ca unul care trebuia să explice ce este în esenţa lui creştinismul, Irineu a dat creştinismului această definiţie succintă: Creştinismul este credinţa că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi oamenii să ne putem face fii de Dumnezeu (desigur, eu parafrazez pe Irineu, dar nu sunt departe de a-l cita verbatim). Mai pe scurt, Irineu este citat ca spunând că Isus Cristos,întrupându-Se, a devenit ce suntem noi pentru ca noi să putem deveni ce este El.

Se consideră că teologia lui Irineu se adună toată în termenul folosit de el anakefalaiosis, care a fost tradus în limba latină prin recapitulatio, care este tradus în româneşte prin „recapitulare." Este mult mai corect să traducem anakefalaiosis prin recapare. Ideea de bază a lui Irineu este că Adam a fost „capul", în sensul de „izvorul" sau „sursa" din care curge, derivă, se trage toată omenirea. În întruparea Fiului Său, Dumnezeu a dat omenirii un nou „Cap", în sensul de un nou „Izvor", de o nouă „Sursă", din care se formează acum o nouă omenire.

Este adevărat că Irineu spune şi că Isus a repetat istoria lui Adam, dar la fiecare punct unde Adam a falimentat El a biruit, şi în felul acesta El reversează istoria, sau începe o nouă istorie, începând o nouă umanitate.

Cei care Îl cred pe Isus şi se unesc cu El, ies din vechea umanitate adamică şi intră în noua umanitate cristică. Cu siguranţă că Irineu a formulat această teologie pe baza a ceea ce scrie Pavel în Romani 5: 12-21. Irineu pune cea mai mare bază pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, spunând că prin actul acesta Dumnezeu a realizat fuziunea divinului cu umanul.

Lucrul care ne interesează pe noi aici în mod direct este modul în care I-a înţeles Irineu pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt. El scrie că Fiul şi Duhul sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi, dacă acceptăm oferta Lui, cu aceste două braţe ale Sale Dumnezeu ne îmbrăţişează.

Imaginea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl întinzând către noi cele două braţe ale Sale, pe Fiul Său şi pe Duhul Sfânt este extrem de instructivă şi ea ne ajută să vizualizăm cel mai bine modul în care Sfânta Treime ne cheamă la unire cu Sine şi la trăire în unire cu Sine.



Eu am pus în două file pe site-ul masa rotundă două materiale pe care eu le consider ca fiind esenţa creştinismului: unul despre unirea cu Cristos şi trăirea în această unire şi celălalt despre lucrarea Duhului Sfânt în noi. Adică despre cele două braţe cu care Dumnezeu Tatăl se uneşte cu noi şi prin care trăim în părtăşie cu Dumnezeu.



Scopul eseului de faţă este să iau tot ce am spus în acele două materiale şi să le rezum, aducându-le la nivelul practicii noastre de zi cu zi. Ce înseamnă, practic, să trăiesc în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt?



Începem cu trăirea „în Cristos". Termenul acesta, „în Cristos" este atât de central în gândirea lui Pavel încât el îl foloseşte în epistolele sale (cu variantele lui, „în El", „prin El", etc.) de peste 250 de ori!

În lucrarea mea, Unirea cu Cristos, în partea de aplicare practică a modului în care trăim în această unire, dau 12 instrucţiuni pe care le găsesc cu privire la această temă în epistole şi în Evanghelii.

Iată-le:

- Crede-o

- Socotiţi-vă... în Cristos

- Aduce-ţi-vă aminte că sunteţi în Cristos

- Îmbrăcaţi-vă în Cristos

- Iubiţi-Mă

- Mâncaţi-Mă

- Veniţi după Mine

- Învăţaţi de la Mine

- Leapădă-te de tine şi mori faţă de tine

- Rămâi in Mine

- Să aduceţi roadă

- Bucuraţi-vă în Domnul.

Să le rezumăm şi pe acestea.

Întâi de toate trebuie să crezi că eşti una cu Cristos şi să te socoteşti că eşti în Cristos, adică să-ţi intre foarte bine în conştientul tău, în gândirea ta că tu nu mai eşti niciodată singur, deoarece El este una cu tine şi tu eşti una cu El. Desigur, faptul acesta îţi iese mereu din gând, de aceea trebuie să ţi-l aduci mereu aminte. Când aduci înapoi în gândirea ta faptul că eşti una cu El, aceasta înseamnă cu tu te îmbraci cu El.

Relaţia ta cu Isus este o relaţie de dragoste. Declară-I mereu dragostea ta. Spune-I mereu că-L iubeşti. Dimineaţa când îţi începi ziua, „mănâncă-L", adică în mod conştient invită-L din nou în tine şi astfel umple-te de El. Ţine cont mereu că tu trăieşti cu El, Îl urmezi pe El şi te uiţi mereu la El, căutând să înveţi de la El. Ca să trăieşti cu El, trebuie să asculţi de El, şi aceasta înseamnă „să mori" faţă de dorinţa ta de independenţă şi să înveţi să trăieşti permanent sub autoritatea Lui. Ţine minte că numai dacă Îl asculţi rămâi în El, adică rămâi în unire cu El. Neascultarea de El, adică păcatul, întotdeauna separă de Dumnezeu! Şi, dacă asculţi de El, dacă trăieşti după învăţăturile Lui, viaţa ta devine sfântă! Aceasta este roada pe care o aşteaptă El. Aceasta îţi spune el când îţi spune că dacă aduci roadă rămâi in El şi dacă rămâi în El aduci roadă!

Şi, în sfârşit, lasă-te pătruns de minunea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu tine şi că tu trăieşti realmente în simbioză cu Fiul lui Dumnezeu. Bucură-te de minunea aceasta! Trăieşte permanent în minunea aceasta şi astfel, permanent în bucurie, indiferent câte greutăţi, probleme, necazuri şi chiar tragedii, îţi aduce viaţa! Unirea lui Isus cu tine şi a ta cu El, trăirea voastră în această unire, este motivul celei mai mari bucurii pe care o avem pe pământul acesta!



Să trecem acum la prezenţa Duhului Sfânt în noi. El este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Isus. El este Duhul adevărului, Duhul vieţii, Duhul dragostei, Duhul unităţii, Duhul sfinţeniei. Când este El în noi, toate aceste calificative ale Lui sunt în noi!

El umple toată fiinţa noastră, dar locuieşte cu precădere în mintea noastră, deoarece funcţia Lui principală este să aducă în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu: aceasta este esenţa călăuzirii! Şi să nu uităm: fii ai lui Dumnezeu sunt numai aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu!

Problema noastră fundamentală astăzi este că locuim încă într-un trup supus ispitelor şi înclinat spre ascultare de ele; locuim „în carne", care este un termen metaforic pentru natura umană coruptă, înclinată spre rău, înclinată spre neascultare de Dumnezeu, spre păcat.

Duhul Sfânt este în noi Persoana care vine să contracareze puterea cărnii, a firii, a păcatului asupra noastră.

Lucrul fundamental pentru creştini este faptul că în ei sunt două centre de informare şi de impulsionare: un centru este „carnea", iar celălalt centru este Duhul Sfânt. În fiecare clipă, creştinului îi vin dorinţe şi cerinţe (îndemnuri) de la carne şi tot în fiecare clipă îi vin mesaje (îndemnuri) de la Duhul Sfânt, mesaje care totdeauna sunt exact opusul a ceea ce doreşte şi cere (îndeamnă) „carnea".

Creştinul trebuie să-şi formeze obişnuinţa de a se întreba în permanenţă din ce sursă îi vine un îndemn şi din ce sursă îi vine celălalt. Dacă nu are această obişnuinţă, această dexteritate, el n-a învăţat unul dintre lucrurile cele mai fundamentale ale vieţii creştine.

Din momentul în care şi-a format această practică de a identifica sursa de unde îi vine un impuls sau celălalt, următoare problemă este să decidă de cine ascultă. A asculta de carne este dezastru (moarte). A asculta de Duhul Sfânt este viaţă şi pace (Romani 8:6 şi 12-14).

Ca să ştie exact cum identifică sursa din care îi vine un îndemn sau celălalt, Scriptura ne dă cele două liste: faptele cărnii (Galateni 5:19-21) şi roada Duhului (v.22-23). În „roada Duhului" ni se descriu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Dacă acestea nu apar în viaţa noastră, înseamnă că noi nu ascultăm de Duhul, ci ascultăm de carne şi rezultatul final este moartea!

Când învăţăm să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să producă în noi trăsăturile de caracter definite în „roada Duhului", învăţăm să trăim plini de Duhul Sfânt!

Să nu uităm nici o clipă că scopul pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său este acela de a ne face copii care seamănă cu Tatăl lor. În partea negativă, Duhul Sfânt este în noi ca să ne facă să nu mai fim robi ai păcatului. În partea pozitivă, Duhul Sfânt este în noi ca să producă în noi trăsăturile de caracter care ne fac să fim asemenea lui Cristos. El nu face în noi lucrurile acestea în mod automat, ci El aşteaptă cooperarea noastră. El este acolo ca să ne dea călăuzirea necesară şi apoi, dacă vrem să-L ascultăm, să ne dea puterea necesară.

Lucrurile acestea trebuie să ne intre atât de bine în gândirea noastră încât tot timpul să ne fie în atenţia noastră. Noi trebuie să trăim gândind la ele şi trebuie să trăim punându-le în practică.



Domnul Isus în noi şi Duhul Sfânt în noi. Două Persoane minunate care vin să ne înveţe să trăim în unire şi în cooperare cu Ei. Dacă lucrul acesta pare complicat, este complicat numai la început. Pe măsură ce ne umplem gândirea de aceste realităţi spirituale şi pe măsură ce practicăm trăirea „în Cristos" şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt, acestea devin bunul nostru cel mai de preţ, devin realitatea vieţii noastre cotidiene.

Domnul Isus a spus că El a venit ca noi să avem viaţă şi să o avem din abundenţă. El vrea să avem trăire plenară, împlinitoare, totalmente satisfăcătoare. Cheia pentru aceasta este să învăţăm să trăim în unire cu Cristos şi în plinătatea Duhului Sfânt.



Să aducem aici şi învăţătura despre evlavie. Am explicat pe larg într-un eseu pe această temă, că pe la 1600, când se traducea Biblia în limba engleză în versiunea care a căpătat numele de King James Version, traducătorii, neavând un cuvânt adecvat pentru evlavie, au inventat cuvântul godly. Acest cuvânt, tradus în româneşte, ar fi dumnezeos,în sensul în care spunem noi despre un copil că este mămos. Adică, el se ţine tot timpul de mama lui, vrea să fie tot timpul cu ea, vrea tot timpul să fie îmbrăţişat de ea, să fie iubit de ea. Acesta este sensul fundamental al cuvântului evlavios: un om care se ţine tot timpul de Sfânta Treime, se vrea în îmbrăţişarea Persoanelor divine, se vrea în dragostea Lor. În mod practic, el se gândeşte tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt. El vorbeşte şi cu alţii în mod natural despre Dumnezeu şi vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu.



Asemenea oameni nu prea există printre noi. Dar nu disperăm. Luăm decizia să fim noi înşine aşa. Şi treptat îi vom învăţa şi pe alţii să fie aşa. Şi când familia aceasta de copii îndrăgostiţi de Dumnezeul lor se va mări suficient de mult, vom putea vorbi de o trezire spirituală în România, de o revoluţie spirituală în ţara noastră.

Dumnezeu nu începe cu mari mulţimi. El vrea să înceapă cu tine!